De Quincey: Writings, XIII, 345.

Din atelierul sau, aflat in doua incaperi scobite sub pamint, Paracelsus ii ceru Dumnezeului sau, vagului sau Dumnezeu, oricarui Dumnezeu, sa-i trimita un discipol.In soba, un palid foc proiecta umbrele neregulate. Sa se ridice pentru a aprinde lampa de fier ar fi cerut un efort prea mare. Paracelsus, toropit de oboseala, uita de rugaciunea formulata. Noaptea inghitise athanorul si prafuitele alambice, cind cineva batu in usa. Pe jumatate adormit, Paracelsus se ridica, urca citeva trepte ale scarii in forma de melc si deschise unul dintre canaturile usii.

Un necunoscut trecu pragul. Parea, si el, din cale-afara de ostenit. Paracelsus ii arata o lavita; celalalt se aseza in tacere. La inceput nu rosti nici un cuvint, iar mai apoi magistrul curma, primul, tacerea.

- Tin minte chipurile dinspre Apus ca sii pe acelea dinspre Rasarit, spuse el nu fara o anume emfaza. Dar nu tin minte chipul tau. Cine esti si ce voiesti de la mine?

- Numele meu nu are insemnatate, raspunnnse celalalt. Am colindat trei zile si trei nopti ca sa ajung pina aici. Vreau sa fiu ucenicul tau. Ti-am adus, iata, intregul meu avut.

Scoase la iveala un sacusor de piele si, cu mina dreapta, il rasturna pe masa: se prelinse un suvoi de galbeni.

Paracelsus, pentru a-si aprinde lampa, fusese nevoit sa-i intoarca spatele. Cind se intoarse iar catre noul venit, observa ca acesta tinea o roza in mina stinga. Roza il nelinisti.

Se apleca, isi impreuna virfurile degetelor si spuse:

- Ma crezi in stare sa fauresc piatra cccare sa preschimbe toate eIementeIe in aur si tot aur imi oferi. Dar eu nu aurul il caut, si daca aurul te preocupa, nu-mi vei fi niciodata ucenic.

- Aurul nu ma preocupa defel, raspunse::: celalalt. Galbenii acestia nu sint altceva decit o marturie a dorintei mele de a invata. As dori sa-mi arati Piatra Filosofala. Vreau sa te insotesc pe drumul care duce la Piatra.

Paracelsus rosti rar:

- Drumul este Piatra. Piatra este punctuul de pornire. Daca nu intelegi acest lucru, n-ai inceput inca sa intelegi. Caci telul este in fiecare dintre pasii tai.

Celalalt il privi neincrezator. Il intreba cu glas schimbat:

- Dar exista oare un tel?

Paracelsus izbucni in ris.

- Detractorii mei, care nu sint atat deee numerosi pe cit sunt de stupizi, sustin contrariul si ma invinuiesc de impostura. Eu nu le dau dreptate, insa n-ar fi cu neputinta ca totul sa fie o iluzie. Ceea ce stiu e ca exista un drum.

Urma o tacere si apoi celalalt spuse:

- Sunt gata sa-l strabat impreuna cu tinne, chiar daca ar fi sa cutreieram vreme multa. Ingaduie-mi sa trec desertul. Ingaduie-mi sa intrezaresc, fie si de departe, pamintul fagaduit, chiar daca astrele mi-ar interzice apoi sa-l ating. Dar, inainte de a incepe aceasta calatorie, voiesc o dovada.

- Cand? intreba Paracelsus, cu nelinistee.

- In clipa aceasta, raspunse discipolulll, aratind dintr-o data o brusca obstinatie.

Incepusera sa converseze in latina, acum vorbeau in germana.

Tinarul ridica roza deasupra capului.

- Se spune, rosti el, ca tu poti arde unn trandafir in flacari, pentru a-l face sa renasca apoi din propria-i cenusa, cu ajutorul artei si al priceperii tale. Ingaduie-mi, asadar, sa fiu martor acestei minuni. Iata ce-ti cer, si iti ofer, apoi, intreaga viata.

- Esti foarte credul, spuse magistrul. Si n-am ce face cu credulitatea; eu am nevoie de credinta.

Celalalt insista:

- Tocmai pentru ca nu sint credul vreauuu sa vad cu proprii mei ochi pieirea si renasterea acestei roze.

Paracelsus o luase in mina si se juca, vorbind, cu petalele ei.

- Esti credul, continua. Spui ca as fi in stare s-o nimicesc ?

- Oricine ar fi in stare s-o nimiceascaaa, spuse discipolul.

- Te inseli. Crezi, oare, ca este cu puttinta sa trimiti ceva in neant ? Crezi ca intiiul Adam a izbutit, in Paradis, sa distruga macar o singura floare, macar un singur fir de iarba ?

- Nu ne aflam in Paradis, raspunse tinarrul cu incapatinare; aici, sub razele lunii, totul e pieritor.

Paracelsus se ridicase.

- Si in care alt loc ne aflam atunci? Crrezi, oare, ca divinitatea ar putea sa creeze un spatiu care sa nu fie Paradisul ? Crezi, oare, ca prabusirea consta in altceva decit in a ignora tocmai faptul ca ne aflam in Paradis ?

- O roza poate sa arda, spuse provocatooor discipolul.

- Mai este foc in vatra, raspunse Paraceelsus. Daca ai azvirli aceasta roza in jaratec, ai putea crede ca flacarile au mistuit-o si ca cenusa este cea care-i reala. Iti spun ca roza e eterna si ca doar aparenta poate sa se schimbe. Mi-ar fi de ajuns o vorba pentru ca tu, apoi, s-o ai din nou in fata ochilor.

- O vorba? spuse discipolul, surprins. Athanorul e stins, alambicele sunt acoperite de colb. Ce-ai putea face pentru ca ea sa renasca ?

Paracelsus il privi cu tristete.

- Athanorul e stins, repeta el, iar alammbicele sunt acoperite de colb. In aceasta etapa a lungii mele calatorii folosesc, insa, cu totul alte instrumente.

- Nu indraznesc sa te intreb care anume,, spuse celalalt, cu malitie si umilinta.

- Vorbesc de acela pe care l-a folosit divinitatea pentru a crea cerul si pamintul, si Paradisul invizibil in care acum ne aflam si pe care pacatul originar ni-l ascunde. Vorbesc de Cuvintul dezvaluit de Kabala.

Discipolul spuse atunci pe un ton rece:

- Te rog cu umilinta sa te invoiesti a-mmi arata pieirea si intoarcerea rozei. Putin imi pasa daca operezi cu Verbul ori cu athanorul.

Paracelsus ramase pe ginduri. In cele din urma spuse:

- Daca as face-o, ai spune ca e vorba deespre o aparenta impusa de magia ochilor tai. Miracolul nu ti-ar da increderea pe care o cauti. Asadar, lasa roza.

Mereu neincrezator, suspicios, tinarul il privi. Magistrul ridica vocea si-i spuse:

- La urma urmelor, cine esti tu, pentru a navali astfel in casa unui magistru si a cere de la el un miracol? Ce-ai facut tu pentru a merita un asemenea dar ?

Celalalt raspunse, tremurind:

- Stiu bine ca n-am facut nimic. Iti cerr, in numele tuturor anilor pe care-i voi petrece trudind in umbra ta, sa-mi ingadui sa vad cenusa, apoi roza. Nu iti voi cere nimic altceva. Voi crede in marturia ochilor mei.

Cu o miscare brusca, lua trandafirul rosu pe care Paracelsius il lasase pe pupitru si il azvirli in flacari.

Trandafirul isi schimba culoarea si, dupa citeva clipe, din el nu mai ramase decit o mina de cenusa. Clipe in sir, discipolul astepta cuvintul si miracolul.

Paracelsus ramase de gheata. Spuse cu o ciudata simplitate:

- Toti medicii si toti spiterii din Basssilea afirma ca as fi un impostor. Poate ca au dreptate. Aici odihneste cenusa care a fost cindva roza si nu va mai fi niciodata.

Tinarul se simti cuprins de rusine. Paracelsus era un sarlatan sau un simplu vizionar, iar el, un intrus, daduse buzna in casa lui si acum il silea sa admita ca faimoasele-i puteri magice nu sunt decit formule gaunoase.

Ingenunche si rosti:

- Sunt de neiertat Mi-a lipsit fervoareeea pe care Atotputernicul o cere de la credinciosi. Ingaduie-mi sa mai privesc o data cenusa. Ma voi intoarce cind voi fi mai puternic, atunci voi fi discipolul tau, iar la capatul drumului voi vedea roza.

Vorbea cu o autentica pasiune, care nu era, insa, decit mila pentru batrinul magistru atit de venerat, atit de lovit, atit de ilustru si, la sfirsitul vietii, atit de gol pe dinauntru. Cine era el, Johannes Grisebach, pentru a descoperi, cu sacrilega-i mina, ca indaratul mastii nu se afla nimeni ?

Sa-i lase galbenii ar fi parut o umilinta. Si-i lua, asadar, la plecare. Paracelsus il insoti pina la capatul scarii si-i spuse ca va fi intotdeauna bine venit. Amindoi stiau ca nu se vor mai vedea niciodata. Paracelsus ramasese singur. Inainte de stinge lumina si de a se aseza in fotoliul scilciat, rasturna gramajoara de cenusa in mina lui concava si rosti un cuvint cu glas scazut.

Roza reaparu.