Intru cu emoție în Universitate. Voi recunoaște locul unde am petrecut 5 ani din viață ? Mă izbește mirosul de lemn proaspăt vopsit, lambriuri de plastic și termopane maronii. Nu regăseam nimic din aerul de clădire veche, academică de odinioară. Am trecut peste asta în speranța că voi putea reînvia timpurile de odinioară alături de colegii cu care urma să mă întâlnesc peste câteva clipe în amfiteatrul II4. Urcând scările observ că și amfiteatrul I1 nu mai este al matematicii ci al facultății de drept. Asta e ...lucrurile se schimbă doar noi rămânem nostalgici și fideli trecutului lipsit de griji și plin de speranțe. S-au concretizat în mare parte în prezentarea făcută de fiecare dintre colegii mei, acum mai dragi și mai aproape ca oricând. poate pentru că îi vedeam cu ochii celui care le-a dus dorul, care a avut o viață zbuciumată. Profesorii par neschimbați, așezați pe același soclu, la aceeași depărtare de zbuciumul nostru interior. Mă gândesc dacă nu cumva și eu sunt la aceeși depărtare de trăirile elevilor mei. Cursul festiv m-a făcut să mă simt pentru o oră student terorizat de cursuri lungi și examene grele. Bucuria revederii n-a fost umbrită nici de colegii scorțoși, nici de cei absenți. Au fost toți acolo în inima mea chiar dacă îmi amintesc cu greu de unii dintre ei. Sunt o parte din existența mea și vor rămâne aceiași și peste cinci ani când ne vom revedea și peste 10 sau 20 de ani.