- Nu credeam că la bătrînețe o să bat culoarele tribunalului, zise Săndel, sorbind lung dintr-o halbă de bere, ciobită. Cum ciobitura era în stînga toartei, fu nevoit să bea pe partea cealaltă și să o ridice cu mîna stîngă, lucru care îl făcu să se uite chiorîș la Bicuță, care-și făcea de lucru prin bar. Bicuță, mai cumpără și tu halbe noi, că m-am săturat de astea ciobite. Și nici măcar nu-mi pot închipui cum reușești să le spargi, că nu te-am văzut niciodată spălîndu-le.
- Să fii matale sănătos, că tot clienții mi le ciobește. Vine unu' cu melic mereu, da’ de un timp nu-l mai primesc, uită să plătească, și face și scandal. Cînd se îmbată, mușcă din pahare, din ce-apucă. Îi place sticla, paharele pot să le schimb, că pe-alea le mestecă de le face nisip, da’ cu halbele e mai greu, și nici nu se găsește peste tot.
- Și cine e ăla? Cum de nu-l știm? întrebă profesorul.
- Ba cred că îl știți, că tîrgul e mic, da’ vine la alte ore, nu prea vă întîlniți. Apare de obicei vinerea dimineața, cînd se întoarce de la obor. E deja vesel și nici nu-i trebuie mult, un pahar și gata, începe să-mi toace sticlăria.
- De ce nu-l lași să bea din sticlă? Că doar n-o mînca-o și pe-aia, sugeră Dan a lu’ Nașu.
- Ba le sparge și pe-alea, o dată a retezat gîtul sticlei și i s-a oprit în gît, de-am zis că-mi moare aici în restaurant, sufocat. Acum am găsit metoda, i-am dat din pahare de plastic, alea nu-i place. De atunci n-a mai venit. Nu știu cum îl cheamă, da’ am auzit că-l strigă „Lenin”. De ce, habar n-am.
- Nu-l știu, continuă profesorul. Dar ia zi Săndele, ce ziceai că făcuși la tribunal?
- Am fost martor. E unul cam reclamagiu, cred că n-are boală sănătoasă, dă pe toți în judecată. E de-ajuns să-l privești sau să-i zici ceva, că Alecu te cheamă.
- Cum adică te cheamă Alecu? întrebă nedumerit, Bicuță.
- E o vorbă populară, mă mir că n-o știi. Dar nu stau să ți-o explic acum, poate dacă-mi schimbi halba.
- O schimb dacă mai iei o bere, nu așa după moft, că nici n-am multe.
- Deci cum vă spuneam, se ceartă ăla într-o zi c-un vecin de-al meu, și eu n-am de lucru și mă uit la ei, că tot eram prin preajmă. Vine și polițistul și îi dă ăluia o amendă și credeam că s-a terminat. Dar nu, tipul face contestație la trebunal.
- Judecătorie, îl corectă poetul.
- Mă rog, eu tot trebunal îi zic. Și trebunalul ne cheamă și pe noi martori, pe mine și pe vecinul meu. Vorbim noi acolo, că să vedeți onorată instanță, că una că alta, și pînă la urmă se uită judecătoarea mai bine pe procesul verbal făcut de polițist și vede că era greșit, pusese altă dată. Așa că reclamantul nu mai plăti amenda, ba mai mult, ceru și daune. Eu cred că polițistul a fost mînă în mînă cu reclamantul, a greșit intenționat. Am auzit că mulți fac așa, mai ales ăia de la circulație. Le dai lozu’ și ei se fac că greșesc procesul verbal. Daunele nu știu dacă i le-a dat, că rămase în pronunție.
- Pronunțare, îl corectă poetul.
- Auzi, de ce nu povestești tu, dacă tot le știi pe toate? replică, Săndel. Na, că vărsai și berea pe mine. Bicuță, adu, dom’le, alta proaspătă.
Bicuță nu era dotat cu dozator, dar a priceput că berea la halbă se bea mai repede, și era mai căutată, așa că deșerta sticlele pline în halbă, evident, la solicitarea clientului. Pusese un anunț, scris pe o foaie A4, „servim bere ecologică”, anunț care, firește, n-a trecut neobservat.
- Bicuță, cum vine asta, „bere ecologică”? îl întrebă Săndel. Că n-am avut timp să te-ntreb pînă acum. Adică pui mai puțină apă în ea? Ceilalți rîseră cu poftă.
- Ba nu vă convine că nu spăl halbele, ba ziceți că pun apă în băutură. De unde apă, că de cînd s-a spart conducta, aduc cu bidoanele, de la vecini. E ecologică, că așa trebuie în UE. Săptămîna viitoare vin niște prieteni de-ai lu’ nepotu-meu, din Spania, trebuie să fac impresie bună. În loc să faceți mișto, mai bine dați-mi idei. Bicuță umplu o halbă și i-o aduse lui Săndel.
- Păi uite colea un sfat, începu profesorul. Scoate banii de la saltea, cumpără-ți cîteva sticle de băutură fină și pune-le în bar să vadă spaniolii că ai marfă de calitate.
- Asta se rezolvă, le împrumut de la frate-miu, are un bar plin de sticle, trimise din Anglia, din Franța, de peste tot. Altceva?
- Aș zice să rezolvi cumva cu WC-ul, dar asta e mai greu, presupun, interveni Dan a lu’ Nașu. Că nu e normal să-ți plece clienții din cîrciumă pe motiv de cufureală.
- Cu privata te rezolv eu, Bicuță, zise poetul. Am un amic, Viorel, colea, la Măldăeni, e sculptor. Acum două săptămîni, am fost pe la el și am văzut un closet ecologic. Știți voi, de-alea chimice, care se pun prin parcuri sau la stadioane. S-a pricopsit cu el cînd s-a răsturnat un tir, chiar în curba de lîngă monument, și pînă să-l scoată din șanț, tot satul a luat ce-a apucat. El e artist, om fin adică, nu s-a pretat la așa ceva, dar i l-a vîndut unul, pe cinci sute de mii, de ăia vechi. Nu cred că l-a folosit, îl poți împrumuta, sau chiar cumpăra, în felul ăsta s-ar zice că faci și o investiție. Cu un milion, poate două, îl iei, vorbesc eu cu amicul meu, e mereu în criză de bani, oricum nici el nu-l plătise încă.
- Să vorbiți. Dau banii, vorba lu’ matale, e o investiție. Da’ o să pun taxă, că așa am văzut că se face. Matale o să ai gratuitate prima lună.
- Și scoate icoana aia cu leduri, răpirea din serai și tabloul cu palmieri și căprioare, completă Săndel. Pune un calendar și un ceas cu cuc.
- Ceas cu cuc nu pun, că am auzit că aduce ghinion. Poate unul cu baterie.
- Dacă-ți pui ceas de perete, eu nu mai calc pe aici, sări profesorul. Nu pot să suport ceasurile de perete, am eu o obsesie. Mă inhibă.
- De la ce? Uite, pe-asta n-o mai auzisem, să fie cineva stresat de un ceas, zise Săndel.
- E poveste mai veche, de vreo cinci ani, începu profesorul. Mă sună unul într-o zi și mă întreabă cît e ceasul. Eu m-am gîndit că e vreun prieten, îi răspund „doișpe și-un sfert”. Bine, zice ăla, la telefon, la șase să vii în față la primărie să mă pupi în fund. Pe urmă a închis. La început am rămas șocat, ca prostu’, cu receptorul în mînă. Pe urmă m-am enervat, că mi-a crescut și tensiunea. Apoi m-am mai liniștit, am făcut haz de necaz. Dar de-atunci, de cîte ori mă trezesc în fața primăriei, ceva ca un resort interior, mă face să mă uit la ceas. Ca și cînd l-aș aștepta pe ăla, să-l pup în fund. Și iar îmi crește tensiunea, iar mă enervez. Apoi și acasă, cînd priveam ceasul din perete și era aproape de șase, mă gîndeam că trebuie să ajung în oraș, la primărie. Să-l pup pe ăla. Am dat ceasul de perete jos, l-am dus la soacră-mea, am renunțat și la ceasurile de masă, apoi și la cel de mînă. Dar dacă mă aflu undeva și văd un ceas pe perete, mă gîndesc la faza aia și iar mă enervez.
- Cui pe cui se scoate, zise poetul. Dacă vă sună o blondă și vă spune să vă întîlniți la șase, ia să vedeți cum dispare sindromul pupatului în fund. Dacă vreți vă ajutăm noi, vorbim cu una să vă sune de cîteva ori, pînă faceți altă fixație. Asta mi-aduce aminte de poanta aia cînd se duce unul la medic și-i spune: „Domnu’ doctor sunt speriat, cred că voi muri împușcat”. Și doctorul scoate o grenadă din sertar, îi trage inelul, i-o pune ăluia în mînă și-i zice: „Dacă nu ții strîns, o să mori de grenadă, eu plec nițel, ai grijă la degete”. Cînd s-a întors, i-a luat omului grenada din mînă și l-a vindecat de obsesia aia cu pistolul. Grenada era falsă, dar ăla n-avea cum să știe și nu-și permitea să se riște, chiar dacă bănuia el ceva. S.a vindecat de obsesie, cum spuneam, dar i-a rămas mîna chircită, că pe urmă a ajuns la ortopedie. Pe urmă la oftalmologie, și tot așa…
- Și cumpără-ți niște pahare noi, zise Săndel ridicînd halba plină. Am avut noroc, asta nu e ciobită. În schimb are doar jumătate de toartă. Hai noroc!
- Hai dracu’ noroc, răspunse Dan a lu’ Nașu. Cît o fi ceasul? Că mă așteaptă nevasta cu pîinea. Ete, se făcu aproape de șase.