Fața-i tinerească, cu puține riduri și ochii senini nu pot să-i trădeze vârsta. Doar picioarele nu-l mai ajută îndeajuns așa că stă mai toată ziua lângă soba de teracotă, pe marginea unui divan. Spiritul îi este încă viu, memoria de invidiat. Am încercat să-l descriu pe domnul Ioan Bâtiu ce va împlini anul acesta 92 de ani.
Știindu-l veteran de război, iar eu amator de povestiri eroice, l-am rugat să-mi spună întâmplări trăite de el pe câmpurile de bătălie. S-a lăsat destul de greu convins pentru că, am aflat pe parcurs, trebuia să-și reamintească suferințele îndurate in cei 6 ani de prizonierat (1942-1948). A trecut repede peste primul an de război când a luptat, cu gradul de sergent, în compania de artilerie a Regimentului 91 Infanterie cu sediul (în timp de pace) la Alba Iulia. În toamna anului 1942 a fost luat prizonier la Stalingrad. Au urmat coșmarurile prizonieratului. Foamea la un moment dat l-a dus, după miros, lângă o bucătărie de campanie rusească unde nu numai că nu a primit nimic de mâncare dar aproape era să se aleagă cu un glonț din partea unui subofițer. Tot foamea îi făcea pe prizonierii care acum erau transportați în vagoane de marfă sa ascundă zile întregi morții pentru ca astfel cei vii sa aibă mai multe porții de mâncare. În tren și-a pierdut conștiența. S-a trezit, nu știe peste cât timp și în ce condiții, intr-o încăpere fără uși și ferestre. Zăcea aici, bolnav de tifos, împreună cu alți camarazi, unii unguri, alții germani. Se murea pe capete. S-a făcut mai bine și a trebuit să care morții, târându-i de picioare, pe scări, in curte. De aici erau încărcați in camioane si apoi duși spre înmormântare in gropi comune. Unii mai mișcau dintr-o mână sau un picior când se arunca țărâna peste ei. A ajuns apoi in lagărul din orașul Nijni Taghil aflat pe versantul de est al Munților Urali. La 1,76 m., câți avea, ajunsese să cântărească 41 kg. Povestește bătrânul Bâtiu și despre omenia unui ofițer sovietic care a încălcat unele regulamente din lagăr pentru a-l salva asumându-și in felul acesta, in mod conștient, mari riscuri. A salvat si el la randu-i viața unui tovarăș de suferință, Ernst Peter, tipograf sas din Sibiu, ce fusese încorporat in armata germană.
Din povestea fostului soldat străbătea și bucuria trăită la auzul veștii că războiul s-a terminat precum și la speranța întoarcerii în patrie. Speranța s-a realizat abia după trei ani.
La fiecare jumătate de oră povestea era marcată de sunetul unei frumoase pendule ce împodobește un perete din camera locuita de soții Bâtiu. Mi-a mai spus că prietenul lui, Ernst, a mai rămas in prizonierat doi ani. Prin anii 80 acesta s-a strămutat definitiv cu familia in Germania. I-a lăsat lui pendula.
Domnul Ioan Bâtiu este împăcat cu viața și spune că cele două pensii: de bătrânețe și de veteran de război îi satisfac necesitățile materiale. Nu știe însă de ce n-a primit încă, nici acum după ce am intrat bine în luna februarie, milionul promis de prefectură veteranilor de peste 90 de ani, cu ocazia sărbătorilor de iarnă. “S-o fi făcut vreo încurcătură pe la Asociatia veteranior de război. Dar nu pot să-mi dau seama de ce, pentru că nu mai suntem mulți” zice Domnia Sa.