"...dar cel ce s-a luptat cu Dumnezeu e mai mare ca toti" S. Kirkegaard

"Adevarul e ca nu pot crea personaje. Scriu intotdeauna despre mine insumi in situatii imposibile", marturisea Jorge Luis Borges. Mana in mana cu aceasta afirmatie pare a merge intreaga creatie dostoievskiana; căci, dupa ce l-ai citit pe Dostoievski, senzatia care persista e aceea ca esti alesul caruia autorul tocmai i-a incredințat o intreaga confesiune spirituală.
Experienta ocnei (si - anterior - sentinta condamnarii la moarte) a facut din Dostoievski un adevarat "expert" in abordarea si descrierea cataclismelor spirituale; personajele sale, inclusiv "demonizații" - mai ales ei -, nefiind decat vocea prin intermediul căreia aceste cataclisme ni se dezvaluiesc.
Preluând o expresie a Simonei de Beauvoir, putem spune că, intre "îndraciții lui Dostoievski", există diferențe deloc neglijabile. De pilda Rogojin nu poate fi comparat cu Raskolnikov, la fel cum Raskolnikov - la rându-i - nu poate fi comparat cu Kraft sau Kirillov. Rogojin e un criminal - atât și nimic mai mult -, Raskolnikov insa - pe langa faptul de a fi si el un criminal - nu e DOAR un criminal. Dostoievski va pune pe seama lui o intreaga teorie (pe care eroul sau o va publica intr-un ziar); teorie ce prefigureaza idealul Supraomului propavaduit de Zarathustra lui Nietzsche. Vom gasi aici distincția intre omul superior si cel inferior, acesta din urma neservind decat procreației și putând fi oricand sacrificat de catre semenii sai superiori, ale căror idealuri sunt singurele autentice si capabile sa deserveasca omului (avut in vedere ca fiinta pur spirituală). Aceasta distincție se poate intalni si in poemul "marelui inchizitor" din "Frații Karamazov". Acolo, Ivan Feodorovici, sub masca Merelui Inchizitor, ii va spune lui Hristos că doar câțiva aleși sunt capabili sa-l urmeze, restul oamenilor (majoritatea, deci), fiind gata sa-și vânda sufletul celui care le potolește foamea; caci foamea - comparativ cu Paradisul, care, la urma urmei, s-ar putea dovedi drept o simpla iluzie - este ceva concret.
Personaje precum Kraft sau Kirillov sunt singulare in cadrul scrierilor dostoievskiene. Acestea nu se pot incadra in tiparele in cadrul carora autorul isi plaseaza personajele - asa-zis - negative. Ei nu sunt criminali (asemeni lui Rogojin) și nici criminali "cu idei", precum Raskolnikov: ei sunt APOSTOLII SINUCIGASI. Sinuciderea devine pentru ei unica profesiune de credință, insa motivele care o determina sunt cu totul altele decat cele ale sinucigasilor obisnuiti.
În economia romanului "Adolescentul", singura referire la motivul sinuciderii lui Kraft nu depaseste o pagina (din cele peste 600 cat numara intreaga carte), insa aceasta mica referire face din Kraft unul din personajele reprezentative (si genial puse in valoare) in cadrul operei autorului rus. Iata motivul sinuciderii lui Kraft relatat din Vasin (unul din personajele aceluiasi roman): "...s-a gasit la el un caiet gros,cu o intreaga teorie savanta, bazata pe frenologie, pe craniologie si chiar pe matematici, prin care voia sa demonstreze ca rusii sunt un popor de rasa inferioara, si ca, prin urmare, cand esti rus, nu merita sa traiesti". Si tot el continua: "...oricine poate ajunge la orice concluzie logica pofteste, dar ca sa se si impuste, ca urmare a acestei concluzii, asta nu se intampla in fiecare zi; poate tocmai de aceea cazul lui Kraft are un caracter special". Prin aceste cuvinte, insusi creatorul personajului ne ofera clar spre inteligibilizare faptul ca prin sinuciderea sa (mai exact prin motivele care au determinat-o), Kraft reprezinta un caz special. El este profet sau martir; in functie de felul cum fiecare doreste sa priveasca problema. E interesant insa ca aceasta idee a rusinii de a fi rus incolteste tocmai in mintea celui care credea ca Rusiei ii este harazita misiunea de a salva omenirea. Aceasta - in fapt - nu reprezinta decat imaginea pendularii intre extreme a contradictoriului suflet dostoievskian; o pendulare al carui drum il descrie intreaga sa opera. Neputinta de a te adaposti la umbra unei idei, unde indoiala sa nu-si faca simtita prezenta; neputinta statorniciei spirituale; a linistii genereaza cataclismele spirituale despre care vorbeam mai devreme si care abunda la Dostoievski,mai mult decat la oricare alt scriitor (exceptandu-l, poate, pe Sheakspeare). Dostoievski este perifericul, omul din subterana,cel care-l nedumerea (desi nu tocmai) pe Lev Sestov atunci cand acesta (Sestov, vreau sa spun) se intreba: "...cum poti pretinde precizie si claritate in judecatile acelor oameni pe care curiozitatea (sa spunem ca aceasta curiozitate e in noi destul de puternica) "i-a condamnat sa traiasaca pe la periferiile vietii. Si cum putem pune semnul egal intre treburile lor si cele ale locuitorilor din centru?".
Cel mai interesant "apostol" din scrierile dostostoievskiene este insa - fara doar si poate - Alexei Nilici (Kirillov) din romanul "Demonii".
"Viata este suferinta, viata este spaima si omul este nefericit". Aceasta este fraza de la care porneste teoria in jurul careia Kirillov se va invarti.Daca viata e suferinta si spaima, atunci omul e atasat de viata pentru ca e atasat de suferinta,dar afi om cu adevarat (crede Kirillov) inseamna a trece dincolo de suferinta. Pentru el, fericirea o reprezinta cele 5-6 secunde de gratie in asteptarea carora, in locul somnului, prefera ca noaptea sa stea treaz, band ceai (cel putin asta ne da de inteles autorul, căci nu exista nici un pasaj in care sa se afirme raspicat acest lucru). Aceste cateva secunde de fericire - ne spune cu regret Kirillov - nu pot dura mai mult, căci ar fi nevoie ca omul sa se transforme fizic pentru a le putea suporta intensitatea. Tocmai aceasta transformare fizica e ceea ce el cere de la om (iarasi o apropiere de filosofia lui Nietzsche). El vrea un om nou, unul care sa reprezinte un punct de cotitura si sa dea unsens nou istoriei si sa o imparta: "...de la gorila pana la uciderea dumnezeirii si de la uciderea dumnezeirii pana la transformarea fizica a omului si a pamantului" Uciderea lui Dumnezeu reprezinta pentru Kirillov - ca si pentru Nietzsche - marele scop; căci doar prin infrangerea crestinismului, prin plasarea "dincolo de bine si de rau", omul va putea deveni lucid si stapan pe el isusi, putand atinge adevarata fericire; "Cine va infrange nefericirea si frica va deveni el insusi Dumnezeu", ne va spune Kirillov, iar daca oamenii se sinucid, in general, tocmai datorita spaimelor macbethiene pricinuite de existenta, el se va sinucide tocmai pentru a demonstra ca, desi e fericit (si ar putea trai in sanul acestei fericiri) si-a invins frica si a devenit Dumnezeu. Vorbind despre Kirillov, Cioran observa (just) ca: "...se ia la intrecere cu Dumnezeu", sinuciderea fiind singurul mijloc prin care poate invinge.
Pentru a dezlega enigma pe care o reprezinta acest personaj, putem face apel la un personaj din Evanghelia de dupa Luca, citat pe care Dostoievski il va alege drept motto la ultimul sau roman: "Amin, amin, adevar graiesc voua; grauntele de grau daca nu moare ramane singur, dar daca moare roada multa va da". Kirillov este asemeni grauntelui de grau din parabola lui Hristos; nu poate rodi decat prin moarte. El stie asta si va face din propria-i sinucidere misiunea care-i va darui omului fericirea in "vesnicia vietii de aici".