“Când timpul a hotărât noaptea și ziua restul de noțiuni temporale nu fuseseră încă luate în seamă. De ce? Pentru că nu aveau cui să fie necesare încă; n-avea nimeni nevoie de limitarea lor, singura limită impunându-se prin însăși existența proprie, Timpul – ca zeu suprem - Cronos. Și vina cui este acum dacă un anume Prometeu a ignorat importanța infinitului și a creat după asemănare deică, oamenii? Am putea oare mulțumi acestui creator mitologic? Am putea să ii mulțumim pentru viața profană încadrată de ziduri ce ne-a oferit-o?”
Fata închise cartea. Dintr-o dată se simțea atât de mică, atât de lipsită de importanță. Iși roti privirea obosită în jur. Lumânarea abia mai pâlpâia împrăștiind în cameră veșnica-i lumină bolnăvicioasă și palidă, ca un chip de ftizic în ultimele clipe de viață. Ideea ii răsări în minte făcând-o să zâmbească amar. Până și lucrurile ce o înconjurau aveau clipiri ftizice. Privi cu scârbă batista acoperită dureros cu pete de sânge. Ultimul acces de tuse ii cutremurase trupul și-așa firav încât în petele acelea își vedea împrăștiat întreg sufletul.
Se lăsă să cadă în amorțeală pe pat. Începu să-și simtă pulsațiile inimii zguduind-o parcă din venă în venă. Își strânse genele și iși lăsă pentru a n-a oară lacrimile să ii alunece știrbe pe obraji. Acestea alunecară în joc de mărgele diamantești până i se topiră amar pe buze. Zâmbi. Uitase de când nu mai plânsese lacrimi fierbinți sau sărate. Totul avea gust amar acum. Își simțea până și măruntaiele tot amare și sângele propriu ce și-l gusta involuntar zilnic tot pelin se făcuse. Iar ea… ea se topea tot în vis amar. Capul începu să ii atârne de plumb, imaginea să tremure mai întâi pentru ca apoi să se rotească în cercuri dese, amețitoare, iar gândurile… ah, gândurile se prinseră și ele în joc. Totul pentru ea era doar un mare vârtej și încercând să se mențină lucidă gândi că așa trebuie să fi fost în povestea aceea veche de i-o spunea bunica, povestea cu drumul de cărămizi galbene care ducea în ciripit de păsări spre izbăvire.
„Unde îmi sunt, Doamne, visele copilăriei? Unde-mi sunt jocurile inocenței? Pentru ce m-ai legat de-o fărâmă de trăire, când vrei sa îmi dai o dezlegare atât de rapidă?”