-Cineva mi-a spus că actorii sunt niște mici dumnezei. Actori nu pot fi prea mulți, Dumnezeu poate fi oricine.
- Vorbești prostii!
Oftez și mă încrunt. Ah, ce om simplu! Om simplu, om simplu... E rău să fii simplu? Da, bineînțeles. Eu sunt un om deștept, de ce aș vrea să fiu ca el? El zâmbește că e naiv, eu mă încrunt că sunt realist... Da, da, sigur.
- Ce ai făcut azi?
- Am vorbit singur...
- Despre ce?
- Nu știu, unul dintre mine era incoerent.
- Ești haios.
Îmi zîmbește iar, îi zâmbesc înapoi... La el pare diferit, lucru care mă frapează,așa că plec.
El: naiv, prostuț, inferior, neglijent, ...bucuros.
Eu: ...eu nu sunt ca el. Da, chiar deloc.
În spatele fabricii de țigări stă,pe o bancă făcută dintr-o jumate de buștean, o băbuță care mâine va muri de TBC. O salut. Ea zâmbește.
Simplu egal fericit? Nu! Prostii! Să lăsăm asta. Dionysos egal desfrâu? Cu siguranță! Artiștii l-au creat pe Dionysos? Parțial. A, da, sunt într-adevăr niște dumnezei!Știam eu! În istoria teatrului oamenii erau înrobiți de desfrâu. Cine e Dionysos? Nimeni. Dumnezeii și robii nimicului! Ei, nu-i chiar așa! De ce credeți că vă spun toate astea? Da, bineînțeles! Suntem dumnezeii cuvintelor...
Într-o poză alb-negru un copil încearcă să treacă de un gard.