AMINTIRI (POLITICE) DIN COPILÃRIE

„PRANDIULU ACADEMICU”
1952 - 1953

„Nu știu alții cum sunt, dar eu când îmi aduc aminte” de prânzurile copilăriei mele mă înfior de groază, dar și de încântare. Era pe vremea Canalului lui Dej, acela la care s-a angajat și tata, ca inginer de căi ferate. Era Canalul alt loc de refugiu pentru diverși dușmani ai poporului, unii de-o parte, alții de alta a sârmelor ghimpate. Se muncea din greu, dar tata știa, naiba știe de unde, că monstruozitatea Canalului fusese proiectată de specialiștii ruși ca să nu funcționeze, adică apa Dunării nu se vărsa în Marea Neagră, ci invers. De fapt voi afla mai târziu că toată treaba fusese sugerată de Stalin lui Dej, care se plânsese că nu se descurcă cu intelectualii burghezi. Tătucul i-a dat ideea acestui Canal în care să-i pună pe burghezi la muncă epuizantă, la care desigur nu aveau cum să reziste prea mult și astfel va scăpa de ei. Și așa a fost înghesuită laolaltă mai toată „intelighenția” României, scriitori și ziariști, miniștri și ofițeri de carieră, filozofi și funcționari înalți etc. Pe mulți dintre ei tata îi cunoscuse din viața publică dinainte de război, citise despre ei prin ziare, îi salutase prin cafenelele bucureștene ori la Cazinoul din Sinaia, la Operă. Acum nu-i mai saluta, că ar fi dat de bănuit, iar statutul lui era atât de fragil, încât oricând putea păți ca muncitorul care a mânjit cu marmeladă mustața Tătucului de pe tabloul uriaș de la Cernavodă. Două vacanțe ale copilăriei mele din primii ani de școală au trecut astfel pe șantierele pline de praf al Canalului.
Era frumos, așa cum sunt frumoase toate cele ce se petrec în pruncie. Tata mă lua cu el zilnic în carlinga câte unui camion, de regulă marca Zis, adică Zavoda Iosif Stalin, devenit Zil, adică Zavoda Ilici Lenin după ce Hrușciov la debarcat pe Stalin, l-a scos din Mausoleu și l-a băgat în pământul zidului Kremlinului, să putrezească și el ca tot mortu’. Camioanele acestea erau lente și scoteau fum și praf căt o divizie de tancuri. A fost o încântare când m-am urcat prima dată într-un Molotov, mașină mai rapidă și mai puțin poluantă. Astfel, stând în picioare în spatele cabinei, umblam zilnic pe la Pallas, Basarb, Poarta Albă, Saligny, Cernavodă. Erau o mulțime de caiși mai ales pe dealurile de la Cernavodă și-mi înfundam burta cu fructele acelea zemoase și dulci care mi-au rămas de atunci preferate.
Dar că veni vorba de hrană, desigur, rămâneam pe șantiere până seara târziu, iar la prânz stomăcelul meu plăpând țipa de foame. Nu știu naiba cum, tata a obținut aprobarea să mănânc împreună cu pușcăriașii, cu dușmanii poporului, cu „bandiții” adică. Sincer, nu prea aveam habar ce se petrecea pe acolo, pe cei care lucrau din greu îi credeam simpli muncitori și nici nu înțelegeam de ce tata nu avea voie să mănânce cu… noi. Eu în schimb treceam la fiecare prânz dincolo de poarta ferecată a lagărului și luam masa cu deținuții. Adevărul e că mâncarea nu era proastă, deseori era chiar mai bună decât aceea ce se servea angajaților. În mod deosebit îmi plăcea supa de arpacaș, un fel de cereale cu aspect de orez ceva mai lung, gustoasă și înăcrită din belșug cu roșiile care se găseau și ele în Dobrogea din belșug, ca și caisele. Luam loc la mesele lungi de lemn, întinse de regulă în aer liber, încât adesea tata mă vedea de dincolo de gardul de sârmă ghimpată. Mă așezam unde aveam loc, uneori eram chemat de către unii sau alții dintre acei oameni înfometați, de muncă, îmi spuneam eu. Mulți canaliști au recunoscut (Teohar Mihadaș e unul dintre ei) că într-adevăr mâncarea nu era rea, pentru că deținuții nu aveau doar sarcina să moară, ci și să muncească, aveau nevoie deci de calorii. Așadar mă așezam la câte o masă, la care eram „invitat” de niște oameni îmbrăcați în zeghe, dar care îmi inspirau un respect de neînțeles, poate pentru felul elegant în care se purtau, mâncau și vorbeau. Când ieșeam afară din țarc, ghiftuit și fericit de discuțiile la care asistam, tata îmi spunea cu un ton subversiv: „Azi ai luat prânzul cu domnul ministru cutare” sau „cu domnul deputat cutare” sau „cu domnul profesor universitar cutare”. Cu unii legam chiar un fel de prietenie, probabil bieții pușcăriași erau fericiți să aibă în preajmă un suflet care încă nu se pervertise. Îi căutam și legam vorbe interesante, atât cât pricepea mintea mea de copil de clase elementare. După o vreme nu-i mai găseam și îl întrebam pe tata de „domnul ministru” sau de „domnul deputat” sau de „domnul profesor” (ce rău îmi pare că numele lor nu mă interesa pe atunci și nu le-am înscris în memorie!). Invariabil tata răspunde: „a murit săracu’”, „a murit săracu’”.
Încă nu prea știam ce-i moartea. Abia de realizasem ceva în legătură cu marinarul mort căruia i se făcea autopsie la Spitalul Marinei Militare. Dar vorba tatei mă înfiora, mai ales că o spunea cu un aer deloc macabru, de parcă nu se întâmplase decât ceva firesc.
Am reținut doar o singură figură, a unui individ cu fața scobită, cu niște ochi pătrunzători și cu o cuvântare tare legănată. Acum nu știu dacă o fi adevărat, nici n-am avut vreodată curiozitatea să mă interesez dacă omul respectiv fusese la Canal. Dar când i-am văzut însă, în studenție, parcă în 1964, când i-a apărut volumul superb cu Ultimele sonete închipuite ale lui William Shakespeare, o fotografie de pe copertă, mi-am zis „acesta-i domnul doctor”, așa cum mi-l prezentase tata. Era vorba, evident de Vasile Voiculescu. Despre el n-am auzit vorba tatei „a murit săracu’”, dar am aflat mai târziu că nici mult după ce a scăpat din lagărele n-a supraviețuit. L-a măcinat Canalul. Dacă nu e adevărat, n-aveți decât să nu mă credeți, cum nici eu nu l-am crezut pe Arghezi când spunea că l-a văzut pe Eminescu pe când avea doar șapte ani. „Se non e vero, e ben’ trovato!” Oricum pentru mine poetul religios și isihast devenise astfel o icoană.
Oricum întâmplările acestea devenite obsedante (cum era de fapt și „deceniul”, m-au marcat. Cred că, vai, exact la gardul pușcăriei am început să apreciez vorba frumoasă, nededată la bârfă, spiritul și chiar și gluma înaltă, care nu lipsea pe acele vremi/ meleaguri. Unul dintre cei ce au trăit mult după Canal, Teohar Mihadaș, îmi povestea adesea, iar apoi a scris chiar în cartea sa despre Gulagul românesc, Pe Muntele Ebal (prima carte tipărită la prima editură particulară de după decembrie 1989, e vorba de Editura „Clusium”, pe care eu am înființat-o în 26 decembrie 1989 la Cluj), îmi povestea, zic, Întâmplările groaznice de acolo cu un umor ieșit din comun, uneori chiar hohotind. Asta o fi foast școala închisorilor, pe care eu am ratat-o, veți afla curând cum.

VALENTIN TAȘCU