A ma regasi a fost un joc la inceput, la fel cum asezi betele de chibrit in copilarie spre a cauta un semn, un numar, o litera pe necuprinsul caldaram cald, vara. Iar mai tarziu arunci o minge de tenis spre a ravasi firava constructie a acelui minut, al acelui mit.
Nu mai eram eu cel ce credeam ca sunt, nu mai eram eu proiectia distanta a vietii mele ci mai mult un fel de vis intrupat si imbracat in mucava pe care il aprindeam diminetile din rasarituri si il lasam sa imi incendieze ziua pana in asfintit, cu gesturi. Oare ce traim cand dormim? Oare cat visam cat traim? De as fi fost eu, total constient de cine as putea sa fiu, toate lucrurile ar fi parut mici sau mari oricum ar fi parut doar dezbracate de aura, de dumnezeul acela ca un balsam de corp de mare calitate, care are tendinta de a intra in toti porii si de a ramane dincolo de atingere.
…………………
Din credinta ne lipseste cel mai mult regretul de a nu fi pasari, din dragoste ne lipseste cel mai mult regretul de a nu mai fi pentru totdeauna nimic cand suntem intr-o clipa totul. Dar continuam sa fim. Jumatate zei, jumatate instinct. Jumatate noroi, jumatate – stol de senzatii bantuite de anotimpuri. Jumatate viata, jumatate eternitate. Si toate jumatatile din care suntem facuti, le avem incrise intr-o minciuna sau intr-un adevar care ne poate trasforma in sange sau in cenusa. Dar pe care nu il cunostem decat il intuim cand iubim.
Oare ce este dincolo de noi, cei ce ne autopercepem sau dincolo de perceptia altora asupra noastra?
Mai ramane altceva decat o simpla perceptie multipla ca suntem?