"-D-le colonel, se pregatesc de atac.
-Ocupati-va posturile!”
Era al zecelea an de cand purta acelasi dialog cu Paul, al doilea in comanda. Incepuse sa-l plictiseasca tot acest razboi inutil din punctul lui de vedere. De zece ani se chinuiau sa pastreze intreaga aceasta bucata de pamant pe care o numeau tara.
Totul incepuse in timp ca era inca la facultate, in anul patru, mai avea putin si se putea numi un om liber, dar tot echilibrul lumii incepuse sa se strice odata cu amestecul superputerilor in treburile altor tari. Sa spunem ca nu se asteptau la ceea ce a urmat. Totul nu trebuia sa dureze mai mult de jumatate de an, dar rezistenta opusa de oamenii care vroiau sa-si hotarasca liberi soarta a fost mult mai mare, si la 2 ani dupa izbucnirea razboiului asa-numit “sfant” impotriva terorismului, tot mai multe tari incepeau sa redescopere vechi rafuieli cu vecini lor, astfel ca starea de conflict s-a extins in toata lumea.
Chiar si bunul lor vecin descopera ca o parte din tara lor apartinea de fapt de ei si s-a hotarat s-o ia inapoi. Cu forta bine-nteles. In mod normal la declararea conflictului s-a inrolat voluntar ca si orice om care-si iubeste tara.
Acuma considera lucrul acesta o prostie din partea lui, dar oricum ar fi fost recrutat un an mai tarziu si nu ar mai fi avut posibilitatea de a alege unitatea. Datorita scorului mare scos la testul de inteligenta a fost initial repartizat la o unitate de genisti cu gradul de sublocotenent. Doi ani mai tarziu cere mutarea la trupele speciale, cerere aprobata o luna mai tarziu. De atunci a ramas in compania a doua, si dupa opt ani aproape imposibili, ani in care a imbatranit extraordinar de repede, a ajuns la gradul de colonel si la comanda acestei companii.
In acest moment aveau de pastrat pozitia aflata pe un deal de pe langa Deva. Erau ultima linie de aparare a drumurilor pe care se retrageau in dezordine resturile armatei. Teoretic trebuiau sa mentina pozitia pana la sosirea de intariri, lucru ce trebuia sa se petreaca peste cateva ore. Aceste intariri constau in primele serii de clone pe care specialisti reusisera sa le pregateasca din punct de vedere militar. Aceste clone erau crescute intr-un mod accelerat si nu aveau o medie de viata mai mare de opt ani. Pe langa aceasta mai erau si manipulate din punct de vedere genetic pentru a le elimina orice senzatie de frica si a le creste ferocitatea. Dar pana atunci mai era o vesnicie. In toti acesti ani invatase sa nu se gandeasca la faptul ca le vin forte proaspete, ci doar ca trebuie sa supravietuiasca, desi toata fiinta lui il tragea catre moarte. O dorea din tot sufletul lui, dar ea nu mai venea, o vazuse de multe ori, dar de fiecare data trecea pe langa el, il ocolea. Si avea ochii verzi, aceeasi ochi verzi care-i bantuiau noptile.
Se inregistra o miscare in liniile inamice, ca un val pornira ceilalti la atac, dar dupa primii pasi nu mai erau nici jumatate. Cu toate acestea nu renuntara si altii, si apoi altii plecara din transeele inamice, si in curand ocupara prima serie de transee de la baza dealului. Deoarece se astepta la acest lucru ordonase minarea tuturor transeelor asa ca nici nu se instalasera bine ceilalti in pozitiile nou cucerite, ca la o rasucire de buton disparura toti intr-un nor de fum.
Mai castigase un scurt ragaz.
Dar moartea veghea si-l chema.
Dupa primul atac urma al doilea, apoi al treilea si aproape de sfarsitul zilei mai controla doar partea superioara a dealului, si mai avea o mana de oameni. Compania lui, mandria armatei zacea strivita de bocancii inamicului, si intr-un final li se va alatura si el. Aproape ca nu mai avea rabdare. Cu cat incerca sa fie ucis, cu atat parca il ocoleau mai mult gloantele. Moartea cocheta cu el.
Statea si privea cum in randurile dusmanului se pregateste ultimul atac. Aveau sa fie aruncate in lupta toate rezervele inamice. Lua hotararea sa-si vanda cat mai scump pozitia si ca niciodata se instala el insusi la una dintre mitraliere si astepta. Sfarsitul spera el.
Ceilalti pornira. Timpul parea ca se contracta, si totul se petrecu parca intr-o secunda: plecarea la atac a inamicului si sosirea din spate a intaririlor mult asteptate tragand in plin si dand peste cap liniile dusmanului. Ii fu dat sa vada ceva care dupa atatia ani de razboi tot il infricosa,si anume ferocitatea noilor trupe care intrecea orice imaginatie: foloseau totul pe post de arma, chiar si membrele celor ucisi, orice putea sa raneasca si sa provoace cat mai mult sange; setea lor de sange era enorma, inumana aproape.
Ceea ce mai ramasese din compania lui primi ordin sa se retraga si cedara pozitia in favoarea noilor sositi care veneau in numar tot mai mare si erau foarte nerabdatori sa intre in lupta.
Ajunsi de cealalta parte a dealului putu in sfarsit sa vada ce a mai ramas din vechea lui grupa. Surpriza: compania lui nu mai numara nici 30 de oameni. Restul ramasese sa ingrase pamantul alaturi de inamicul care acum era haituit fara mila, iar prizonieri nu se luau pentru ca mancarea nu ajungea in mod satisfacator nici pentru trupele proprii.
Incarcati in cateva camioane pornira spre cartierul general pentru noi ordine.
In sfarsit putea sa rasufle usurat, a scapat si de data asta.
Nu stia el ca nu s-a sfarsit. Nici nu plecara bine ca au fost atacati de trupele de parasutisti ale inamicului, trupe care au fost trimise in spatele frontului pentru a incerca sa-l sparga, dar sosirea clonelor le-a dat peste cap tot planul, asa ca incercau sa provoace cat mai multe pagube, pentru a incetini avansul obtinut de noua armata.
Sarira din camioane si incerca sa organizeze o retragere ordonata, dar totul era pierdut, stia ca nu mai au nici cea mai mica sansa, dar ii era ciuda ca scapase din atatea lupte si urma sa moara ca un sobolan intr-o cursa. Intr-o incercare disperata forta una dintre laturile drumului, si reusi sa treaca. Spera sa ajunga la un punct in care sa reziste pana la venirea ajutoarelor. Dupa un timp ceilalti renuntara la urmarire si se bucura in sfarsit ca a pacalit moartea pentru a n-a oara.
Dupa un timp ajunsera la o rascrusce de drumuri si pleca inainte pentru a tatona terenul. Totul parea in regula, asa ca se decise sa-i cheme si pe ceilalti. In momentul in care se intoarse cu spatele auzi un vajait si simti o intepatura intre omoplati si apoi il lasara picioarele. Cazu pe burta. Nu intelegea de ce acum. Cu mari eforturi reusi sa se intoarca pe spate si privea cerul cu repros parca, dar reprosul era de alta natura: nu intreba de ce el, de ce acum, el intreba de ce doar acum, astepta clipa asta de doisprezeca ani. Isi dorea lucrul asta mai mult decat orice. Astepta ca acuma sa-i treaca prin fata un rezumat al vietii, dupa cum auzise ca se intampla. Totusi nu-i trecu toata viata, din trecut se ridicara ca o fantoma doar acei doi ochi verzi care-l obsedau si intr-o fractiune de secunda parcurse tot timpul scurs intre momentul in care intalnise acei ochi si cel in care trebui sa-i uite. Totul disparuse si se trezi spectator la scenele care se petrecusera intre el si ochii verzi, vazu cum incepuse totul si cum s-a sfarsit.
Incepuse intr-o zi care ar fi trebuit sa fie obisnuita si daca ar fi stiut ce ar urma sa se intample nu s-ar mai fi dus la scoala. Era un curs optional oricum, asa ca nu ar fi pierdut prea mare lucru. Oricum important e ca acolo a vazut-o pe ea. A fost ca un fel de vis in momentul in care s-a intors in spate si i-a vazut ochii aceia verzi, in acel moment nu mai exista nimic in rest, erau doar ei , ochii verzi, totul disparuse. Era ca intr-o vraja, nu mai simtea nimic decat ca vrea sa fie cu acei ochi, sa-i priveasca la nesfarsit si sa se piarda in adancul lor.
Tot drumul spre casa si urmatoarele zile ochii aceia il urmareau in mod obsesiv, nu mai putea scapa de imaginea lor. Incerca sa afle cui apartineau si cu stupoare afla ca erau ai unei colege de an. Statea si se mira cum de nu o observase inainte, cum de scapasera acei ochi verzi fara a fi observati. Situatia era cam ciudata; niciodata el nu visase la cineva cum se intampla acum, de obicei relatiile lui se limitau la 2-3 saptamani, cel mult. Dar acum ar fi stat la nesfarsit sa se scalde in acei ochi verzi care-i inspirau atata liniste. Se cerea o masura drastica. Trebuia sa faca ceva, acesta nu era el, nu putea sa stea si sa viseze, el era un om de actiune. Cateva zile mai tarziu se anunta un concert la care afla ca merge si ea. Trebuia sa faca in asa fel incat sa fie si el acolo. In sfarsit facu rost si de bilet, si bucuros se pregati sa mearga la concert.
In sfarsit veni si ziua aceia si cate vise ii treceau prin cap, ce-o sa faca, ce-o sa-i zica si tot felul de astfel de lucruri. Pe drum dezamagire crunta; venea insotita de prietenul ei.
Era hotarat sa renunte cand un prieten veni cu o provocare, si anume observase ca se cam invarte pe langa ea si-i propuse un pariu: daca in patru saptamani reuseste s-o bage in pat va recunoaste de fata cu toti ca el e cel mai tare. Daca nu primeste trei beri. Pariul parea rezonabil, si era inca un motiv pentru a nu renunta la ea, asa ca accepta.
Asa ca incepu sa se bage in seama cu ea, sa stea tot mai mult timp cu ea si sa se prefaca ca sunt prieteni. Se parea ca si contextul era favorabil pentru ca nu se intelegea prea bine cu prietenul ei si parea in cautare de noi posibilitati, asa ca profita si o chema la un chef care se tinea cu ocazia unui eveniment la care erau invitati. Pe drumul de intoarcere, o conduse pana acasa si-i facu o declaratie de dragoste foarte originala, care o impresiona mult si din acel moment ochii verzi il cautau tot timpul pe el, si traiau pentru el.
Saptaminile care au urmat au fost ceva de vis, nimic nu putea sa le strice fericirea, sau mai bine zis fericirea lui pentru ca dupa doua luni ochii verzi incepura sa se uite in alta parte, si sa caute alte distractii. Intr-o zi i-au spus ca totul s-a terminat, ca nu se mai inteleg si ca trebuie sa-si vada fiecare de ale lui. In primul moment, socat de cel auzite, nu realiza exact ce s-a intamplat si pleca fara a mai spune ceva. Pe drum il lovi dintr-o data crudul adevar si trebuia sa se intoarca pentru a lamuri toata chestiunea. Nu reusea sa inteleaga unde anume a gresit. S-a intors si totul parea ca s-a rezolvat, ca ochii verzi il vad tot pe el, si ca totul nu a fost decat o mica cearta. Viitorul avea sa-i demonstreze ca nu e asa. Trei zile mai tarziu avea s-o afle in modul cel mai rau ca nu mai era in privirea ochilor verzi, ca nu mai traiau pentru el, ci pentru un altul.
Desi durerea era imensa reusi sa treaca peste aceasta dezamagire, si incerca sa fie din nou prieten cu ei, dar ei l-au inselat din nou si l-au lasat sa creada ca traiesc pentru el, ca in ziua urmatoare jocul s-o ia de la inceput si tot asa a tinut-o aproape doua saptamani .
Decise sa puna punct acestui joc, care reprezenta un calvar pentru el; ii ruga sa termine odata cu acest joc, dar ei nu l-au ascultat, si atunci s-a decis sa puna el capat acestuia. Singura modalitate de ai face sa-l lase sa plece era sa-i faca sa-l urasca, sa nu-l mai poata vedea. Poate atunci va putea sa scape de obsesia lor.
Greseala mare. Dimpotriva. Acuma cand stia ca il urasc suporta mult mai greu departarea de ei, departare in sensul ca il priveau fara nici cea mai mica urma de dragoste, raceala lor ii facea mai mult rau decat i-ar fi putut face orice. Ar fi dat orice sa nu-i fi facut sa-l urasca , dar era prea tarziu.
Isi aminti si senzatia pe care o avea cand trecea pe malul raului ce trecea prin oras, simtea si acuma chemarea tandra a apelor, modul in care le privea si stia ca sub ele va gasi linistea pe care o cauta, dar era ceva in interior care ii spunea ca el conteaza, ca viata lui e ce mai important lucru pe care poate sa-l aiba; si totusi apele il chemau, moartea parea ca o usurare. Dar refuzase, alese sa traiasca, pentru ca era el, era primul si ultimul om, reprezenta sinteza tuturor celor dinaintea lui, si nu merita sa moara acum, nu asa.
Alesese viata, viata in chin si accepta faptul ca ea nu se va mai intoarce, ca ochii raman pierduti pentru totdeauna, si pentru prima data ii curse o lacrima, dar una care spala totul in calea ei, una care ducea cu ea surplusul, toata disperarea si toate frustrarile create de situatia lui.
Tot timpul care urma dupa, era doar o fuga de acei ochi verzi, nu mai merse mult timp la scoala pentru a-i evita, fiindca stia ca nu era inca destul de puternic pentru a-i infrunta.
Tot intr-o continua fuga au trecut doi ani si a izbucnit razboiul, si a crezut ca a gasit scaparea, ca a gasit modul in care-si va putea afla linistea atat de dorita: moartea il va elibera. Asta era credinta lui.
Dar moartea l-a ocolit, nu-l mai vroia. Intr-o zi a fost atat de aproape ca mai ca a atins moartea, a trecut pe langa el, dar doctorii l-au salvat dupa ce calcase pe o mina. Surpriza cea mai mare a fost cand intr-o permisie, intr-un orasel din provincie, vazu la un bordel ordinar o umbra care avea parca aceeasi ochi verzi care inca il mai obsedau, dar era doar o umbra, le lipsea stralucirea celorlalti, nu mai promiteau nimic, pareau in cautarea celei vesnice, celei care nu iarta pe nimeni, si care parca o ocolea in mod deliberat. A incercat sa se scufunde din nou in adancul lor, dar erau goi, fara continut, si tot ce putu sa vada era disperare, o disperare mai adanca decat a lui. Atunci ii curse cea de a 2-a lacrima si care vroia parca sa spele durerea celorlalti ochi si sa le dea speranta, sa-i ridice, dar totul era in zadar. Mai tarziu avea sa afle ca erau totusi acei doi ochi verzi, si ca nu au reusit sa-si gaseasca linistea nici chiar acum; inainte cu doua saptamani inca mai bantuiau pe acest pamant.
Acum statea pe spate si astepta sa treaca la cele vesnice, astepta linistea care incepuse sa-i cuprinda picioarele si care in curand avea sa urce pana la nivelul pieptului unde era durerea cea mai mare, unde il ardea pe el. Dupa un timp care se paru o eternitate, vazu o umbra care se apropia de el. Incet umbra prinse contur si ceea ce vazu erau doi ochi verzi care il priveau cu aceeasi intensitate si iubirea ca si in zilele bune. O fericire adanca il cuprinse si vru sa spuna ceva, dar nimic nu reusi sa iasa de pe buzele uscate. Ochii verzi ii acoperira intreg orizontul si un zambet de fericire se contura pe buzele lui. In sfarsit se va implini din nou. Ochii lui se contopira cu cei verzi si fericirea se zugravi pe fata lui intr-un zambet larg, zambet care parea ca sfideaza toate granitele.
Umbra aceea cu ochii verzi il atinse pe frunte cu o floare alba si-l saruta usor , apoi pleca incet, parca plutind pe deasupra ierbii, care nici nu se pleca la atingerea ei. Odata cu plecarea umbrei si viata parea sa-l paraseasca incetul cu incetul, dar nu mai regreta nimic, absolut nimic. In departare umbra incepea sa prinda o culoare cenusie , apoi neagra, si la sfarsit aparu in intreaga ei maretie aceea care desparte, care ia si nu mai da, cea hulita de multi si dorita de putini, cea care timp de 12 ani a fost dorita din tot sufletul, cea care in sfarsit a prins mila de el si l-a salvat.
Cand intrigati de lipsa prelungita a lui supravietuitorii plecara in cautarea lui si-l gasira intins pe spate cu o expresie de fericire absoluta intiparita pe fata si cu privirea sticloasa atintita asupra cerului senin. In momentul in care vroiau sa-I inchida ochii o lacrima isi facu loc si incerca sa alunece pe obrazul impietrit.
- Asta-i lacrima mortii, spuse unul dintre ei facandu-si cruce.
Intr-adevar, la plecare, ochii verzi scapasera o lacrima; cea de a treia, si ultima.