Jurnalul agoniei
-roman-

Capitolul 1. Umbra trecutului

La început, fusese fascinat de sunetele ce răzbăteau aidoma parfumului printre teii de pe străzile pe care, cu mult timp în urmă, le străbătuse gândind la cifre și teoreme. Nici măcar nu băgase de seamă în vremea aceea că, rând pe rând, pe lângă el treceau oameni, oameni adevărați, din carne și oase. Care începuseră să-l privească din ce în ce mai ciudat. Nici măcar faptul că teii miros când înfloresc nu băga de seamă. E drept că uneori se întreba ce este mirosul, cum îl putem defini, dar era doar un gând. Un gând nu îți poate linge plămânii, așa cum numai teiul o poate face.
Era într-adevăr pe atunci un personaj ciudat David. Acum, se gândea la el ca la un personaj de roman, atât de străin i se părea totul. Dar totuși locurile acestea, ceva parcă se schimba înăuntrul lui o dată cu fiecare pas pe care îl făcea, e drept, nu la fel de sprinten ca odinioară.
Își aminti diminețile, în care dădea fuga pe nemâncate la anticariatul din colț (acum nu mai văzu nimic în locul acela, era doar un maidan) unde un prieten vindea, și îi oprea din timp cărți care ar fi putut să-l intereseze. Le răsfoia nesățios, plătea grăbit unul, două sau trei volume și alerga spre casă, spre cel mai îndepărtat colț al grădinii de unde nu se mai ridica decât spre seară, când stomacul i se revolta de atâta inaniție și ochii de atâta muncă.
O viață de altfel cât se poate de nesănătoasă, dar menită să educe spiritul de așa manieră încât oricine ar fi băgat mâna în foc că băiatul avea să ajungă într-o bună-zi filozof, sau un oarecare gânditor modern, al secolului 20 bunăoară. Lucru nu departe de adevăr. Și totul ar fi fost perfect, dacă viața lui nu s-ar fi rezumat doar la aceste cărți. E știut faptul că spiritul merge mână în mână cu sufletele, iar când acestea sunt despărțite deliberat, așa cum dânsul făcuse, apare o dezrădăcinare a sinelui, care nu se mai regăsește în cotidian.
Era deja pierdut într-o cu totul altă lume, a spiritelor ce-și șoptesc noaptea cuvinte din alte lumi. Realitatea ajunsese un deșert, iar cartea o oază în care își stingea setea de a cunoaște. Și vroia să cunoască, doar pentru a se revolta sau a fi de acord. Exact cum o vioară plânge lângă pianul care interpretează o sonată, sufletul său devenise o împărțire în șase corzi urlând sau șoptind deasupra cărților.
Uitase cu desăvârșire că există ca entitate mărginită de un corp. Uitase că există, și implicit, ca orice existență are margini. Pe acestea le putea doar intui din când în când, trecând strada aiurea și cu capul în jos, gândind și asamblând noțiuni, trezit fiind brusc de un scrâșnet de roți și aprige înjurături. Intuiția că există o moarte și că poate fi chiar a lui nu dura mai mult de câteva secunde, căci avea iar să plece capul, rupându-se de lume, departe de mașinile aducătoare de moarte și de teii înfloriți printre crengile cărora se putea vedea uneori curcubeul, după ploile de vară.
După multe ploi și după multe veri, iată-l din nou în aceste locuri. Nu-și putu opri un zâmbet atunci când se gândise cât de tânăr putuse fi. Din tinerețe nu mai căutase sufletul ca pe o pasăre măiastră, încăpățânată să-și ia zborul în cele mai nepotrivite momente. Doamne, cât de tânăr poate fi un om fără să-și dea seama de asta. Și un copil, Doamne, nici nu știe că e copil, și nici măcar tânăr încă nu e, și suflet, Doamne, nu știe că trebuie să aibă. Și are, Doamne, are suflet, și sigur o să-l doară peste timp și peste ani. Și mai ales peste ploi o să-l doară.
O grimasă îi brăzdă chipul, deopotrivă zâmbet, deopotrivă lacrimă. Fericire și durere. Se gândi: oare asta să se cheme nostalgie? O, nu, iar definițiile. Iar definițiile! Un blestem al intelectualității, gândirea definită, exacerbarea (oare să fie nevoia inconștientă de a demarca domeniile?) spiritului întru satisfacerea cunoașterii în profunzime a fiecărei idei, a fiecărui gând minuscul ce fulgeră pornind din creier (organ cunoscut) și se descarcă în suflet (organ nedefinit, noțiune abstractă, neîncadrată încă în timp și spațiu).
Dar, definițiile cu ale lor, și noi cu ale noastre.
Spuneam că ceva se clătinase înăuntrul lui, la intrarea în acest oraș. Nu vruse să ia autobuzul, trebuia să-l străbată cu piciorul, ca atunci. Se schimbase mult în jurul său, multe locuri abia le mai cunoștea, totul parcă prinsese mai multă viață și mișcare. Se opri la marginea unei intersecții, și se gândi câteva momente. Înainte, începea strada ei.
Simți atunci nevoia să o vadă, mai mult decât oricând. Nu avu însă curajul să o apuce direct în acea direcție, și pasul îl purtă la stânga, spre podul cu felinare. Nimeni nu știa de ce se numea podul cu felinare, că doar nu avea nici un felinar pe el. Era de-a dreptul beznă noaptea, și poate din această cauză era des frecventat de îndrăgostiții care se sărutau prelung, la adăpostul întunericului. Ca prin minune, îl regăsi neschimbat. Parcă și apa avea aceleași valuri molcome, pe care le ascultau împreună. Se rezemă de balustrada cu stâlpi din beton încrustați cu modele vegetale stilizate, în stil renascentist, și parcă îi păru rău că nu a apucat de la bun început pe strada ei. Îi era dor de acea casă, de pe atunci năpădită de verdeață. Dar își dădu seama că deja era prea departe pentru trupul său ostenit de mers și de amintiri.
I-ar fi pus un trandafir alb pe mormânt. Niciodată nu avusese curajul să se întoarcă acolo, din acea zi de vară, cumplit de călduroasă, zi în care fusese îngropată. O singură dată a privit-o cum se scufundă în…dar nu, nu putea, creierul îi interzicea orice apropiere de acele imagini. Le avea în cap, dar pur și simplu, nu le putea trece prin fața ochilor. Un medic îi spusese că e vorba de un șoc. Probabil, avea încredere în doctorul Avram. Exact în acea zi îl cunoscuse, în niște împrejurări mai ciudate.
În fine, era conștient de faptul că o singură imagine a ei în mormânt, reîntoarsă în priviri, ar fi făcut poate ca inima lui să nu mai bată. Totul, în ansamblu, îi era însă sinistru de familiar și de apropiat, de parcă adineauri clopotele tăcuseră. Îi fusese de ajuns un singur gând, pentru ca totul să revină fulgerător. Se pierdu iar în trecut.
......................

Soarele topea totul, chiar și dangătul clopotului la ieșirea din biserică. Lumea mergea încet, iar el simțea că parcă inima îi bate încet, încetișor, câte o picătură mică de sânge. Strângea batista în mână, și o ducea la gură la răstimpuri, dar nu pentru lacrimi, ci pentru că mirosul ei mai stăruia încă într-însa. Era batista ei, batistă în care mai recunoștea încă parfumul ei de fată vie. Curios, nu se gândea decât la faptul că acesta avea să dispară după un timp, ca orice alt miros de pe lumea asta, și căuta disperat o soluție pentru a-l menține.
Nici o lacrimă, nici o cută, nimic nu i se putea citi pe chip. Avea ochii atât de goi, precum sunetul acela de adio, de sfârșit și de definitiv al clopotelor. O știa undeva în față, purtată de mașină, o știa și în el, purtată în sângele lui care acum curgea cu picătura. Știa că în ambele cazuri, va fi purtată pentru totdeauna.
Nu se putea gândi la nimic, toată ființa lui era invadată de ființa ei îmbrăcată în alb. Nu își putea aminti ce făcuse o zi întreagă, își amintea doar de un telefon, de o scară urcată din fugă, căzuse, a năvălit pe ușa întredeschisă, apoi doar niște ochi pe care îi știa deschiși, la ultima întâlnire erau deschiși și mari. După care totul devine negru, parcă repeta încontinuu acest fapt. Ochii ei sunt închiși, de ce nu îi deschide nimeni? Spunea asta la infinit.
Își revenise după multe ore, și multe calmante. Stătea pe o bancă în fața casei ei. Încă imaginea ochilor închiși îl obseda, tocmai din acest lucru nu îl lăsaseră în casă, să o vadă. Un domn înalt, bine făcut, îl ținea de mână, împiedicându-l să se ridice. După ce în sfârșit calmantele își făcuseră întregul efect, intră în cameră. Ar fi vrut să-i deschidă ochii, să-i sărute, să-i insufle viață prin ei. I-a privit pieptul minute în șir, atent, în căutarea unei zvâcniri, a unei palide răsuflări, o imperceptibilă mișcare care să alunge vraja și coșmarul pe care îl trăia. Ar fi sărit atunci în sus, și ar fi strigat victorios: v-am spus eu, de ce nu m-ați ascultat, uite, nu e moartă, doar dormea. A fost moarte clinică, v-am spus eu!
De când o văzuse așa, se împietrise cu totul. Nu mai știa de nimic și de nimeni, nici nu realiza că ea nu va putea rămâne la nesfârșit pe masa aceea, și că va trebui să o conducă pe ultimul drum, pe ultima plimbare prin orașul lor. Încă de atunci, totul prinse a se derula mai încet pentru el. Durerea pietrificase totul. Nu mai trăia decât amintiri, mai precis secvențe, un sărut, un braț care se mișca pe umărul său, un nas ud de ploaie pe barba sa.
Lumea îl privea cu milă, pe majoritatea nu-i cunoștea. Toți însă, auziseră de el, auziseră despre ei doi. Știau și înțelegeau.
O mână puternică pe umărul său îl făcu să tresară. Se trezi iar mergând în urma ei, într-un convoi nesfârșit. Această nesfârșenie îl amețise întru totul, și fu pe punctul de a se prăbuși. Brațul acela îl susținu, și o voce groasă îi spuse șoptit:
- Haide, că mai avem puțin, se vede deja cimitirul.
El, în schimb, nu putea distinge nimic, totul se făcea din ce în ce mai negru în jur, în pofida soarelui strălucitor. Mergea doar datorită celui care îl sprijinea. Înțelese că se apropie de poarta cimitirului.
Și o dată cu ea, o liniște înfiorătoare se apropia. O liniște în jur și în suflet, cum nu mai simțise vreodată. Era apropierea veșniciei.
- Te simți în stare să continui? Dacă nu, te invit la mine acasă să stăm de vorbă. Am mașina aproape.
Cuvintele acestea îl plesniră ca o tresărire a realității, dureros resimțită în cele patru puncte ale crucificării sufletului său. De abia atunci avu tăria să-l privească. Era un bărbat cam cât el de înalt, plinuț, purta barbă. O barbă neagră, neatinsă de fire albe, contrastând cu părul nins, tuns scurt. Avea ochi mari și luminoși, albaștri ca cerul senin.
Se opri.
-Mă cunoașteți?
-Da, David, mi s-a vorbit mult despre tine. Eu sunt doctorul Avram.


........................

În astfel de împrejurări îl cunoscuse pe Avram, care îi devenise ulterior dacă nu singurul, cu siguranță cel mai bun prieten. Serile petrecute în compania acestuia, lungile discuții purtate, îl ajutaseră în timp să-și revină.
Toate gândurile acestea îl obosiseră. Plecă de pe pod. Se făcea târziu, și trebuia să se întoarcă. O cunoștință îi aranjase o cameră cu chirie în urmă cu o săptămână, înainte de a ajunge în oraș. Bagajele îi sosiseră cu câteva zile înainte, prin aceeași persoană. Nici măcar nu știa cum arăta camera. Era o garsonieră situată în centru, lângă Facultatea de Geologie.
Era prea obosit să mai meargă pe jos, de data aceasta luă autobuzul. Se așeză pe scaun, și până la locul unde trebuia să coboare, nu se mai gândi la nimic, nici peisajul nu-l mai băgă de seamă. Coborî într-un final, se mai uită o dată pe hârtia unde avea notată adresa. Urcă până la etajul doi, ciocăni. Se uită în zadar după o sonerie, dar nu găsi nici una. Mai ciocăni o dată, insistent. Dinăuntru se auziră pași. Ușa se deschise și apăru o femeie între două vârste, foarte grasă, genul de gospodină înrăită.
- Dumneavoastră trebuie să fiți profesorul David. Vă așteptam mai devreme, pusesem și masa. Acum, s-a răcit, ce să vă fac. Dar nu-i nimic, îndată se încălzește. Poftiți.
- Sărut mâinile, doamna…
- Doamna Tatiana, nu m-am prezentat, iertați-mă, și nici Eugenia nu v-o fi spus. Aiurită cum e, nici nu mă miră. E o figură. Am înțeles că ați fost colegi de facultate, la Craiova.
- Da, așa este.
- Dumneavoastră nu sunteți de aici, că parcă așa am înțeles?
- Ba da, aici m-am născut. Dar am fost nevoit să plec în studenție, am vrut să-mi termin studiile în alt oraș. Am avut un necaz, am vrut să iau totul de la început în altă parte.
- Ce să facem, cu toții avem necazuri.
Se bătu ușor cu palma peste frunte.
- Dar ce fac eu, vă țin de vorbă în antreu. Poftiți, că doar acum e casa dumneavoastră.
- Vă rog, doamnă, spuneți-mi David.
Zâmbi îngăduitoare și cumsecade.
- Ei, în cazul acesta, spune-mi Tănțica. Așa îmi spun toți prietenii.
Am intrat în cameră. Totul era aranjat cu mult bun gust. Avea un aer de început de secol, mobila era veche, cu multe încrustații. Mi-a atras atenția un tablou, înfățișând o barcă de pescuit pe timp de furtună. M-a observat că mă uit lung la el.
- Îl am de la răposatul. Numai acesta mi-a rămas. Am avut mari probleme după moartea lui, știi, nu mă înțelegeam deloc cu familia lui. Ne-am și judecat, daa, nu au vrut să-mi lase nimic. Au câștigat la proces, au avut relații la Judecătorie. Și pe vremea aia, ca și acum, numai cu ciubucuri. Dar tabloul acesta nu am vrut să-l dau, l-am ascuns și le-am zis că a ars în incendiu. Aici am avut un foc mare, mai demult, cu câțiva ani înainte să moară. Într-adevăr, atunci s-au pierdut multe tablouri. Soțul era colecționar. Acesta e cumpărat de el din Spania. E pictat de un anume Rodriguez, un pictor talentat, din secolul trecut. Din păcate, a murit de tânăr, și nu apucat să se consacre. Totuși, lucrarea asta e destul de scumpă. Vă pricepeți la artă?
- Din păcate, atât cât se poate pricepe un om care merge destul de rar la astfel de expoziții. Peisajul, în schimb, îmi aduce aminte de ocean. Am umblat ceva timp pe un vapor, în tinerețe.
- Nu mai spuneți! Trebuie să fie tare frumos. Mie mi-e frică de apă, nu știu să înot. Dar îmi închipui, ați văzut tot felul de locuri.
Îmi povesti toate astea în timp ce turna două cești de ceai. Canapeaua, extensibilă, era tare comodă. Era învelită în pluș de culoare aurie, ce purta parcă patina unor veacuri demult trecute. Însuși gestul delicat cu care turna ceaiul dintr-un serviciu de porțelan fin, părea desprins din atmosfera de odinioară a palatelor regale, în saloanele cărora dinastiile se întreceau în baluri care mai de care mai somptuoase. Clar, mă înșelasem la intrare, femeia aceasta nu avea nimic dintr-o gospodină de provincie, gesturile, cuvintele și tonul pe care le rostea erau dintre cele mai rafinate. Eleganța îi era însă din păcate estompată de fizicul nu prea atractiv. Se îngrășase peste măsură, dar asta nu îi ascundea, ci din contră, îi scotea în evidență blândețea de neînchipuit a ochilor.
- Iertați-mă, nu v-am întrebat, preferați cafeaua?
- Nu, din contră. E mai potrivit ceaiul la ora aceasta. Dar parcă hotărâsem să ne tutuim.
Se înroși puțin, râzând încet.
- Așa e, dar îmi ia ceva timp să mă obișnuiesc. Te cunosc de prea puțin timp. Totuși, parcă…
- Parcă?
- Am o senzație ciudată. Parcă te-aș cunoaște de mai demult. Ne-am mai întâlnit cumva? Spui că ai crescut aici. Nu e oare posibil să ne fi cunoscut, cu ani în urmă?
- Deși recunosc că și eu am același sentiment, sunt sigur că nu din oraș ne cunoaștem. Aș fi ținut minte cu siguranță o persoană atât de specială ca tine.
De data aceasta, se înroși de-a binelea.
- Vai, mă flatezi. În ce sens sunt eu specială?
- Gesturile tale sunt ieșite din comun. Chiar la asta mă gândeam adineauri. Semeni mult cu o prințesă.
- Cu o prințesă? Nici pe departe. Ești un mare mincinos. Vrei să-mi intri pe sub piele. Să știi că nu am de gând să scad chiria.
Am glumit, desigur. Mă bucur că am găsit un client ca tine. Auzi, prințesă…Nimeni nu mi-a mai spus așa, de când…
Oftă adânc. Ochii, luminoși și deschiși până în acea clipă, se întunecară ca acoperiți de un văl. Își ridică privirea din cana de ceai, și mă privi. Zâmbi. Ceva nostalgic se zărea în zâmbetul acela.
- În mod sigur, noi doi ne-am mai cunoscut…Acum, o să te rog să mă scuzi. Se face târziu, și nu o să mai ajung acasă.
- Locuiești departe?
- Tocmai în celălalt capăt al orașului. Vin o dată pe săptămână aici, de regulă, pentru a face curățenie. Acum în schimb, o să fac asta doar dacă dorești. Nu te costă nimic în plus. Dacă vrei să nu mă amestec, atunci o să mă vizitezi tu, lunar, pentru plată. Pari tare independent, bănuiesc că nu vrei să pună nimeni mâna pe lucrurile tale.
- Ai dreptate, deobicei așa sunt. Aici, însă, n-am decât strictul necesar. Nu cred că m-ar deranja. Ba din contră, mi-ar face plăcere să vii nu o dată pe săptămână, chiar mai des, dacă nu te deranjează compania mea. Nu pentru a-mi face curat, doar pentru a sta de vorbă. Orașul s-a schimbat mult de când am plecat, și oamenii aidoma. Nu mai cunosc pe nimeni, sunt un străin în orașul meu natal. Mi-ar prinde bine prezența ta alături.
Aici, sunt un captiv în amintiri și în trecuturi nu prea plăcute. Mi-ai face un mare bine să-mi fii alături.
- Mă bucur că îmi ceri asta. Și eu sunt destul de singură, să știi, chiar dacă nu am plecat de aici. Oamenii se schimbă, într-adevăr, și prietenii la fel. Presimt că noi doi ne vom înțelege bine.
Am condus-o până la ușă, ea mi-a lăsat cheile. La plecare, ne-am strâns mâinile. Habar nu am de ce am făcut asta, bănuiesc că am vrut doar să o ating. Cred că sentimentul a fost reciproc, pentru că i-am simțit un ușor tremur al încheieturii când am atins-o.
Am revenit în cameră, unde am strâns ceștile și zaharnița. Nici măcar nu-și terminase ceaiul. M-am îndreptat spre fereastră, orașul era liniștit ca o fecioară în biserică. Ceva totuși, parcă plutea deasupra. Să fi fost trecutul, sau viitorul?
Nu am avut timp de gândire, m-am așezat îmbrăcat pe canapea, și am adormit imediat. Fusese prea mult pentru o singură zi.


...............

Dimineață, m-am trezit destul de bine dispus și odihnit. Dormisem până târziu, cred că aveam nevoie de asta. În bucătărie, am găsit mâncarea rece pe care ieri mi-o pregătise Tănțica. Săraca, uitase și ea de ea. La sosire, îmi spusese parcă s-o încălzesc. Mi-a prins bine în schimb, am mâncat-o rece. Mazăre, gătită ca la mănăstire, cu mult bulion. Se pricepea. Adevărul este că nu prea aveam chef să-mi pregătesc singur ceva. Am căutat în frigider, și spre surprinderea mea, l-am găsit aproape plin. O oală mare cu ciorbă, o alta cu mazăre din care tocmai mâncasem. Mai erau câțiva pești congelați, și o bucată imensă de brânză sărată. Am stat puțin în dubii. Nu prea îmi venea să mă ating de ele, nu fusese vorba și de mâncare. Bănuiesc însă că dacă nu mi-a pomenit nimic de asta, nu se va supăra. Îmi spusese doar că ea locuiește în celălalt capăt al orașului, și vine aici doar pentru curățenie. De ce ar ține mâncarea aici? Am zâmbit, îmi făceam prea multe probleme. La urma urmei, voi cumpăra altele dacă îmi va spune asta.
Am început să privesc în jur cu mai multă atenție ca în ajun. În afară de lucrarea lui Rodriguez, mai erau prezente în încăpere încă trei tablouri. Toate, naturi statice în ulei. Mi-a plăcut în special una, cu doi fazani lângă o pușcă. Artistul folosise foarte multă culoare, vopseaua era groasă, și totul părea atât de bine reliefat, că am avut senzația că unuia dintre fazani îi atârnă coada în afara ramei.
În afară de tablouri, o sumedenie de sculpturi erau împrăștiate peste tot. Multe din ele erau în bronz, busturi, diferite chipuri. Ba chiar și una ecvestră, a unui soldat cu sabie și trompetă. Îmi amintea de Războiul de Independență, parcă ar fi fost un roșior. Trebuie să fi fost realizată de un artist român. De-abia așteptam să o întreb pe gazdă. Lângă ușă, în colț, am recunoscut o reproducere după Rodin, destul de mare, cred că avea peste un metru. La atingere, părea ghips. În colțul opus canapelei pe care dormisem, era biblioteca, destul de goală însă. Probabil că își luase majoritatea cărților la ea acasă. Am descoperit cu încântare o carte groasă, foarte veche, îmbrăcată în piele. Nu avea nici titlu, nici autor. Era trecut doar anul pe prima pagină: 1845. Să fi fost originalul? Dacă era așa, cred că valora enorm. Am răsfoit-o, și părea a fi jurnalul unui călugăr. Nu eram însă dispus să încep lectura, știam ce înseamnă. Zile întregi nu avea să mă mai preocupe altceva. Am pus-o așadar la loc.
M-am îndreptat spre baie, să-mi fac toaleta de dimineață.
Când am ieșit, parcă aș fi citit un ziar. Să aflu știri despre oraș. Mi-am adus aminte de bagaje, pe care le-am văzut în hol. Uitasem complet. M-am apucat să le desfac, și să-mi aranjez lucrurile, fapt ce a durat peste o oră. Îmi pierise tot cheful de a ieși, așa că m-am refugiat iar la geam. Adia un vânt subțire, și se auzea o muzică de fanfară, de undeva din piață. Acolo mă jucam înainte cu băieții de pe strada mea, și duminica trăgeam cu praștia în instrumentele muzicienilor din chioșc. Să se fi păstrat oare obiceiul fanfarei până în ziua de azi? Mă îndoiesc. În cele din urmă, s-a lămurit totul. Trecea o trupă de circ, care își anunța reprezentația pentru seară. Am revenit în cameră, pe canapea. De când nu mai fusesem la circ! Mă apucă un dor nebun să văd circul. Să fiu iar copil, pentru o clipă. În secunda aceea sună telefonul. Am tresărit. Venisem de ieri, cine mă putea căuta deja?
- Da.
- Bună dimineața. Te-ai trezit, în sfârșit?
Văzând că tac încurcat, continuă.
- Tănțica sunt. Nu-mi recunoști vocea, așa-i?
- Bună dimineața, iartă-mă. Într-adevăr, nu știam cine mă poate căuta.
- Te-am sunat să-ți spun că ai mâncare în frigider, nu trebuie decât să o pui pe aragaz. Când se termină, mă anunți. Vin să-ți fac.
- Îți mulțumesc, dar nu trebuie să te deranjezi pentru mine. Mă descurc, sincer.
- Nu accept refuzuri. Doar nu vei contrazice o prințesă, nu?
Nu mi-am putut stăpâni râsul.
- Categoric, Alteță.
- Ne-am înțeles atunci. Ce faci azi? Dacă ai chef de mișcare, pot să îți arăt orașul, altfel decât îl ții tu minte. Sunt câteva locuri noi super-drăguțe.
- Ãă, îți mulțumesc foarte mult. Dar știi, sunt unele lucruri pe care vreau să le fac singur. Și nici nu s-ar putea altfel. Nu te supăra pe mine, voi accepta bucuros invitația ta, dar cu altă ocazie. Deocamdată nu mă interesează partea nouă a acestui oraș, ci din contră, cea veche, neschimbată, cea pe care o cunosc. Este de altfel motivul care m-a împins să vin până aici.
- Bine atunci. Sper să găsești ceea ce cauți.
- Mă tem că este imposibil, dar îți mulțumesc oricum. Sper că nu te vei supăra pe mine, nu?
- Nicidecum, te înțeleg. Și eu sunt prea grăbită, ne-am văzut ieri, și azi deja îți dau întâlnire. Sper să nu mă înțelegi greșit.
- Stai fără grijă, am înțeles sensul invitației tale. Dorința este reciprocă.
- Bine, te las, poate ai treabă. Notează te rog telefonul meu, am uitat să ți-l las ieri. Poate ai nevoie de ceva, și nu trebuie să vii până aici. Adresa ți-am spus-o, nu?
- Nu, începusei ceva, dar..
- O găsești notată în agenda de telefon. Scrie telefonul meu, acum.
- Un moment. Spune.
- 3……
- Gata?
- Da. Îți mulțumesc încă o dată, și promit că ne vedem curând.
- Sper. La revedere.
- La revedere.
O femeie plină de surprize, Tănțica. În ciuda a ceea ce-i spusesem, nu vroiam să ies nicăieri. Cel puțin, azi. Când am desfăcut bagajele, am găsit caietele. M-am dus cu ele în bucătărie, și am dat să-mi aprind o țigară. Din păcate, pachetul era gol. De data asta, chiar eram nevoit să ies. Aveam nevoie de multe țigări, pentru că urma să retrăiesc totul, de la început. În acel jurnal, era aproape toată viața mea.
Din această pricină venisem din nou aici, aici de unde plecase totul. Și de unde, la un moment dat, am plecat și eu. Orașul rămăsese însă împietrit în inima mea. Și cu tot ce se întâmplase într-însul. Am plecat de aici imediat după moartea ei, pentru a nu mai vedea nimic, pentru a nu mai simți nimic din tot ceea ce fusese. Am vrut să uit. Nu am reușit în schimb. Amintirile m-au urmărit pretutindeni, în cele mai îndepărtate locuri. Și pe mare (mai puțin aici, pe mare se întâmplaseră câteva ciudățenii), și în orașul în care mă mutasem, și o dată cu ele, o durere surdă mi-a măcinat inima. O durere pe care nu am lăsat-o niciodată să iasă la iveală.
Singur, Avram a fost cel care a știut totul, și în fața căruia mă destăinuiam. După moartea lui, totul s-a prăbușit ca într-o prăpastie, de unde nu a mai ieșit niciodată. Atât de adânc căzuse, că întreg interiorul meu se găsea azi măcinat de acea durere de care pomeneam. Oameni și locuri, nu mai reprezentau pentru mine nimic. M-am văzut nevoit să vin aici, să retrăiesc totul. Nu m-am temut decât de singurătate. Singurătatea poate fi fatală în astfel de circumstanțe. O minune parcă mi-a scos-o în față pe Tănțica. O să-mi fie de mare ajutor, chiar dacă nu va ști nimic. Nu sunt în stare să-i mărturisesc, nu am fost de-a lungul vieții, și nu voi fi nici acum în stare să povestesc cuiva. Singur, jurnalul meu cunoștea totul, fiecare sentiment de alinare, fiecare urlet de disperare era trecut acolo. Se transformase într-un alter ego al meu, o oglindă a inimii mele, și în același timp, cel mai fidel prieten. Alături de jurnal voi retrăi totul în aceste locuri.
De multe ori, doar el îmi dăduse puterea să continui, pentru că recunosc acum, m-am găsit de câteva ori în situația de a mă sinucide. Și de fiecare dată, deschideam caietele, și îmi reaminteam totul, fiecare amănunt. Trecutul, imaginea ei, imaginea orașului nostru, doar ele îmi dădeau puterea să trăiesc. La fiecare greutate pe care am întâmpinat-o de-a lungul vieții, trecutul m-a sprijinit, ba chiar mai mult, se transformase la un moment dat (nu demult) în singurul scop al existenței mele. Visam cu ochii deschiși, și visam la clipa în care mă voi întoarce acasă, aici. E singurul loc pe care l-am considerat vreodată drept acasa mea. Imagini și fapte din trecut se împleteau cu speranța unui viitor, viitor în care voi revedea ceea ce revăd acum. Venise timpul, în sfârșit. Fără pic de regret, am lăsat totul în urmă, și am venit aici. Fără să spun nimănui unde plec, și pentru cât timp. La început nu eram sigur, dar acum știu: pentru totdeauna. Nu voi mai pleca niciodată din acest loc.
În viața mea ulterioară plecării, nu a mai existat prezent. Doar trecut și viitor, mai ales trecut. Iar viitorul, se referea tot la trecut.
Din nou, amintirile mă copleșeau. Și înainte se întâmpla asta, dar acum parcă mai des și mai puternic ca niciodată. Dar, ce nătâng sunt. Logic, acum sunt acasă, acum amintirile nu mai sunt amintiri, și totodată, sunt mai mult ca niciodată doar simple amintiri. Pentru mine, totul.
Nu era însă momentul să mă scufund iar. M-am încălțat și am coborât în grabă. O tonetă cu țigări se afla chiar în fața scării. Dau să plătesc, dar nu aveam cu ce. Îmi lăsasem portofelul în cameră. Îmi cer scuze vânzătorului, alerg și iau banii. Plătesc, acesta râde de mine. Mă întreabă dacă nu cumva sunt filozof. Cât spirit de intuiție, chiar dacă a spus-o ca pe o ironie. Mă rog, nici nu merită să știe adevărul. Îi spun că sunt maistru sudor, pe un ton la fel de ironic ca întrebarea lui.
Pentru că tot eram aici, am cumpărat și un plic de cafea. Sus, mi-am aruncat pantofii, am vărsat cafeaua într-un ibric cu apă și l-am pus pe aragaz (după un sfert de oră am realizat că nu am deschis focul). Mi-am aprins o țigară, m-am așezat comod, și am deschis primul caiet.


....................

Despre plăcerea (pot s-o numesc fericire) dată de un nimic, care doar hiperbolizat ar putea fi numit banalitate. O tâmpenie care mă poate salva din mizeria în care mă învârt. Un chiștoc de țigară. Ha! Ha! Râd din toate organele.
Deși plouă, iar eu sunt ud la piele și mi-e frig și, ah, vântul bate îngrozitor de rece, și capul meu tremură la umbra zidului la care stau, chiștocul de țigară, nu știu cum, e biletul meu de vapor.
E sugestia de care am nevoie. E visul care mă ajută să calc în picioare (să calc în gânduri) o realitate fetidă, colcăind…, nu știu, colcăind de oameni sau aiurea, de viermii care îmi dau atâta bătaie de cap.
Aripi de iluzie și gânduri pleoscăind prin bălți.
Mulțumesc, nu mai sunt eu, dar oare e bine să fac gesturi inconștiente, apropo, iar subconștientul să mă acapareze în temnițele întunecate ale depărtatei nefericiri?
Zic depărtată nefericire, pentru că acum sunt fericit, și zic temnițe întunecate, pentru că acum e noapte, iar eu mă plimb ca un vagabond ce sunt pe străzile unui oraș putred cu mizeria (vezi chiștocul de țigară) pe care o devorez ca un vierme ce sunt.
Ochii închiși sunt o poartă. Corpul imobilizat în delir face mișcări bruște, alergând în întâmpinare. Habar nu am ce întâmpin, dar știu că vine și se apropie cu repeziciune clipa în care voi strânge în brațe cealaltă secundă, după ce trece cea pe care o număr. Unu, doi, trei, număr sacadat, și mă gândesc și sărut pe a patra înainte de a o număra, patru, cinci, …
Această înșiruire e definiția unei vieți. A mea. Pentru că am curajul să mărturisesc. Pentru că am curajul să recunosc că sunt alcătuit din clipe. Pentru că am ajuns o epavă măcinată de atâtea secunde. Și iată cum viitorul meu se rezumă la patru, asta doar după ce am numărat unu, doi, trei.
Te iubesc, iubitul meu chiștoc găsit vagabond ca mine lângă bordură, și care arzând, împrăștii fumul victoriei. A mea împotriva timpului. Împotriva rușinii de a căuta chiștoace vechi. Prinț și cerșetor. Întemnițat și evadat.
Dar pentru că am curajul să scuip în ochi realitatea, am câștigat. Și mâine va fi o zi, dar datorită fumului de țigară nu mă mai interesează.
Soarta (ce urât sună!) m-a învins, dar proasto, curvă de doi bani ce ești, nu-ți dai seama că de fapt mă eliberezi, iar prin faptul că nu mă mai interesează de mine te pot face să-mi cazi la picioare.
Urlu: eu, David, îmi țin soarta la picioarele mele, și o calc în picioare.
În sfârșit, așa începe jurnalul uni om până nu demult, deprimat. Care de-abia acum e liber. Și liber fiind, pot să mă declar: mă numesc David.


....................

Am închis brusc jurnalul. Uitasem aproape de început, sau poate doar mă făcusem că uit. Asta se întâmpla la câteva zile de la moartea ei. Băusem într-una, cheltuiam toți banii pentru școală. Eram pe atunci deja anul II la Filozofie. Cea mai grea perioadă din viața mea. După cum spunea Avram, eram încă în stare de șoc. El, săracul, mă aduna de pe străzi. La fel se petrecuse și în întâmplarea pe care o descrisesem pe prima pagină a caietului.
Rezemat de un zid, pe undeva pe la periferie, pe lângă Parcul Regal, urlam că pot să îmi calc soarta în picioare. Vroisem, parcă, să mă arunc de pe pod, când am găsit un chiștoc strivit. L-am aprins, și începusem să mă gândesc, atât cât îmi permitea sticla de votcă din buzunar.
Era noaptea târziu, și ieșise lumea la ferestre. Nu știu nici până în ziua de azi ce căuta el acolo, la acea oră, știu doar că a venit în fața mea, și m-a privit trist.
- Ce faci, David, ai băut?
Nu am avut puterea să-i răspund, îl respectasem încă din prima clipă în care îmi vorbise. În preajma lui, mă calmam aproape imediat. Am lăsat doar privirea în jos.
Mi-a luat sticla din buzunar și a aruncat-o.
- Hai acasă, hai acasă, măi băiete. Ai tăi sunt îngrijorați.
Nu m-am împotrivit. Ajuns acasă, am început să-mi scriu jurnalul. Nu m-am gândit deloc la părinți, la faptul că aveau, totuși, să sufere enorm dacă m-aș fi omorât. Ruptura definitivă cu aceștia intervenise însă mai demult, spre sfârșitul liceului.
Părinții mei fuseseră amândoi profesori. Probabil că această vocația ne era întipărită genetic. Și eu profesasem, imediat după terminarea facultății. Ambii părinți se născuseră tot aici, în acest oraș. Aici se cunoscuseră, aici studiaseră și tot aici m-au conceput, într-o târzie primăvară.
Nu m-am înțeles însă niciodată prea bine cu niciunul dintre ei. Tata, exact genul de domn de modă veche, încerca să fie prea autoritar pentru a-mi dezvolta anumite sentimente mai puternice legate de persoana lui. E adevărat, în schimb, că îl respectam enorm. Și pe mama o respectam, era o condiție a familiei noastre. Atmosfera în care crescusem, îmi impusese acest lucru. Simțeam că respectându-i pe alții, mă respect pe mine însumi. Partea proastă a acestui tip de educație, este că te pierzi prea mult în norme și rigori, și uiți că este mai importantă uneori apropierea sufletelor, dincolo de aparențe și politețuri. Am observat acest lucru târziu, pe la mijlocul liceului. Oamenii noi pe care îi cunoșteam erau total diferiți, ca structură interioară, ca personalitate. Din acest motiv, începusem să-i ocolesc, mă simțeam marginalizat și în același timp îmi doream marginalizarea. Mi se părea că sunt singurul normal dintr-o societate anormală. Greșeala părinților mei a fost aceea că m-au crescut într-un cerc ermetic, într-un spațiu restrâns (nu frecventasem încă mahalalele) și într-o societate restrânsă de prieteni, în care nu ne erau permise prea multe, și unde iertarea unei greșeli copilărești nu era întâlnită; aceasta era pe loc pedepsită ca la tribunal, în funcție de gravitatea faptelor comise.
În consecință, nu prea eram în stare să mă adaptez. Oamenii mi se păreau niște ființe pe care trebuia să le ocolesc, nu știam să vorbesc, să port și alte discuții, pe alte subiecte decât cele cu care fusesem învățat. Persoanele deschise, sincere, mă speriau. Nu înțelegeam cum pot vorbi cu atâta naturalețe despre subiecte pe care eu le știam interzise.
În liceu, în astfel de condiții, am aflat ce înseamnă femeia, și ce se întâmplă între două persoane de sex opus. Curiozitatea m-a împins atunci să aflu cât mai multe, de vreme ce am băgat de seamă că se poate, că nimeni nu se arată surprins sau jenat de întrebările pe care le punem.
Încet, încet, prin proprie voință, am învățat să mă adaptez, să mă simt bine în compania tuturor categoriilor de oameni. Mi-am făcut noi prieteni, pe mulți dintre cei vechi i-am uitat. Câtă ipocrizie se afla în unii, iar eu nu-mi dădusem seama până atunci, cu toată educația mea aleasă.
Inconștient, căpătasem imboldul de a mă departe pe cât cu putință de ceea ce fusesem până atunci. Bunele maniere, pe care le respectasem cu sfințenie, mă scârbeau deja. Respectul, de care vorbeam, nu mai reprezenta nimic pentru mine. Certurile cu părinții se amplificaseră. Familia aproape că nu mai vroia să știe de mine. Începusem să dorm tot mai des la prieteni, mă îndepărtasem total de trecut (ce ironie crudă, acum aș da orice să-l retrăiesc!).
Astfel, în ultima perioadă a liceului, s-a produs ruptura mea definitivă de familie.
M-am ridicat de la masă, și am simțit nevoia să fac câțiva pași. Mi-am aprins o nouă țigară, și m-am hotărât să revăd casa în care mă născusem. Despre acea parte a vieții mele, nu mă legau însă prea multe.
Știu, acum îmi dau seama, greșisem mult față de ai mei, totuși regretele parcă nu se înghesuiau să apară. Vroiam să revăd acele locuri, și să retrăiesc acea perioadă, mai mult dintr-o obligație morală, decât dintr-un imbold sufletesc.
M-am încălțat și am ieșit din nou, deși începuse să se facă târziu. Seara se lăsa încet peste clădiri și peste oamenii din jur. Mă plimbam cu mâinile în buzunare spre cartierul meu, deși mă simțeam oarecum înstrăinat. Era normal să fie așa, mă gândeam, de vreme ce eu însumi încercasem din răsputeri să mă îndepărtez și să uit totul. Treptat, locuri familiare căpătară formă. Uite, copacul bătrân de la intersecția străzii mele cu bulevardul. În el mă suiam să prind puii de scatii, care își aveau cuibul acolo an de an. Niciodată nu prinsesem vreunul. Am trecut și pe lângă locul unde exista înainte o cofetărie, unde obișnuiam să mergem toată familia, în fiecare duminică, atunci când veneam din parc, unde ascultam fanfara. Acum, în acel loc era un magazin de încălțăminte. Am intrat în sfârșit pe stradă. Era pustiu, nici un trecător. Nu prea fusese circulată această zonă a orașului, iată că nu se schimbase din acest punct de vedere. Câțiva câini mă întâmpinară cu mârâituri. Se potoliră imediat, au văzut că nu îi bag în seamă. Ca prin minune, am auzit muzica de la cârciumă. Încă mai exista, deși avea cu totul altă fațadă. Tatăl meu îmi interzisese strașnic să mă apropii de acel loc. Poate din acest motiv localurile m-au atras întotdeauna. Și nu neapărat băutura, pur și simplu ideea de cârciumă. Locul unde se întâlnesc tot felul de oameni, unde se fac destăinuiri sincere și atât de ciudate uneori. În fine, locul în care mă cufundasem aproape cu totul înainte cu mulți ani. Deja se întrezărea acoperișul casei mele. Tot cu tablă, ca și atunci.
M-am oprit. Parcă ceva mă ținea în loc. Dintr-o dată, am simțit nevoia să beau un pahar de vin roșu. Se potrivea de minune vinul roșu cu starea care mă cuprinse.
Am intrat și m-am așezat pe scaun, lângă fereastră. Înăuntru se schimbase aproape totul. Doar pereții mai erau aceeași. Mult fum și un miros caracteristic, de alcool amestecat cu sudoarea proletariatului. Simțeam o veselie ciudată, și nevoia de a fi ironic, în anumite limite. Doar câteva mese erau ocupate. La una din ele, așezată chiar lângă bar, patru bărbați mai în vârstă decât mine vorbeau tare. Ceva legat de un teren aflat în litigiu, am reușit să-mi dau seama.
- Ce vă aduc?
- Ce vin roșu aveți?
- Merlot, Murfatlar și Busuioacă de Pietroasele.
Am stat puțin pe gânduri, mi-am amintit că Merlotul era vinul preferat al lui Avram.
- Este potrivit pentru starea noastră, a celor care gândesc în profunzimea firii. Nici sec, să-ți facă gura pungă, dar nici dulce, să regreți că n-ai băut o bere. Este ca o femeie perfectă, dragule, pe care nu o poți refuza.
Am cerut, care va să zică, o sticlă de Merlot. Scot o țigară din pachet, dar rămân cu ea în colțul gurii. Mă jucam cu bricheta pe masă, imaginea lui Avram îmi venea iarăși în minte. Doctorul acesta își găsea tot timpul cele mai neobișnuite împrejurări pentru a-și face apariția. Venisem spre casa părintească, și iată-mă la cârciumă, gândindu-mă la el. Am zâmbit rostind un deh! sec, și șoptit doar pentru mine.
Iată că vine și băiatul. Îmi toarnă frumos în pahar, și îmi urează poftă bună. Nu știu de ce, dar m-a bufnit râsul. Cum poți să-i urezi unui om așezat în fața unei sticle, poftă bună?! Ar fi ca și cum îl îndemni să se îmbete mai repede, și îi dorești o beție plăcută. Chelnerul mă privea și el râzând, deși sunt sigur că habar nu avea de ce râde. Probabil că de râsul meu. Mă rog, îi plătesc, și degust vinul. Această tehnică tot Avram m-a învățat-o. Fiecare degustare s-o simți ca pe primul sărut, mă îndemnase. Și așa am făcut tot timpul.
De data aceasta, nu m-am limitat însă la un simplu sărut. Și sticla și-a pierdut pe loc fecioria sub buzele mele care sorbeau deja al doilea pahar.
Ușor încălzit, mi-am aprins până la urmă țigara. În ziua aceea îngrozitoare de vară, după ce s-a terminat totul (nu socot potrivit să-mi reamintesc aici), am fost într-adevăr acasă la doctorul Avram, după cum mă invitase. Parcă îl văd și azi, urcându-se într-un Ford destul de vechi, dar întreținut. Era de culoare verde aprins. Mi-a deschis ușa din față și pornim spre casa acestuia. Locuia într-o vilă extrem de veche, cu pereții scorojiți de trecerea anotimpurilor. Mi-a făcut un ceai calmant, (nu am știut ce beau, ulterior mi-a spus) și am discutat despre orice, în afară de ea. Parcă despre facultatea mea, mai mult. Într-un sfârșit, am adormit extenuat. M-a acoperit cu o pătură, și m-am trezit abia a doua zi seara. Era tot lângă mine, și arăta de parcă mă păzise tot timpul. Nu fusese așa, desigur, dar m-am simțit mai bine gândind astfel, aș fi avut nevoie ca niciodată de o mângâiere, de credința că cineva este lângă mine și mă înțelege. Am plecat acasă, mulțumindu-i. A profitat de ocazie ca să se asigure că ne vom mai vedea, spunându-mi că ușile sale sunt tot timpul deschise pentru mine, și că mă va ajuta indiferent în problemă l-aș solicita.
Acasă știam bine ce se va întâmpla, anticipam indiferența de pe fața a lor mei. Au încercat să mimeze dacă nu tristețea, măcar seriozitatea. Dar în adâncul inimii simțeam că totul este o prefăcătorie, că pe ei nu-i mișcă cu absolut nimic faptul că ea nu mai există. Gândul că ar putea fi chiar bucuroși, mulțumiți de asta, mă scotea efectiv din minți.
De când am intrat pe ușă, nu le-am adresat nici un cuvânt. M-am închis în camera mea de la mansardă, și am început să plâng ca un nebun, aruncând totul pe jos. Am adormit din nou, până la urmă.
Când m-am trezit, noaptea, am avut pentru prima oară senzația că totul s-a terminat. Viața mea nu mai merita să fie continuată. Am cumpărat o sticlă de votcă, și am plecat. Vroiam să mă arunc de pe pod, în Parcul Regal. Acolo m-a găsit Avram, și m-a adus acasă. Aici, în loc să plâng, sau să dau explicații, l-am lăsat pe doctor să vorbească cu părinții mei, iar eu m-am dus în cameră și m-am apucat să scriu.. Așa îmi începusem jurnalul.
Am stins țigara îndelung, strivind-o de pereții scrumierei. Am oftat iar, așa cum mă obișnuisem o viață întreagă. Căscatul mă anunță că se făcuse deja târziu. Cei patru, care vorbeau despre litigii în instanță, plecaseră de mult. Mai rămăsesem doar eu, cu încă un tip, destul de tinerel părea. Stătea la o masă alăturată, cu o sticlă de tărie, și privea fix pe fundul paharului. Am recunoscut imediat starea în care se afla, doar trăisem și eu astfel de momente. Aș fi vrut să-i spun câte ceva, să-l îndrum, să vadă că nu este singur. Nu am avut însă curajul să mă duc spre masa lui.
În cele din urmă, s-a ridicat și a plecat. Acum, rămăsesem chiar singur. Am chemat băiatul, și l-am întrebat dacă este nonstop. Mi-a zis că până la ultimul client. Știam ce înseamnă asta. Mi-a dat de înțeles din priviri că ar fi plecat și el acasă. Nu știu de ce, dar chiar l-am întrebat asta.
- Da, domnule, am rămas ultimul. Bucătarul și băieții de la bar au plecat deja. Eu rămân întotdeauna să încui.
- Cum te cheamă?
- Cosmin.
- Uite ce e, Cosmine. Ești tânăr, și cu siguranță nu ar fi nici prima și nici ultima noapte pe care ai pierde-o. Spune o sumă de bani pe care ai vrea să o câștigi în seara asta, de la mine.
- Glumiti?
- Îți dau cuvântul meu de onoare că vorbesc serios. Nu mai cunosc pe nimeni în oraș, și vreau să stau de vorbă cu cineva.
- Despre ce? Doriți să știți ceva anume?
- Vrute și nevrute. Nu mă interesează nimic în special. Hai, trage-ți un scaun și mai adu un pahar și încă o sticlă de vin. Dacă vrei altceva, ia-ți, plătesc totul.
- E pentru prima dată când mi se întâmplă asta. Nu văd ce problemă ar fi, păreți un om serios. Cât despre bani, îmi veți lăsa cât considerați că a făcut discuția.
A venit cu încă o sticlă, a turnat în pahare și am ciocnit.
- Mă numesc David, și te rog să-mi spui pe nume.
- De unde sunteți?
- Chiar de pe strada asta.
A făcut o față tare tâmpă, cu paharul lângă gura deschisă larg.
- Am plecat însă cu mult timp în urmă, îndeajuns ca să nu mai cunosc pe nimeni pe aici. Cel puțin așa cred, până acum nu am întâlni nici o veche cunoștință. Oricum, cred că nu m-ar recunoaște nimeni.
- Ce v-a determinat să plecați?
- O întâmplare nefericită. Nu pot să vorbesc despre asta.
A făcut o pauză, se vedea că se gândește la ceva anume. Nu l-am întrerupt, am tăcut și eu. Se lăsase o liniște deplină, se auzeau doar țigările cum sfârâie la răstimpuri.
- Nu vă supărați că vă spun, dar de regulă, când cineva să zicem că face ce ați făcut în seara asta, și mai ales susține că nu îl interesează un subiect anume, asta însemnează că are ceva pe suflet, că vrea să fie ascultat de cineva, pentru a se elibera. Dumneavoastră ce vreți de fapt?
- Ei, bravo, măi băiete, ai și stofă de psiholog. În primul rând, te-am rugat să-mi spui tu. În al doilea rând, ai dreptate, ceva mă apasă, dar mă va apăsa întotdeauna, și nu simt neapărat nevoia să vorbesc despre asta. De fapt, chiar nu vreau să fac asta. Vreau doar să aflu ce s-a mai petrecut pe această stradă, în ultimii douăzeci de ani, să zicem.
L-a bufnit râsul.
- Credeți că am timp o săptămână? Oricum, amintirile mele încep de pe la vârsta de patru ani, și asta înseamnă că îți pot povesti doar 17 ani, pentru că eu nu am decât 21.
- Mulți înainte!
- Mulțumesc la fel.
- Unde anume ați locuit, dacă nu vă ...dacă nu te superi?
- La numărul 8. O casă mare, cu mansardă din lemn.
- La domnii Chirițescu?
- Mai trăiesc?
- Doar cel mare. Cel mic a murit în urmă cu doi ani, de tuberculoză.
- Lor le-au vândut părinții mei casa. Ce veste mi-ai dat. Eram sigur că s-au prăpădit. Asta înseamnă că pot să revăd locuința, trebuie să-și amintească de mine.
- Din păcate, nu cred. Domnul este foarte bolnav și el, nu prea mai e în apele lui. Îl îngrijește o cumnată. E vai de el, săracul. Nu mai are pe nimeni.
Ultimele cuvinte mă puseră pe gânduri. Nu prea îmi păsa mie de familia Chirițescu, mă gândeam doar că nu mai are pe nimeni. Era în aceeași situație cu mine. Doar că eu nu mai vroisem să am pe nimeni.


...................

Ziua în care părinții mei vânduseră s-a întâmplat după plecarea mea de acasă. Am aflat asta prin cineva, după câteva luni, în portul Cayenne, în Guyana Franceză.
Gândul că părinților mei le convenea noua situație mă făcea să înnebunesc. Ei sperau că durerea imensă pricinuită de pierderea ei m-ar fi făcut, chipurile, să-mi caut alinarea în sânul familiei. Lucru cât se poate de neadevărat, nu vroiam decât să fiu singur și cât mai departe de tot. În discuțiile purtate cu Avram (nu ne cunoșteam încă prea bine atunci) el și-a dat seama de acest lucru. Îi povestisem într-una din seri că visul copilăriei mele a fost plecarea pe mare. Toate cunoștințele mele în domeniul navigației maritime se limitau la kilogramele de cărți de cărți și jurnale de călătorie care îmi înghițiseră multe nopți nedormite din pricina lor. Întâmplarea a făcut ca exact în acele zile să se întoarcă în țară un vechi prieten de familie din Constanța, singurul de altfel pe care îl agream dintre cunoștințele alor mei. Vlassy era mecanic pe un vapor de marfă cipriot, aflat sub un armator grec, Papoustolus. Mai mare ca mine cu 15 ani, de mic își petrecuse timpul pe lângă ambarcațiunile din Șantierul Naval, nu departe de locuința sa. Terminase Politehnica la Baia Mare, și la scurt timp se angajase pe un împingător. Acolo l-a cunoscut pe Papoustolus, ambii fiind mari amatori și admiratori ai categoriilor de rom cubanez. Au ținut legătura, devenind prieteni la cataramă. Sângele de grec pur l-a împins pe Papoustolus în lumea comerțului și a speculațiilor cu minereu. Începuse o afacere în România, nu prea curată și cu multe implicații în dedesubturile financiare ale lumii interlope din România și Rusia. Era asociat cu câțiva ucrainieni, pe care i-a lăsat în cele din urmă cu buza umflată, fugind cu o mare parte din capitalul firmei. Ajuns în Grecia, și-a pornit propria afacere, ajungând armator. Pentru a nu fi găsit de recuperatorii trimiși de ucrainieni, l-a angajat pe Vlassy pe unul din vapoarele sale, ca om de legătură sigur, pentru a-i da de știre despre eventualele amenințări care s-ar fi putut ivi. Nici chiar Vlassy nu știa exact unde se află grecul, cert este că se plimba între Cipru și Grecia, era într-o continuă mișcare, imposibil de găsit de către oricine.
Așa prietenul meu ajunsese mecanic șef pe vaporul Dondo, sub pavilion cipriot, care făcea curse între Constanța, Varna, Pireu și Sevastopol, transportând minereuri, sau lingouri de zinc și cupru. Întors din cursă, mi-a telefonat, invitându-mă la Constanța. Avea două săptămâni de stat în țară, timp în care aștepta să sosească un transport dinspre Galați, pentru a fi încărcat. Auzind ce s-a întâmplat (nu o cunoștea pe ea, știa în schimb de la rudele mele despre relația mea) și înțelegându-mi durerea, s-a oferit să vină el în oraș, pentru a fi alături de mine. Urma să sosească peste două zile, avea treburi de rezolvat la Căpitănie.
Între timp, Avram aflase totul de la mine. I-am povestit despre Vlassy la el acasă. Stăteam la el în bucătărie, și tocmai îi spusesem că peste două zile îl așteptam în oraș. S-a uitat lung la mine.
- Auzi, David, există vreo posibilitate ca Vlassy să te ia pe vapor cu el?
Întrebarea, recunosc, m-a pus pe gânduri și m-a surprins. Chiar nu îmi trecuse prin cap să plec. Totuși, câtă dreptate avea! Nimic, dar absolut nimic nu mă mai reținea aici. Nu eram înconjurat decât de durere pretutindeni, nu o vedeam decât pe ea pretutindeni și pretutindeni locurile familiare îmi urlau în creier că nu o voi mai vedea niciodată.
- Pot să dau un telefon?
- Sigur, te rog.
- Purtam agenda tot timpul cu mine. Îmi notam tot felul de idei pe care seara le transpuneam în jurnal. I-am găsit numărul, și l-am sunat. Deși era cam trecut de 12, a răspuns aproape imediat. Era cu o femeie, plătită destul de ieftin. O agățase într-unul din barurile de lângă port. Telefonul nu l-a surprins absolut deloc, parcă se aștepta la asta. Nici când I-am mărturisit scopul apelului nu s-a mirat. Clar, marea devine un mod de viață pentru cei care petrec destul de mult timp cu dânsa.
Ajuns în bucătărie, Avram mă privea întrebător. M-am așezat tăcut, și priveam pe fereastră.
- Ei, nu ai de gând să-mi spui?
- Ce?
- Cum ce? Dai telefon la 12 noaptea și nu-mi spui nimic?
- Îți spun, Avrame, că mă simt pentru prima dată mai ușurat. Am luat prima hotărâre, trebuie să pun punct. Și să o iau de la capăt. Tu îmi spui mereu că doar hotărârea îi ajută pe cei care nu mai recunosc nimic în viață. O hotărâre este o dovadă a spiritului, care îți spune că încă nu a murit.
- Și ai fi murit și tu, o dată cu el, dacă nu te hotărai să faci ceva cu viața ta de acum înainte. Nu te-am forțat să faci nimic, trebuia ca tu însuți să-ți dai seama. M-am temut, să știi, că te-ai fi scufundat de tot în abis. Nici eu și nici nimeni nu te-ar mai fi putut scoate de acolo. Tu nici nu realizezi acum din ce ai ieșit. Singur, fără ajutorul nimănui.
- Ba tu m-ai ajutat.
- Doar am fost alături de tine. Te-am vegheat, te-am îndrumat ușor prin cuvinte. Dar tu ai făcut totul. Să nu înțelegi greșit, durerea poate că nu va dispărea niciodată, timpul va hotărî. Dar faptul că ai luat o primă hotărâre, înseamnă că ai acceptat. Acceptarea durerii, acceptarea faptului că totul a fost real, îți ajută creierul să revină în realitate. O realitate crudă și prea evidentă, dar este realitatea ta și nu ai cum s-o negi, fără a-ți afecta spiritul. Bine ai venit printre noi, David.
S-a ridicat și m-a îmbrățișat. L-am simțit atunci ca pe tatăl meu, ca pe un tată pe care din momentul acela începusem să-l iubesc, iar pe al meu, pe cel adevărat, am început să-l uit. Dacă până atunci eram frustrat de familie, de rude, de părinți, și încercam să lupt cu ei, cu ignoranța lor în ceea ce mă privea, acum nu mai îmi păsa de nimic din toate astea. M-am descoperit pe mine, pur, real, ca pe o entitate de sine stătătoare, bine structurată, având puterea de a nu se lăsa influențat de răul exterior. Dar având puterea de a-l privi și de a-l accepta ca pe un adevăr.
Am oftat, și o dată cu acel oftat parcă totul s-a dus, tot chinul și haosul din mine au dispărut. Durerea și amintirea au rămas însă, dar s-au cufundat undeva departe, în adâncul unei inimi care parcă renăștea pentru a doua oară, și care în sfârșit începuse să bată mai repede, mai normal.
Realul se derula cu viteză normală, cu claritate. Palpabilul redevenise palpabil. Amintirea devenise în sfârșit, doar amintire.
- Pleci, nu?
- Da.
- Când?
- În noaptea asta.
- Mă bucur, dar pe de altă parte m-ai întristat. M-am atașat mult de tine.
Am zâmbit duios, și i-am privit ochii. Parcă știuse totul dinainte, parcă știuse că așa se va întâmpla totul.
M-a condus până la Gară. Mi-a dat niște bani, pe care nu am vrut să-i primesc.
- Nu mă enerva tocmai acum, ai nevoie de ei mai mult decât oricând în viață. Gândește-te că ai totul în față. Și în afară de asta, știi că doctorii au bani tot timpul.
I-am luat, strângându-i în pumnul transpirat. La urma urmei, avea dreptate. Era o sumă importantă.
Nu luasem nimic cu mine, nici cel mai mic obiect personal, în afară de batista ei, pe care o purtam tot timpul în buzunar, și pe care jurasem că nu o voi pierde niciodată.
Doar hainele cu care eram îmbrăcat mai purtau încă mirosul teilor de pe străzile orașului meu, și batista, mirosul ei. Acestea două nu m-au părăsit niciodată, și nici parfumul depărtărilor nu a reușit să le stingă.
Toată călătoria cu trenul nu am făcut altceva decât să mă uit pe geam, și, din când în când, ieșeam pe hol să fumez o țigară. Nu mă mai gândeam deja la nimic altceva. Zgomotul sacadat al trenului și ușoara legănare din mers mă făceau să mă simt mai călător ca niciodată. Era cea mai importantă călătorie din viața mea. Ar fi trebuit să am emoții în fața acesteia, dar nu, totul era bine, era normal, totul era atât de departe acum. Totul era atât de departe și totul avea să vină.
Într-un târziu, am ajuns la Constanța. Aerul rece al nopții târzii, aerul sărat mă făcu să tremur puțin. Pentru prima dată am realizat poate ce mă așteaptă, am înțeles că aerul acesta, chiar de zeci de ori mai rece și sărat, mă va izbi în fiecare dimineață pe punte.
Mirosul depărtării deja îmi ațâța nările și îmi înfricoșa mintea. Am ajuns repede acasă la Vlassy, gara din Constanța nu este departe de Șantier și de blocul lui. Mi-a deschis ușa în cele din urmă, și m-a poftit în bucătărie. Era pe jumătate dezbrăcat. Teribil de bronzat, arăta ca un mulatru, ca un marocan, algerian, sau ceva pe acolo prin nordul Africii. Ca deobicei de când îl cunoscusem, purta barbă, barbă care începuse să-i încărunțească puțin. M-a lăsat singur în bucătărie cu o cafea pe foc, și a plecat în sufragerie. Am auzit vocea unei femei, și mi-am amintit că la telefon îmi spusese despre ea. Nu peste mult timp, au apărut amândoi. El, în continuare cu șortul albastru, iar ea, într-un capot vaporos, ce-i lăsa să se vadă forma sânilor, drepți și tari precum marmura zămislirii Afroditei cea din Milo. Pielea îi era la fel de albă ca a celeilalte Afrodite, cea adevărată din Olimp, despre care se spune că ar fi fost zămislită din spuma mărilor. Ce să zic, era o femeie potrivită pentru compania unui marinar.
- David, ți-o prezint pe Lucia
M-am ridicat și -am strâns mâna.
- David, mă bucur.
- Și eu.
Adevărul este că nu știu cât de mult se bucura ea, doar năvălisem practic peste ei.
-$Voi sunteți rude?
- Nu dragă, vechi prieteni de familie.
- E drăguț prietenul tău…
Îmi zâmbi languros.
Poate că aș fi acceptat zâmbetul ei în alte circumstanțe, dar acum îmi făcu silă. La urma urmei, era o curvă ieftină, care îmi făcea avansuri.
Vlassy îmi observă atent privirea. A înțeles că ea nu avea ce căuta aici. O chemă în hol, probabil i-a dat niște bani. S-a îmbrăcat și a plecat. După câteva minute, Vlassy reveni.
Fără să mă întrebe, îmi turnă cafeaua și îmi puse și un pahar de rom lângă.
- Bea, o să ai nevoie. E cel mai bun medicament, ascultă aici.
El luă o dușcă zdravănă direct din sticlă. Preț de un minut, ne privirăm prin fumul țigărilor fără să ne spunem nimic. El rupse primul tăcerea.
- Care va să zicç, te faci marinar. Și școala?
M-am strâmbat. Am plescăit așa în scârbă.
- Oricum nu m-am mai dus de când…
- Înțeleg.
Iar se lăsă tăcerea peste noi. În mod normal, Vlassy m-ar fi descusut mai abitir ca la Politie. Acum, îi era teamă de reacția mea. Ocolea întrebările despre ea.
- Ai tăi ce fac?
- Bine, ce să facă. Cum îi știi…
Asta fusese o întrebare vicleană. Vroia să aducă vorba, vroia să știe dacă am acordul lor pentru a pleca, pentru a-mi întrerupe studiile. Văzând că nu scoate nimic pe ocolite, mă luă direct.
- Să înțeleg că ei nu știu nimic despre asta.
- Nu, nu știu.
- Ascultă David, tu înțelegi în ce situație delicată mă pui?
Se ridică de la masă cu sticla în mână, și nu scăpă prilejul de a mai trage o dușcă. Se plimbă puțin prin bucătărie, derutat de tăcerea mea.
Mă simțeam ca anesteziat. Nu mai îmi păsa de nimic. Parcă adineauri, cu minute în urme, mă aflam lângă Avram care îmi propunea plecarea. Trecuse totuși o zi, aproape.
- Înțelegi în ce situație sunt pus, sigur că înțelegi, continuă el. Ce ar trebui să fac eu acum, dacă ai tăi mă sună să mă întrebe de tine?
- Vlassy, hai să vorbim deschis. Știi motivul pentru care fac asta. Nu mai pot trăi aici, măi omule. Cât despre ai mei, nu au cum să știe nimic despre asta. Că sunt cu tine. Nici prin cap nu le-ar trece. Totuși, o să le dau un telefon, dar asta nu azi, și nici mâine. Peste un timp. Să mă liniștesc puțin. Am nevoie de plecarea asta ca de aer. Ajută-mă. Te rog, tu cunoști marea, și o iubești. Sunt sigur că ai convingerea că mă poate vindeca.
- Acum vorbești ca un filozof. Dar nu uita că eu sunt marinar amărât. Eu știu ce înseamnă flux și reflux, cunosc harta cerului, furtunile de diferite grade și rutele de navigație.
- Nu face pe ignorantul, unul care are meseria asta în sânge, știe că marea e mai mult decât atât.
Zâmbi spre mine, ca spre un copil care și-a dat seama că Moș Crăciun e de fapt unchiul deghizat.
- Nu pot să-ți ofer decât un post de necalificat, să știi. Nu prea voi putea să intervin pentru tine. Viața e grea în cursă, tu habar n-ai. Cărțile sunt una, dar realitatea te poate face să te răzgândești. Și atunci va fi prea târziu, nimeni nu va întoarce vaporul pentru tine.
- Nimic nu îmi poate schimba hotărârea. N-ai tu idee ce înseamnă hotărârea asta pentru mine. E prima mea decizie importantă din viață, și o voi duce până la capăt, indiferent ce se va întâmpla.
Oftă și se așeză iar lângă mine. Îmi vorbi răspicat, gesticulând cu un deget în aer.
- Nimeni nu mă poate face răspunzător pentru tine. Să ții minte asta. De acum înainte, răspunzi pentru faptele tale, eu nu mă amestec. Clar? Orice se va întâmpla.
- Am înțeles.
- Ia zi, cum îți place Venezuela?
- Habar n-am, bănuiesc că e o țară interesantă, de ce?
- Pentru că acolo plecăm peste două săptămâni.
- La dracu, știam că faceți afaceri prin Mediterană, ce căutați acolo?
- Avem probleme cu ucrainienii, parcă ți-am povestit de ei?
- Da știu despre asta.
- Papoustolus are probleme în ultima perioadă. Dondo ar putea fi arestat la Varna, sau în apele bulgărești. Nu ne permitem să riscăm asta, și o să dispărem o perioadă. Problema e că dispărem cu 215 tone de oțel.
Am rămas efectiv cu gura căscată. Știam despre afacerile lor dubioase, dar nu mă așteptam la o asemenea amploare. Îmi observă exprgsia feței, și se puse pe râs.
- Tot mai vrei să vii? Nu știu dacă ți-aș fi spus toate astea, dar dacă tot nu scap de tine, sunt dator să-ți explic în ce te bagi. Și bagă la cap, că asta nu e tot. Sunt lucruri mai ascunse și mai mari la mijloc, mai mari decât mine și decât tine. Se pot întâmpla multe, iar eu nu pot răspunde nici pentru mine, darămite pentru un novice în domeniu. Un necalificat, cum te vei numi matale. Înțelegi?
Am dat din cap, încă uimit.
- Așa. Vei trăi într-o cocină, alături de alți porci. Unii din ei, periculoși, așa că va trebui să ai grijă cu cine, cât și ce vorbești. E mai bine să nu știi nimic. Eu nu ți-am spus decât un titlu, povestea e mai bine să nu o afli. Partea bună, și sfatul meu sincer, e ca o dată ajunși în port în Venezuela, tăluță vei completa ceva formalități, faci rost de niște acte, și te faci nevăzut printre cactuși. Mai departe, treaba ta. Trăiești acolo, te întorci în țară, te interesează. Dar nu vei povesti nimănui despre Dondo, despre călătoria asta. Pentru binele tău, și al tuturor. Dacă se întâmplă ceva, noi cădem primii, nu Papoustolus. Noi, ăștia de jos.
-Și încă ceva. Pe vapor, te înscriu eu sub un alt nume. Și nu mă cunoști. Și încearcă să vorbești cât mai puțin. Astea sunt condițiile. Nu ale mele, sunt impuse de situația în care mă aflu și eu. Mi-ar fi plăcut sincer să fie altfel, să te duc până în Grecia și înapoi, dar….asta e. În sfârșit, gândește-te bine în ce te bagi. Ca prieten, ca unul care ține la tine ca la un frate mai mic, te-aș sfătui să pleci în altă parte. Pot să-ți pun o vorbă bună pe lângă un căpitan, face croaziere turistice spre Cipru. Îți face rost de o cabină confortabilă, piscină, mâncărică, ce zici? Stai cu burta la soare, și te gândești la grecii antici. E, ce spui? Te prinde mai bine, așa cum te cunosc eu. Cu prețul, aranjăm noi.
Mărturisesc că mă lăsase ușor în dubii. Trecuse de abia o zi de la ruptura mea de trecut, și iată-mă deja pe cale de a fi implicat în afaceri interlope internaționale. Ironic. Varianta propusă, cu croaziera spre Grecia, mă atrăgea deopotrivă. Trebuia însă să gândesc în viitor. La urma urmei, de această hotărâre depindea viața mea. Am simțit atunci un sentiment ciudat, de maximă independență. Un sentiment pe care aveam să-l simt mult timp după aceea.
Dându-și seama că sunt nehotărât, îmi spuse să o lăsăm pe a doua zi.
- Hai, bea-ți paharul și să ne culcăm. Ești obosit, noaptea e un sfetnic bun. Îți fac patul în sufragerie.
Am rămas singur pentru câteva momente. Romul mă făcu într-adevăr să mă simt mai ușurat. Da, cred că avea dreptate, poate fi un medicament potrivit în astfel de situații. Și noaptea, poate fi și ea un sfetnic bun. Mi-era somn, foarte somn. Nu știu dacă din cauza romului, dar abia îmi amintesc când m-am ridicat, m-am dezbrăcat și m-am culcat ca de obicei, cu fața la perete. Un radio cânta undeva în cameră, dat încet, muzică lăutărească.

.....................

va urma