7

Ziua următoare, Marin Petreanu i-a spus bunicii lui „că a început un război în Basarabia, că au venit rușii cu niște cazaci mercenari și au luat o bucată din pământ. Nu vor s-o mai dea îndărăt, cică ar vrea să-și facă pe locul ăla o țară toți cei care nu doresc să se unească peste câtva timp cu România. Și ce ar zice ea dacă s-ar duce și el în Basarabia să vadă ce-o mai fi pe acolo? Ori să se ducă să vadă cum e lupta…”  „Vez’, mumă, de treabă! Ce-ai în capu’ tău? Ce ai tu cu Băsărabia? Că nu măi e de mult țara noastră. Dacă nu te tremete nimenea acolo, ce nevoie ai tu? Stai mereu de termenă șicoala, că, acu’, nu măi poț’ răzbate-n viață fără de șicoală. Și, dacă te duci, crez’ că poț’ schimba tu lucrurile?! Nu, mumă, ai să te duci desurda. Tătăică-al nost’ n-a fost și el acolo? Tot degeaba! Lucrurile le hotărâsără alții dinăintea lui! Acolo, nu te întreabă nimenea nimic. Și, la răzbel, mumă, e pătimire mare! Nu e ceva de văzut! Ori poate să se și întâmple să rămâi șoimănit… Și să nu te măi poț’ țânea, pă urmă, nici măcar după vaci pă izlaz. Pe urmă, nici măcar vreo muiere nu are să te mai ia. Vez’?! Dacă nu știi ce este răzbelul, vorbește gura fără tine… Tu cre’ că te sâmț’ viteaz… De asta te și duci, așa, chiantaur. Dacă nu te-ai crede așa, nici măcar nu te-ai urni din loc.”
Pentru ea, condiția de existență a unui demers trebuia să fie legată de o cauză reală, de o proprietate, adică de o legătura directă, și de eficiență. Cât despre om, important e să răzbată... Petreanu și-a spus atunci în gând: Hai să îndeplinesc cauzele! Să consider că Basarabia este a mea și că nu am să mă duc degeaba! Majoritatea lucrurilor pe care le știu oamenii sunt, de fapt, niște convenții. Cu școala am s-o rezolv eu cumva, poate nici nu va fi nevoie să o întrerup, dacă voi sta în Moldova numai vacanța de vară... Cam acestea au fost cuvintele dintre ei. Vorbele nu îi despărțeau decât aparent. În fond, nici unul dintre ei nu spunea ceva pe care celălalt să nu-l cunoască.
Acești oameni, care își trăiesc cu discreție importanța, eroi ai trecerii timpului, au împrumutat pământului crăpăturile din palmele lor și poate cu ele sprijină veșnicia aia, când cade din taina mă-sii, udă și scâncitoare. Și, într-adevăr, dacă mai există și acel Dumnezeu, căruia ei îi dedică mai tot din ceea ce fac și mai tot din ceea ce nu fac, atunci sunt împliniți în sensul cel mai real al reprezentării lor. „Au răzbit” în viață, ori, mai precis, „au răzbit” viața. Și fără prea multă carte…


Gospodăria lor se întindea dinspre drum către un zăvoi, chemat mai aproape printr-o livadă de pruni, trădată pe ici, pe colo cu câte un păr, un corcoduș sau un nuc. Zăvoiul nu era prea mare  o pădurice de anini, invadați de rugi, curpeni groși, tufe bătrâne de soc și câte un pom fructifer sălbăticit, zarzări, mai ales. Un pârâiaș, răpus din loc în loc de gâldane pentru adăpat vitele, săpase adânc, făcând maluri imense pentru volu-mul mic de apă arătat. Acesta dezbrăcase de pământ mari rădăcini de arbori și apoi, parcă regretând, încercase să le învelească în tot felul de celofane, pungi și bucăți de plastic, venite din deal, dinspre ai lu’ Grigoroiu. Mersese vorba că pârâul acesta scosese din pământ ulcele pline cu bani de aur. Săpase și el, în trecut, alături de alți copii, sub rădăcinile bătrâne, dar, în afară de cioburi vechi, nu găsise nimic. Vorbele se dovediseră a fi fost cu mult mai vechi...
Aici, iarna, Petreanu venea câteodată cu vacile și spărgea gheața cu muchia sapei, dându-le, apoi, la adăpat. În gospodăria lor avuseseră numai vaci dintr-o rasă autohtonă, denumită Sura de stepă, trăgeau în jug ca boii, se mulțumeau cu orice fel de fân, erau foarte rezistente la frig și dădeau lapte mult și gras. Din acest zăvoi bătea mereu vulpea, venind de pe văile Usturoaiei. Și curcile tot în această arie își făceau „cuibarele” lor secrete, prin tufele de rugi din marginea bălților, înfofolite cu tot felul de brustani. De multe ori, avusese misiunea de a urmări jumătate de zi câte o curcă, să vadă unde ouă, unde se va ascunde, pentru a putea ai casei să le recupereze sau să le pună la clocit în pod, organizat, inteligent, programat... Curcile erau cele mai discrete din tot neamul păsăretului domesticit și așa or fi rămas până astăzi. Atunci, ținea el minte, ele preferau capătul de dincoace al zăvoiului. Unde s-or fi dus toate aceste animale și păsări ale copilăriei lui? Numai vaca a bătrână, Munteana, rezistase lumii veșnice a satului martor, recompensat mereu de univers cu întâmplări și imagini, pentru mărturisirile sale, sincere și frumoase, despre trecerea timpului prin și pe lângă oameni.
Între mejdina livezii de pruni și zăvoi era o câmpie mică, „locu’ lu’ Berdiță”, și un nuc care avea nuci mici și încheiate, dar nespus de albe la miez și foarte dulci. Pe acea câmpie jucase el prima dată fotbal cu tatăl său, cu porți făcute din bețe înfipte în pământ. Jucaseră „unu la unu”, având o minge roșie, dintre cele „cu 35”. De câte ori jucase fotbal cu taică-său, în prima copilărie, își amintea că abia putuse să alerge, datorită unui râs continuu, inexplicabil. Poate pentru că Victor era atât de diferit, jucând fotbal cu el, contrasta neașteptat cu duritatea aproape insuportabilă. Însăși alergarea după minge era un lucru neobișnuit. De fiecare dată, lua bătaie la diferență destul de mare. Lui Marin îi era ciudă și i se părea mereu că este faultat, că nu putea să ajungă la minge datorită diferențelor fizice. Pe undeva, era adevărat. Dar, din alt punct de vedere, cel de neacceptat, Victor era destul de bun la acest joc. Pe lângă tenisul de masă, fusese printre cei mai buni doi-trei din... istoria fotbalului acelei comune. Erau încă legende cu aceia care își scrântiseră picioarele datorită driblingurilor sale și cu cei care ajunseseră la dispensar, loviți fiind de șutul, cu piciorul stâng, al tatălui său.


Toate aceste amintiri și locuri îi provocau începuturi de fericire, știa că le va duce oriunde cu el, îi intraseră în sânge. Venise din nou seara, ca o respirare de melancolii. Dimineața urmau să se întoarcă la Târgu-Jiu, acolo se termina un pământ și începea, vizibil, o altă împărăție, fascinantă și ea, în plăceri, în provocări de altă natură, nu neapărat de negat, nu neapărat de dorit. – Viață...
Soba din „casa a de sus”, din casa a mare, duduia și arunca scântei în spațiul unde rămâne cenușa, ca un mecanism complex al trecerii, redus, acum, la un lucru simplu, vizibil într-o casă de țară. Cunoștea din totdeauna această cameră, cu pereții acoperiți de velințe colorate și desenate cu păsări închise în tot felul de răuri. Deasupra lor, așteptau două iconițe mici să fie băgate în seamă. Una, metalică, argintată, iar alta era de lemn. În aceste camere, când bunica lui „făcea frumos”, puteai ușor să crezi că ești la un muzeu țărănesc și poate că așa și era, un muzeu locuit de oamenii muzeului, fără vizitatori, în afară de timp. Un muzeu ideal – fără o rațiune de a fi...
Frumusețea simplă rămăsese una dintre bucuriile lui Marin Petreanu, o bucurie creatoare. Camera avea două ferestre, una înspre geamlâc, cealaltă dădea „la vie”, în grădina de la drum, în vale. Pe acolo îi vedea cum veneau, în copilăria sa, perceptorul, brigadierul, copiii cu datinile de iarnă, rudele sau popa, cu țârcovnicul în urma lui.
Și la casa a mică îl fascinase fereastra, așteptarea de a vedea pe cineva. Toate aceste tablouri în schimbare trebuiau să aibă o ramă pe măsură: la marginea din dreapta a ferestrei, creștea un soc bătrân, sprijinit, pentru moment, de gardul ceirului de porci, un pătrat cu latura de aproximativ 60-70 de metri, să aibă sacrificabilii multă libertate, în cazul în care ar fi resimțit necesitatea acesteia. Își amintea că atunci când au tăiat salcâmii, imediat după moartea străbunicului, au vrut să reducă din acest spațiu al porcilor, și, implicit, să mărească grădina, dar se opusese Măria, luând apărarea animalelor: „Lăsați-i, mă, în pace, să aibă lărgime, să simtă și ei că stau în curtea noastră ca în Pampas”. El auzise expresia și a întrebat-o unde este Pampasu’ ăsta. Nici bunică-sa nu știuse, dar i-a spus că așa i se zice și că nu mai trebuie să fie neapărat pe undeva anume... „Dacă i se zice așa, ce-ț’ măi trebuie țâie să știi unde e?”
În stânga, fuseseră plantate de către al bătrân vreo douăzeci de tufe de răchită, să le facă vara porcilor umbră. Toamna, tăia nuiele din ele pentru legarea snopilor de coceni. Tot acolo aveau și nămolul necesar zilelor de vară. În dreapta, erau niște pruni și zarzări, de care se scărpinau, cu această ocazie scuturându-și, prin august, și felul trei de mâncare. Lipită de peretele dinspre nord al casei mari, era „perdeaua porcilor”, o scuteală de ploaie și de zăpadă, acoperită cu un fel de carton smolit, așezat pe un acoperiș făcut într-o singură apă. Sub ea, un strat gros de paie, așezate în interiorul unui careu format din trunchiuri mari de stejar, în care erau fixate scânduri groase, care se înălțau pe furcile solide, bine înfipte în pământ. În funcție de anotimp, acestea se înălțau sau se coborau pe niște canturi. Iarna, acestea se puteau și înveli cu folii sau cu pături vechi. Porcii aveau jgheabul scobit, cam vreo două palme, într-un trunchi de lemn gros. La capete, lemnul era prins și strâns cu câte un cerc de fier, pentru a nu crăpa curând de la vreme ori de la hurducăturile pe care le provocau animalele atunci când mâncau. Mai toate obiectele din lemn, de la țară, dintre cele de uz gospodăresc, poartă pe ele inele metalice, de parcă ar vrea cineva cu orice preț să le prelungească viața, atât cât s-o putea, ori poate că este chiar vreun legământ între timp și lemn, ca o căsătorie, în care omul, prin vocația sa preoțească din mijlocul naturii, a săvârșit cununia.
Aceste amintiri erau ca un ochi care încă refuza să se închidă, chiar dacă timpul trecuse și undeva trebuia să se descompună încet. Poate că timpul care trece se descompune în chiar trupul nostru, atâta vreme cât încă suntem vii.

Autobuzul cu care se întorceau la Târgu-Jiu, rata, pleca foarte devreme, la ora 4.00. Acele treziri fuseseră tot timpul un chin. Ceasul rusesc, verde închis, care se putea auzi de la câteva sute de metri… Răcoarea imediată a nopții, mersul pe jos, graba… Cucăiala din mașină…. Autobuzul trebuia așteptat la podu’ Oltețului, când șofer era Cucu lu’ Mitrănoiu sau Milică Vâlceanu, ruda lor de la Nistorești, și în stația propriu-zisă, lângă terenul de fotbal, „la cooperativă”, când era de rând un alt șofer, străin, venit din altă comună, de la Zorlești ori de la Baia de Fier.