Uite-așa apar din fântâna amintirilor întâmplări care se desfășoară precum coconul de mătase – fir strălucitor la capătul căruia se află un vierme. A trebuit să ajung ostenit la Hotel Negresco ca dialogul provensal din cotul coridorului să învârtă pe suprafața gândurilor un crâmpei de copilărie fericită, când trăiau toate rudele.
Unchiul Andrieș!
Avea unchiul Andrieș o expresie pe care o arunca taman când vroia să plece, dintr-odată. Cum era mereu grăbit, nu apuca să termine ce povestea, își privea distrat busola, scoasă din chimirul lat de sub vindiac și arăta fereastra:
- Sunt în drum spre Nisa, zicea. Trebuie să ajung la timp.
Dincolo de fereastră se vedea strada pustie și mașina neagră, cu șoferul nemișcat la volan. Șoferul era mai grozav îmbrăcat ca unchiul: haine de piele, șapcă de piele, cisme asemenea. Cum ieșea unchiul, sărea să-i deschidă portiera. Odată a îmbrâncit un trecător că era prea aproape și acela, în loc să se supere, și-a scos pălăria și a cerut iertare. În ziua când venea unchiul nu trecea nimeni pe la noi. Ieșea mama în fața porții, apărea iute câte o vecină și întreba, într-o doară: „Sunteți bine, sănătoși?”. Mama încuviința, vecina își făcea cruce.
Aveam toate fascicolele cu „Nemaipomenitele aventuri ale domnului Paturel” pe care le citeam în pod, unde le descoperisem și ne jucam zilnic de-a pirații îndărătul depozitului de lemne, până la linia ferată, dar poveștile unchiului le întreceau pe toate. Doamne, ce glumeț era unchiul!
- Doctor, zicea, sigur că sunt doctor... când mi-am dat doctoratul a trebuit să repar o sonerie, că nu poți fi doctor fără să le știi pe toate, de aceea urc acum să vizitez urșii! Gata, zi-le bătrânilor că am plecat, nu mai aștept!
Știam, era în drum spre locurile acelea unde aveam poate să ajung când voi crește mare.
- Da’ cere-i niște bani, nu vezi cât are în portofel, îl îndemna mama pe tata, după ce unchiul pleca. Lui ce-i trebuie, are totul gratis...
- Nu pot... ce, din ai lui să trăim... khăhă!
Se ducea tata să scuipe în găleata pitită după dulap, se întorcea și înfășura bine nelipsitul fular în jurul gâtului, gata să se încovoaie ascultând ce cheltuieli trebuiau neapărat făcute. Mama ridica vocea, eu ieșeam și auzeam dindărătul ușii: „Doamne, când se vor isprăvi toate acestea?!”.
Am îndrăznit odată: i-am cerut unchiului o busolă. Vroiam și eu să merg după busolă, cum zicea dumnealui că merge atunci când nu știe unde să înnopteze.
- Vrei busolă? Iaca, o să-ți dau... când mai vin. Da’ să știi, îți arată mâncarea numai dacă o rogi, te-nvăț eu descântecul. Până atunci, na, niște granate să faci colecție. Vezi, poate-ți iei o trotinetă cu ele!
Am ascuns piatra cu umflături rubinii în lădița unde țineam comorile: teaca de baionetă, punga cu carbid, ilustrata din Africa, bilele de sticlă, magnetul, guma de praștie, pistolul cu dopuri, cleștele patent și încă altele. A mai trecut un an, unchiul s-a ivit cu mâna goală, cică uitase... poate data viitoare.
- Doamne, câți se duc acolo, suspina mama în urma unchiului, momiți de ochiul dracului și vin bătrâni la patruzeci de ani, dacă apucă...
- Da’ ce, eu unde am căpătat silicoza?! Khăhă! Ia, golește găleata că s-a umplut! Fața tatei recăpăta culoarea albă, în contrast cu fularul sur de lână. Tu n-ai lecții măi? În ce clasă ești, ha?!
Desigur, am primit busola. Mi-a pus unchiul trei pe masă, la alegere. Am luat-o pe cea mai mare, în toc de piele, cu marcaje fosforescente. Băgam capul sub pătură și priveam: un triunghi verzui sclipea între punctele cardinale. Trăgeai pârghia, acul se fixa. De-acum puteam merge oriunde și am mers: la piața de vechituri unde te dădeai în lanțuri, la Balta Verde cu pescarii, la rampa de gunoi unde se puteau găsi cele mai neașteptate lucruri, ce mai, toate împrejurimile târgului le-am călcat, de nu mai știau părinții de unde să mă ia. Descoperisem că acul busolei putea fi orientat cu magnetul încotro doream, când doream; nu mai era nevoie să-mi arate direcția, o stabileam eu singur
- Bați coclaurile, ai, ticălosule?! Vrei să scot cureaua, ha?! Khăhă!... Pa-ra-zi-tu-le, ți-oi da eu plimbare!
- Doamne, vrei să te găsim la spital, băiatule? Să vii schilod, să te ținem în cărucior, asta vrei?! Nu ți-e bine acasă?
Nu, nu-mi era bine acasă, unde zilnic căram apă de la pompă, spărgeam lemne pentru plita din bucătărie, duceam cenușa pe terenul viran din spatele casei bombardate; unde săpau toți în grădină; în cele două camere strâmte încălzite iarna de o singură sobă, unde dormeam în patul de fier cu bunica și nu aveam voie să țin un câine al meu! Abia așteptam să plec!
Când l-am văzut ultima oară pe unchiul jucam deja fotbal la seniori, mă luaseră la Casa Centrală și n-aveam treabă cu nimeni, îmi dăduseră cameră rezervată, lângă „Unirea” câștigam mai mult ca toată familia, trebuia doar să-mi aleg facultatea, că de rest avea grijă clubul. Mi-a spus mama, când i-am telefonat, să trec pe la unchiul, că așa e frumos între rude; am dibuit căsuța undeva în Floreasca și atunci am cunoscut-o pe tușa Mira.
- Unchiul are picioarele slăbite, mi-a explicat ea. Nu prea umblă, hai să te duc la el.
În halat albastru, unchiul ședea la birou, un birou nemaipomenit, negru sculptat; de fapt, toată camera era așa, ca un muzeu.
- Iată-te, a zis el. Ce mai face frate-meu?
- A murit, în primăvară!
- Iar mie nu mi-a spus nimeni, oi fi fost la spital. A izbucnit în lacrimi și a râs. Lasă, că-l ajung din urmă.
- Știu, i-am răspuns. La Nisa!
- Așa-i, băiete! Ia, să-ți dau o carte! A tras un volum cu coperți albe și a scris o dedicație înainte de a mi-l înmâna. Ca amintire.
- Rămâi la masă, m-a îmbiat tușa Mira și n-am putut refuza.
Supă de zarzavat și chiftele de cartofi, ăsta a fost prânzul. În doi timpi și trei mișcări m-am achitat de obligație.
- Unchiul ține regim, s-a justificat tușa.
Când am ajuns la cameră chiar am frunzărit cartea unchiului Andrieș. Numai diagrame și scheme topografice – geologie curată, cu niște texte aiuritoare. Până și la Institutul de Sport unde intrasem erau cărți mai interesante. Avea un titlu complicat, „Contribuții la... pamparam”, Editura Academiei, iar dedicația... „Cu drag spre amintire și îndemn pentru știința tuturor împărtășită”, exact asta era de mine!
Absolut întâmplător, mi-a deschis ochii o fată de la Poli; când a apucat-o râvna să facă ordine în cameră, a dat peste carte și s-a umplut de respect pentru ce unchi aveam.
- Am verificat la bibliotecă, mi-a comunicat ea radioasă, după niște zile ca focul. A fost la fondul interzis cartea, știi, unchiul tău a prospectat zăcămintele de uraniu, o chestie teribil de secretă, știi, lagărul socialist... bomba atomică...
- Extraordinar, i-am tăiat familiaritatea cu un epitaf, cui îi pasă de uraniu? O viață întreagă a mers unchiul Andrieș spre Nisa, până l-au lăsat picioarele, iar eu am fost acolo fără probleme și fără cărți. Cine e mai câștigat?!