poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-01-05 | |
Si tot ce-a fost, nimic n-a fost,
Un simplu vis care mi-e drag, Pe care-n veci nu-l voi uita, Caci e prea simplu si prea pur. Iubeam o pasare. Din aceea cu pene rosii - am numit-o Pasarea Foc. Avea cuibul intr-un mesteacan chiar la fereastra casei mele. Stateam in fiecare dimineata si o priveam cum isi aranja penele, cum si le improspata. Avea un ritual intreg. Apoi zbura. Parea ca se duce direct in soare. O urmaream cu privirea pana cand lumina prea puternica ma rapunea. Sopteam atunci cuvinte de dor. Dor de pasare. 'Doamne', imi spuneam, 'ai grija de aripile ei, sa nu se franga, sa nu cada.' In fiecare noapte, tarziu, se intorcea. Acolo, in mesteacanul ei si de fiecare data imi tresarea inima de bucurie. Si radeam in sinea mea de presimtirile rele ce ma tulburau in orele de singuratate. Bineinteles ca ea se intorcea mereu acolo, in cuibul ei. Dimineata iar isi pregatea aripile. Uneori canta, si o facea atat de frumos... Atunci ma asezam pe covor si o ascultam fascinat. Apoi a venit sfarsitul: ultima dimineata in care am vazut-o. Aripile pasarii erau teribil de ravasite. Penele rosii isi pierdusera culoarea si nu vroiau defel sa stea in ordinea fireasca. Doar cantecele erau parca mai frumoase, ca o implinire. A plecat grabita pe drumul cunoscut, direct spre soare. Doamne, cat era de frumoasa atunci cand zbura... A urmat apoi asteptarea, insotita, ca de obicei, de indoiala si neliniste. Demult, a fost o vreme cand puteam vorbi cu ea - ii intelegeam graiul. O intrebam de ce nu renunta la plecarile ei zilnice, de ce nu se oprea? 'Ador plutirea libera, inchid ochii si ma daruiesc vantului. Si el ma urca sus, tot mai sus, iar glasul meu se aude tot mai tare. Iubesc inaltimea si libertatea si aplauzele frenetice... N-ai cum sa intelegi.' 'Si totusi nu doresti un cuib al tau, numai al tau? Putem fi impreuna, putem face multe amandoi', insistam eu. 'Nu ma pot opri din zbor. Trebuie sa urc sus, cat mai sus. Asta e menirea mea, destinul meu. Iar cand voi ajunge sus, unde imi este locul, voi canta de acolo, de sub soare - doar el poate fi deasupra mea.' De atunci nu am mai vorbit cu ea. M-am retras intr-un ungher al camerei si continuam sa o privesc prin fereastra deschisa. Se insera - m-am instalat ca de obicei langa fereastra si am asteptat. Amintire. Parca o vad in fata mea, intrebandu-ma ce gandesc. Am rugat-o sa imi cante ceva, orice ii trece ei prin minte, ceva numai pentru mine. Si a ales. O melodie trista, ceva strain ei. Nu am inteles ce a vrut sa transmita. Apoi s-a oprit. Prea repede a realizat ca o ascultam doar eu. Se intunecase de mult. Ar fi trebuit sa se intoarca - cu aripile obosite ca dupa zbor indelungat, zbor de noapte. Amintire. Ne-am revazut la Gara de Nord, dupa vreme indelungata. Era ravasita, obosita. Am imbratisat-o cu drag, asa cum imbratisezi o pasare. Am simtit-o cum se retrage: 'Sunt persoana publica, ai uitat? Prefa-te ca nu ma cunosti!' Bratele mi-au cazut neputincioase pe langa trup. Uitasem ca era Pasarea Foc, iar eu simplu muritor. Zori de zi. Nici nu am observat ca se luminase. Mesteacanul din fata casei a ramas tot gol. Era dimineata - o dimineata goala, ca si pomul de la fereastra. Am cautat-o in alti mesteceni, am privit cerul pana sus spre soare. Nici urma de Pasarea Foc. O adiere venita de nicaieri a adus cateva triluri binecunoscute si atat. Soarele deja arata amiaza. Asteptam in continuare langa fereastra, cu incapatanare. 'Odata ai sa auzi de mine doar la radio sau la televizor' - asta mi-a zis-o demult si nu am crezut-o. S-a inserat. Apoi s-a lasat intunericul. Si din nou dimineata. Pasarea Foc nu se intorsese si nici un cuvant de ramas bun nu am primit de la ea. Pur si simplu a zburat - a disparut. Doamne, ai grija de aripile ei, iar daca totusi se frang, fa sa nu fie departe de tarm, sa se poata intoarce cumva. Dupa cateva luni am primit o veste de la ea. A venit din aparatul de radio, asa cum mi-a promis. Am auzit-o cantand si am inteles ca nu mai sunt simplu muritor. Cantecul Pasarii Foc povestea de privirea mea albastra. Am devenit balada si Dumnezeu mi-e martor ca nu asta am dorit. Si nimeni nu va sti vreodata de ce nu pot asculta melodia aceasta. Pentru tine, M.G. si pentru muzica ta. Scuze ca nu ti-am cerut intai acordul sa scriu despre tine. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate