EL, într-un moment de efuziune, îi mărturisește, la un pahar de vin, proaspetei sale amice, că e poet:
“Există momente când scriu și sufletul meu se desface ca o floare încât îl poți privi în toată frumusețea și sălbăticia lui, sau momente în care erupe ca un vulcan oferind privirilor întunericul și spaimele adunate în el. Există astfel de clipe când poți citi în sufletul celui care îți scrie o poezie, o scrisoare și îți oferă gândul său cel mai ascuns captiv pe o bucată de hârtie, oferindu-se pe sine însuși, într-un imenns avânt ce se contopește uneori cu sacrificiul.
Să nu dai niciodată cu piciorul într-un suflet descoperit căci adevărul, în cea mai pură formă a sa, nu ține de cuvintele pe care zilnic le schimbi cu cineva, ascunzându-te după ele pentru a încerca să supraviețuiești. Această formă a adevărului nu o poți regăsi decât într-o privire pe care filtrul rațiunii nu reușește s-o rețină sau într-o poezie în care lași la o parte orice prejudecată și spui odată pentru totdeauna viselor pe nume. Dacă lași să treacă astfel de momente pe lângă tine e păcat, privirea se pierde, poezia se sfârșește de citit și se uită, iar sufletul se acoperă din nou, devenind opac și lăsând adevărul să piară. Nimeni nu te mai poate vedea așa cum ești tu dincolo de cuvinte, de epidermă și de mimica sufletului, dincolo de carne și sânge.”

EA:
“Auzi, recunoaște mai bine că vrei doar să mă f..i”.