Blițuri puternice, lumini, gălăgie infernală…Tremură din toate încheieturile, dar are zâmbetul lui plăcut întipărit pe față. Dă mâna cu președintele comisiei și aude din depărtare felicitările entuziaste. Imaginile se încețoșează, sunetul vocilor din jur se estompează până la o șoaptă. Un gust metalic i se revarsă pe gât și un miros acru, de transpirație amestecată cu parfum de firmă și invidie și frică îi inundă creierul. Și frică...da, frică…O frică albastră, plină de mister și dezamăgire, dar calmă și imensă ca oceanul și densă. O frică inconfundabilă, de care fugi continuu și care te bântuie în fiecare noapte…Frica lui. A câștigat. E primul. Primește valuri de aplauze, ovații, zâmbete. Și premiul. E în centrul atenției, numele lui e pe buzele tuturor și în mintea lor. Tabloul lui atârnă impunător și acoperă scena împodobită cu catifea violet. Știe că ar trebui să explodeze de bucurie, să țipe, să strige și să alerge cât îl țin picioarele.
După ani de muncă a reușit să imortalizeze plânsul acela, capul acela întunecat, aplecat, cu lacrimile scurgându-se pe obrajii tineri. A văzut-o în anul I. Nu știa nici cine e, nici cum ajunsese ea acolo, dar l-a surprins profund. Nu a avut timp să o zărească decât câteva secunde, căci ea s-a ridicat și a fugit, lăsându-l în ceață. A renunțat la facultate, s-a retras într-o mansardă și a început să picteze. A pictat sute de tablouri, a ros mii de pensule, a vărsat milioane de stropi de vopsea, a ars miliarde de secunde din lumânarea vieții lui.
Iar acum stă în mijlocul mulțimii, uimit și primind calm aplauzele. I se face greață. Nu vede decât lumina albă. Parcă e prins în secunda aceea. Se dezmeticește cu greu și presiunea din timpane dispare. E afară, pe stradă, sub un felinar murdar. Geamurile blocurilor din jur sunt întunecate și frunzele castanului de deasupra lui au încremenit. E singur, în noapte, își amintește din nou de succesul lui și zâmbește. E un zâmbet rece, crispat, cu gust amar. Ce a făcut?!! Are fixată în cap fiecare mișcare: lua pânza goală, desena, apoi acoperea spațiile formate cu vopsele. Desenase frenetic, fără mâncare, fără somn și fără liniște zile întregi, pentru ca apoi să rupă pânza și să o ia de la capăt. Simțea că își sfâșiase fiecare fărâmă de suflet și imaginație și răsuflare și o așezase pe pânză, pentru ca lacrimile acelea să strălucească. Abia atunci când a terminat a îndrăznit să privească tabloul. Era, în sfârșit, imaginea ei. Era entuziast și înfricoșat în același timp. Dar abia acum realizează ce a făcut…
Abia acum realizează cum și de ce apăruse frica. S-a terminat. S-a terminat totul pentru el. Viața lui înceta acum. Þelul lui a fost să recreeze imaginea fetei care plângea. A pus suflet și trup în fiecare tablou, a sacrificat totul și s-a izolat de lume pentru a-și termina opera. Cu fiecare fâșie de suflet pe care o rupea , el se împuțina, căci sufletul nu crește la loc. Și a reușit: și-a terminat tabloul, dar și-a terminat și sufletul. Nu știe ce să facă. Nu mai are niciun țel, niciun rost să trăiască. Privește cu groază la lumina felinarului, dar nu reușește să o vadă. E noapte pentru el, iar ecoul plânsetului răsună din neant. Aleargă pe străzi și încearcă să se regăsească. Se urcă pe o scară de incendiu și ajunge pe acoperișul unui bloc. De acolo se uită în jur și se căută, își caută un rost, caută dorința, voința. La picioarele lui, opt etaje mai jos, e hăul întunecat al străzii. O fracțiune de secundă și simte cum cade, aerul vâjâindu-i în urechi și betonul apropiindu-se. Apoi întuneric… Cineva îl trage de mână și un miros de transpirație amestecat cu parfum fin îl inundă: “Un interviu, vă rog, domnule!”