Atunci se auzi acel pocnet ingrozitor ce avea sa puna pe drumuri trei echipaje de politie, doua ambulante si cinci masini de pompieri. Era prima oara cand in fata resedintei sale municipalitatea planta atatea lumini colorate de sarbatori. Era ultimul sau santaj, caci sinuciderea este o forma de santaj.

Cand Paul ajunsese la concluzia ca, pentru el, totul este iremediabil pierdut, pasea pe 37 de ani si se catarase in varful piramidei sociale. Din biroul sau putea sa priveasca metropola in ochi, deslusind privirea rece, de fiara hamesita, aflata in continua goana dupa o hrana iluzorie masurata in aur, stock-exchange, hostile take over's si high tech. Un colos cu platosa de beton si otel, cu milioane de ochi de termopan, prin ale carui picioare de nisip se gaseau arterele fosforescente, bantuite de zeci de milioane de fiinte minuscule. Deseori i se intampla sa-si explice legatura sa cu acea jivina gigantica in relatia existenta dintre pradator si vanat. Parca citise candva, in trecuta si aproape uitata sa copilarie consumata intr-un catun atemporal aflat la mii de mile distanta, o poveste cu un mag ce furase oamenilor dintr-un oarecare burg un lucru aparte: VISUL. Nu exista magi, gandi Paul. Orasele sunt cele ce-ti fura visele. Monstrii pasnici creati de adulti fac treaba acelor vrajitori dementi din cartile copilariei. Si daca n-as fi fost prevenit...
Paul isi gandise propriul vis. Paul isi zidise propria citadela inaite de a i se ridica in fata acel plan indestructibil, deja trasat de alti visatori ce sfarsisera locuind intr-un singur cavou inscriptionat cu un singur cuvant: REALUL.
Ciudat. Paul nu credea in realul sau. Un mort viu e mai folositor decat un mort. Paul se trezi las. Nu se dori mort. Se dori a fi viu fara a fi mort. Prins de pamant cu radacini. Nu precum trandafirul acela galben, zilnic schimbat, din glastra de pe birou.
Trandafirul acela avea o istorie a sa. Candva, un incendiu minuscul a rupt cerul in doua. Cand soarele te bronzeaza pe litoral, mai ca nu-ti vine sa crezi ca acelasi bulgar de foc omoara oameni in desert. Cand floarea visurilor mele salva oameni de la o pedeapsa nedreapta, imi rezervase mie o condamnare la moarte. Dupa cum, trandafirul acela trecuse printr-un autodafe injust, ars de un foc real, intr-un plic ramas nedeschis, plin de visuri. Dupa cum zidurile tin in ele istorii. Dupa cum zidurile tin in ele spiritele celor morti. Pe cand termopanele cladirilor noastre ne arata propria noastra imagine pret de o secunda, pentru a se sparge atemporal, lasandu-ne viata fara marturii, fara urma lasata de izul sentimentelor noastre.