- Știi, Doamne, de ce-ai făcut lumea asta atât de urâtă?
- Ca să-ntrebi tu!
- Dar oare dacă nu-ntrebam, o făceai mai frumoasă?
- Încearcă și-ai să vezi!
Adultul a tăcut. A început să se uite în jur: a văzut apele care se fremătau de nerăbdare, a văzut munții înalți și tăcuți ca Sfinxul, a văzut pădurile, întinzându-și ramurile lor pentru a proteja micul fir de iarbă, după care a privit iar către Dumnezeu:
- Tot n-am înțeles! Lămurește-mă!
- Și dacă-ți spun, tot n-ai să-nțelegi nimic. Ești legat la ochi! Dezleagă-te!
Adultul a plecat trist: el, cel mai matur și mai înțelept dintre oamenii de pe pământ, pe care nici o altă minte nu l-a întrecut, care a dezlegat cele mai grele ghicitori, e neputincios.
I-a spus „bună ziua” lui Dumnezeu și-a plecat. Încă nu e-n stare să afle răspunsul pe care l-au cerut oamenii. S-a retras într-o peșteră și a-nceput să mediteze. A stat așa zi și noapte, a plâns, a oftat, a suspinat, dar oricât a încercat, nu a putut afla de ce e lumea urâtâ.
Într-o zi, înfometat, cu ochii roșii, a ieșit la lumină. A zărit soarele: era cel mai minunat disc de aur pe care îl văzuse vreodată. S-a uitat în jos, spre pământ. Era atât de moale și de catifelat, ca o pătură caldă așteptându-și stăpânul. A privit cerul: cel mai albastru și mai odihnitor tapet pentru o casă. Și s-a dus iar la Dumnezeu:
- Sunt orb și nu pot pricepe: de ce mi se par toate atât de frumoase, iar înainte erau așa de urâte?
- Pentru că le vezi, a raspuns Dumnezeu.
- Dar și înainte le vedeam.
- Þi-ai dat jos legătura doar pe jumătate, a adaugat Dumnezeu. Mai caută!
A plecat iar Adultul și s-a retras în foc: în craterul unui vulcan. Și stătea cu frică să nu erupă vulcanul, era stresat că lava ar putea inunda lumea, dar vulcanul n-a erupt, iar lava a rămas clocotindă în fundul pământului. Ba, chiar a înghețat de tot. Se afla în craterul inimii sale, bolnav, necăjit și singur.
Într-o zi, adultul a ieșit din nou la lumină și s-a uitat în jur: din nou i s-au părut toate atât de frumoase, mai frumoase ca înainte. De data aceasta a urcat mai hotărât la Dumnezeu, voia neapărat să afle răspunsul la întrebarea lui.
- Doamne, acum am înțeles de ce mi se păreau toate urâte. Eu eram urât pe dinăuntru. Și am fost singur, fără nimeni în jur, abia atunci am reușit să-mi deschid ochii. Singurătatea și mânia sunt mare urât. Dar dacă viața asta e numai o secundă, de ce nu ne lași să vedem adevărata frumusețe? Nu trăim decât o clipă.
- Gândește-te! a răspuns Dumnezeu.
- Ce să le spun oamenilor? Ei nu traiesc izolați unii de altii! Și m-au trimis la Tine să îi scapi de urâtul din lume.
- „Carpe diem”, a șoptit Dumnezeu și S-a făcut nevăzut după neagra perdea a universului.