Mă caut printre gene. Prin fiecare pleoapă, în spatele fiecărui fir, în spatele fiecărui vârf, învârtind în jurul lui întrebarea aceasta care mă surprinde total în nebunie:" Unde ești?"
Răspund privirile acelea, ce le cunoști și tu, ce le respiri
de-atâtea ori când nu înțelegi surâsul meu. Răspund privirile acelea ce spânzură copacii cu frânghii înnodate strâns și corect în jurul rădăcinilor lor, suspendate către cerul sec de ploaie. Privirile acelea din tablourile de Dali mi se scurg doar în acest răspuns: "Doar mugurii se nasc triști pentru capsula de verde suav. Nodu-i tot mai strâns, eternul nepăsător se războiește cu efemerul mediocru al imaginarului." Și cerul e de un senin atât de azur!
Jos, în capsula mea de roșu frenetic, rapsodia senzațiilor de iubire se-amestecă-n nuanțe viscolite. Capsula se deschide-n zigzagul croit de dinții tuturor ielelor existente vreodată. Se deschide brusc și nebun. Nu-i nimeni lângă mine, nici măcar tu. Ielele dansau printre copacii care-acum sunt spânzurați, cu radacinile în sus, spre cerul sec de nori. Din capsula ce se deschide acum, miezul curge-ncet ca lava, se strecoară-ntr-un sunet, vuiește liniștit a... sentiment.
de teamă.
Sus, copacii-s spânzurați cu noduri strânse bine. Iar eu aștept să mă trezești din toată lumea atât de bizară... Ca să-mi poată respira mugurii zâmbetelor în cerneala poeziilor inspirate de tine, numai de tine.