poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-03-30 | |
II
O dimineață de mai... o altă zi cenușie cu soare și nori, cu zeci de culori, o zi ca toate altele....Sună telefonul... aflu că sunt invitată după-amiază la o plimbare, de către Claudiu, un amic pe care l-am cunoscut, pot zice din greșeală, în timpul ``hoinărelilor`` mele pe net. E cu câțiva ani mai mare decât mine, deși nu pare, e un tip care îmi place, dar nu e nimic din ceea ce se cheamă dragoste în această prietenie. E mai curând un fel de compromis udat cu spleen-ul vieții de zi cu zi, e ca un trandafir înflorit ce știe totodată că în curând se va vesteji, și din toată frumusețea de altădată nu-i va rămâne decât spinii. De după blocuri se ivesc munții cu frunza încolțită, ce-au fumat cu pipele lor groase țigări de săpun... Acum se mai văd doar clăbucii alburii ce se înalță înspre cer. Ploaia de azi-noapte a fost benefică pentru oraș.. a spălat aerul îmbâcsit de naftalină, e mai răcoare acum și simt nevoia unui ceai cald..... -Neata! O auzii pe mama din colțul ușii...Cum ai dormit? -Bine. -Ce-ai vrea să mănânci de dimineață? -Nu mi-e foame, ii zic. Intru-n bucătărie, o căldură înăbușitoare îmi acordează porii ca pe strunele unei viori ce și-a uitat viersul de demult și încearcă să și-l amintească. Numai abur de ciorbă de vită și friptură.... In dimineața am să beau doar un ceai. Nu mai apuc să savurez ceaiul dorit, deoarece îmi dau seama că o să întârzii la cursuri. Ies în fugă din casă și mă trezesc în fața blocului, singură pe strada somnambulă. Imi pare bine că am plecat din casă, astfel voi putea merge mai mult singură pe strada goală, ștearsă parcă cu o radieră de vreun școlar întârziat la ore. Incet, încet, soarele începe să-și facă simțită prezența..Gâtul începe să mă ardă, simt o sete imensă. O iau pe aleea de castani; sunt niște castani foarte bătrâni... chiar și bunica îmi spunea că erau tot aici, când era ea tânără. Pe o parte și pe alta a străzii, castanii își împerechează crengile stufoase ojate cu flori albe-roz, într-o odă de bun venit. După ploaia de azi-noapte, trotuarul pare un covor de flori de castan violate de vântul aprig și de stropii grei. Cei noi în oraș se întreabă frecvent până unde duce binecuvântarea răcorii în zilele de cuptor, presărată cu bănci și udată cu triluri paradisiace...ei bine...până la cimitirul din cartier. Acolo, brusc, aleea parcă se rupe, castanii împrăștiindu-se printre mormintele reci, cu ceară fierbinte la căpătâie. Am început să cred că și morții simt răcoarea, la umbra unui castan vecinic.... In partea opusă, aleea se întretaie cu parcul în care tinerii obișnuiesc să chiulească de la ore , în foișorul proaspăt vopsit în culoarea florilor de cireș. De aici încolo, străzile devin simetrice, tăiate la metru, șlefuite pe ici pe colo cu câte o parcare, fără simțul ochiului estet. Strada devine din ce în ce mai înțesată de lume, de mașini; oameni ce și-au lăsat partenerul în pat și s-au sculat pentru serviciul mizerabil, luându-și cu ei greața încă unei zile dezertate din calendarul pitit printre sutele de notițe din geanta unei femei cochete. Ciudat... mobilele oare au uitat să arate ziua în memento? Chiar și așa, zilele devin pentru noi un fel de corvoadă, suntem sclavii orelor fără să știm că toate aceste ceasuri petrecute la servici, la tine, la mine, cu prietenii, în pat, pe-o bancă în parc, la bairamuri, party- nights, ori numai noi, singuri...aceste ore dor.....ultima însă ucide. După asta, filmul se rupe, ca o bandă sărită de la locul ei într-un cinematograf rece, aproape gol, fără spectatori... dacă banda sare la mijloc, trebuie să mergi să anunți să vină s-o pună la loc , însă în cazul vieții trebuie să-L anunți pe Dumnezeu... și vei rămâne cu filmul doar până la jumătate! / ..de obicei n-ai să-L găsești. Când aveam vreo 6 ani, obișnuiam să cred că viața reală e ca și povestea lui Făt-Frumos, în care totul se termină cu bine. Acum mi-am dat seama că nu e decât un război pentru supraviețuire. Dar parcă timpul care trece neoprit de nimeni, adâncește mocirla și mă tem că nu știu să înot... De ce nu opriți timpul? De ce nu puneți o sumă oarecare pentru cel care va opri timpul? Poate fi oare oprit? S-ar zice că da, poți intra în cu totul altă dimensiune, poți adulmeca o hierofanie... și te poți trezi ca și Gavrilescu lui Eliade, după cinci de ani, chiar dacă pentru tine trec doar trei sau patru ore. Ironia este că noi nu avem un loc numit La țigănci. Lucrurile astea se întâmplă doar în cărți. Numai în basme și în bildungs-romane neofitul își găsește calea. In viață ajungem adesea la un drum închis de mult ... pentru reparații. Poate e mai bine ca timpul să-și urmeze cursul, nu poți opri o apă din drumul ei spre aval, a izvorât de undeva și nu se va opri până nu se va scurge în alta....și în alta... și în alta.....înghițind în calea ei pământ, gunoaie, flori, mâini, ochi, blocuri, bănci, frunze, sticle, morminte. - Ați fost careva la marea Timpului?- |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate