Il amuza sa priveasca fetele trecatorilor. Dincolo de geam se perindau ca pe un ecran de cinematograf chipuri necunoscute. Apareau din intuneric si dispareau in intuneric, imprumutand in dreptul geamului, pentru o clipa, lumina ce le lipsea. "Au nevoie de o lumina exterioara pentru ca sa poata exista pentru mine." Era convins ca exista o farama de memorie la care nu are acces in mod constient, un fel de pelicula magnetica pe care se inregistreaza deavalma totul. Chelnerii din restaurant il priveau chioras si susoteau intre ei. Poate pentru ca statea de mult timp acolo, singur la masa de langa geam, fara
sa consume ceva. Uneori ii apareau in vis chipuri pe care nu stia de unde sa le ia, cu trasaturi clare pana la cel mai mic amanunt. Tarziu isi dadea seama ca le zarise intamplator pe strada, cine stie cand si cine stie unde. De catva timp i se parea ca actiunile si gandurile lui ii sunt determinate de o experienta straina de el, intangibila, care se autodecodeaza fara ca el sa poata interveni in vreun fel. Traia exact senzatia pe care o
ai atunci cand cazi pe gheata: o clipa ti se pare ca ai mai putea face ceva, insa imediat te trezesti trantit la pamant.

Se aseza la masa lui firesc, de parca s-ar fi cunoscut de cand lumea. El o privi fara sa clipeasca. Ar fi putut sa jure ca n-o mai vazuse niciodata, dar nu jura. "Ce faci, scrii?" Isi pleca fruntea si descoperi pe masa creionul si hartia alba, neinceputa. Nu raspunse. "Vroiam sa-ti spun ca intr-o societate de consum, faptul ca cineva nu consuma, poate sa fie deranjant." Clipi nedumerit. "Deranjant pentru chelneri." In sfarsit intelese si zambi. Mai mult spre stanga. "Iti multumesc. Tocmai plecam." Se ridica, impaturi hartia alba si goala si o vara in buzunar. Rupse in doua creionul si il arunca la cos. Iesira impreuna. Nu mai vorbise de mult timp cu cineva. Se izolase treptat, acoperindu-se cu o crusta de indiferenta menita sa-i protejeze echilibrul interior. Acum simtea dintr-o data nevoia sa vorbeasca, sa-si auda gandurile rostite cu voce tare. "S-a strans in mine o imensa cantitate de tandrete. Tu trebuie sa ma ajuti s-o risipesc.". Ea il asculta distrata, cu capul dat pe spate, incercand sa prinda in gura fulgii mari de zapada. Lui ii era teama de clipa cand nu va mai avea ce sa-i spuna. "Poate asteapta s-o iau in brate", se gandi el si regreta ca-i lipsea spontaneitatea. "Peste un sfert de ora rasare Luna", spuse ea cu ochii la ceasul mic, bratara, care-i inconjura incheietura mainii cu o apasare senzuala si prietenoasa. Ce mult
si-ar fi dorit sa fie ceasul ei bratara. "Pacat ca acum e innorat. Aseara era foarte mare si rosie", continua ea.

***

Pe dealul pitic copiii se dadeau cu sania. Cativa dintre ei rostogoleau bulgari uriasi de zapada. Se amesteca si el in joaca lor. "Domnule, nu vreti sa fiti un om de zapada?" Cobora ochii si zambi. O fetita de vreo patru ani il privea cu un aer cat se poate de serios. Se aseza in genunchi si copiii ingramadira bulgarii uriasi in jurul lui. "Zidesc un om in
zapada", isi zise absent, de parca nu despre el era vorba. Privirea ii ramase agatata de Luna aceea mare si nefiresc de rosie, in timp ce-n trup ii cobora o amorteala placuta. "La primavara, cand voi iesi din crisalida de zapada..."
***

"De ce taci?", il intreba ea. "N-ai nimic sa-mi spui?" Nu se intoarse. Se minuna ca nu simtea nevoia s-o
priveasca. Stia perfect cum arata. Pana la cel mai mic amanunt. "La primavara, cand voi iesi din crisalida de zapada..."
Auzi un pocnet infundat deasupra capului, ca un sunet de arma cu amortizor. Ridica ochii. In varful unui copac se leganau rebele cateva frunze uscate, iar pe
una din crengi pocnisera cativa muguri. "A venit primavara", se multumi el sa constate.