Numai un microscop cosmic, de-ar exista, putea detalia anii trecuți, în spațiul carpato-dunărean, un teritoriu ca al comunei Prizăreni... loc precum oricare altul... rural pătruns de nostalgii citadine.
Cu entuziasm nestăvilit a primit comuna vestea, de la însuși fiul satului ajuns parlamentar în capitală, că va fi ridicată la rangul de oraș... cu niște mici condiții (conform legii): baie publică, monument al revoluționarilor martiri, autogară, post local de radio, stadion, urmând ca din fondurile substanțial sporite ale viitorului oraș să se finalizeze chipurile rețelele de apă potabilă și canalizare.
ORAȘ! Nucleul viitoarei metropole! Creșterea amețitoare a prețurilor terenurilor agricole, astfel ca toți autohtonii să devină rentieri milionari! Oportunitate majoră! Chilipir curat!
În primul rând consiliul comunal a stabilit, într-o adunare extraordinară plenipotențiară, direcțiile strategice și detaliile tactice, având ca punct de plecare alocuțiunea capului obștei:
- Bă neamule, a zis nea Jupuț, primarul, e rost de fonduri extrabugetare, ăhă, Banca Mondială, Phare, UE, numai să fim pe fază. Albiliță, preiei baia comunală, Bătăiașu rezolvă monumentul că are biná... lasă intervențiile pentru mai târziu! Coșcobane, e vreo problemă cu autogara? Dane, faci postul de radio, să-mi zici dacă-ți trebuie vreo piesă, ceva! De stadion mă ocup eu, că e vorba de teren! Pentru, contra, abțineri?! Scrie, Ebenoiule, unanimitate, doar trebuie semnat! Hai, că avem și alte treburi!
Spiritul progresului s-a strecurat în gospodării, printre problemele recoltelor, șeptelului, dărilor, sănătății, câte altele. Emulația întreprinzătorilor s-a moderat un pic la chestiunea finanțărilor; prima soluție s-a aflat în taxa de tranzit – mașini, oi, turiști, orice trecere prin comună se transforma într-o sumă anume de lei. Chiar și așa, trebuiau idei novatoare pentru îndeplinirea baremului.
Meșterul Cobiliță (Albiliță era porecla moștenită de la tată-su zugravul) a propus și a obținut concesiunea „Casei comunale de nașteri”, clădire publică ce stătea oricum degeaba, pentru cuvenita metamorfozare. Domnul Bătăiașu (patronul viitorului holding, în prezent asociația familială „ImperialConstruct” S.R.L., nea Lică pentru prieteni) a turnat o șapă taman lângă cișmeaua publică ridicată cu ocazia alegerilor locale, apoi a rămas în expectativă, comanda monumentului îl depășea. Coșcoban a vorbit cu văruțul Andonie, să intervină la „Transnațauto XXL” să pună cursa zilnică și în week-end, că face sală de așteptare la stația existentă, extinzând-o în chioșcul abandonat al lui Mizin, ba chiar a invitat toată conducerea firmei la inaugurare, ceva extra ca promisiune. Dan radioamatorul a avut de ales între transformarea superheterodinei alcătuite cu nebănuite sacrificii în stație de emisie-recepție sau achiziția unei scule profesioniste, ceea ce necesita timp de meditație și studiu de fezabilitate pentru nea Jupuț. Pauză!
Stadionul însă, ei da, era adevărata provocare, că nu se putea concepe fără echipă corespunzătoare. Pentru început echipa de oină redusă a școlii generale a fost iute preschimbată în echipă de fotbal - „Prizara 001”... restul pe parcurs. Mirajul marilor campionate molipsise partea bărbătească, de la Bubaru care jucase la A.S. Funicularul (A Se Se Fu Te Te, sloganul de bun venit al adversarilor) și Pumpițer portarul până la moșnegii din vatra comunei ce tăifăsuiau rozând semințe ungurești ecologice (decorticate). Amenajarea făcea toți banii dar mai ales rachiul, fiindcă depresiunea în care demarase lucrarea, fostă Balta Sărăriei, înnămolită mai an datorită secetei, era locul unde echipa năimită de săpători lipoveni (buldozerele cu barbă, că cine dintre localnici ar mai fi pus mâna pe cazma când îl așteptau ofertele privatizaților citadini?) găsise un medalion de aur și-l băuse zdravăn la „Leul și cârnatul”, birt economic, descriind în felurite chipuri revelația descoperirii.
Dintr-o impardonabilă omisiune (cum s-a exprimat public parlamentarul fiu de comună), numele Prizăreni n-a fost trecut în decretul de avansare... probleme tehnice, concurența care nu doarme... dracul știe! Adio!
Baia comunală s-a privatizat, sub formula „acțiuni de 1 euro” și s-a metamorfozat în „Salon De Masaje Vigorante”, text însoțit de facerea cu ochiul, monumentul, la faza de postament, a fost numai bun pentru un chioșc de băuturi, autogara... păi autogara exista dinainte, iote ghereta și stâlpul cu tăbliță, postul local de radio a rămas în locuința lui Dan radioamatorul, unde fusese și până atunci sub denumirea oficială „stație de recepție UUS”.
Fostul viitor stadion, ajuns groapă colectoare de apă meteorică (avea și balta memorie protocronică), străjuit de baraca șantierului (o mizerie, dar ce bun adăpost a devenit mai târziu), a pus stăpânire pe memoria colectivă sub forma legendei comorilor de pe vremea Blajinilor. Nu se putea să nu treacă măcar o dată pe săptămână localnicii prin preajmă, pasămite cu treburi, mai ceva ca pe Corso. De-a dreptul îi trăgea ața pe unii! De fapt pasajul era tradițional, se vedea după îmbrăcămintea candidaților: la început cea bună, apoi cotidiană, apoi pestriță de „second hand”, semn că începuse schimbarea sufletului, că trecerea devenea ireversibilă.
Îndărătul Arcului de Triumf (o pancartă semicirculară pe doi șarampoi) panorama depresiunii oferea alternanța luciului de apă cu scurmăturile umane și semiluna păpurișului. Câte un câine își legăna liniștit burta pleșuvă peste încrețiturile undelor... iar hăituiseră cu pietre școlarii navetiști vreun rătăcit, nelăsându-l să iasă la liman. Dincolo de baracă inițiații arătau desișul de păducel în care o târâse Sculău pe Angelica, chitit s-o violeze... atâta a miorlăit fata a iertare că i s-a făcut lehamite (asta el zice) și mai târziu l-a bârfit că ce bou a fost... mare greșeală! După nici o sută de metri, canalul colmatat al fostei Uzine Electrice Experimentale (o roată de apă cuplată la un alternator de camion, invenția de picnic a familiei Spoitoru), smârc taluzat, deviație din râul Caprei, primenit uneori la ruperile de nori, făcea turmele tranzitorii de oi să ocolească. Deosebirile subtile de sezon numai inițiații le puteau percepe. Primăvara se înfățișa năpârlită acolo, printre făgașele naturale, vara sleia miasmele. Toamna întindea iluzia belșugului sub explozia buruienilor; pe lângă nucul de pe creastă se aciuau hoinarii, risipind coji dezghiocate. Venea iarna, zăpada înșelătoare se brăzda cu urmele săniuțelor, uscăturile combustibile erau tăiate fără cruțare.
Nu se știa în ce constau comorile, dar sigur se aflau pe fundul apei, chiar mai adânc. Se zvonea că la un anumit nivel subacvatic se deslușesc puncte albastre și apa se desface în șuvițe reci-calde. Mai apărea câte unul de sărea în groapa cu apă de ploaie și lintiță, speriind broaștele, dar ăștia erau amatori. Descântecul, în el se afla taina dezlegării, numai că pe acesta nu-l deslușiseră nici obișnuiții locului. Zicea Ocneală orbul (dar cine se uita în gura lui?) că trebuie rostit de-a-ndoaselea unul din numele Necuratului, că așa făceau bunicii ca să îndepărteze piaza-rea. Mai știi? Poate de aceea bolboroseau unii bătând șleaurile!
Venea bunăoară instructorul auto (fără autorizație, firește, că era singurul) cu motorabla lui recondiționată prin vopsire, reperabil datorită dârei vineții de gaze ce plutea hăt după ora lui, apărea ciclic căprarul, de-și făcuse ghidonul bițoaclei „Carpați” din coarne de berbec și studia figuri de „mountain byke”. Dom’ învățător făcea excursii tematice de științele naturii: pruncii mișunau după gâze și reptile, el zugrăvea peisaje pe cartoane, nucleul unei posibile expoziții, zicea. În sezon alerga după fluturi Nechițel, fost sărac cu duhul, promovat aurolacul comunei ca oarecari subvenții să fie vărsate intermitent de „Societatea pentru Ocrotirea Persoanelor Defavorizate” în contul comunității. Degeaba!
Dar veneau tot mai puțini, au prins să se rărească locuitorii, cumva i-a lovit dorul de ducă. Câte unul dispărea din localitate, semn că dăduse peste o bucățică de comoară. Alții anunțau că pleacă – ba la copii, ba la neamuri. Jumătate din consiliul comunal s-a dus așa, pe nepusă-masă, într-o țară caldă din comunitatea europeană, zileri. S-a surpat comuna, au început să apară figuri schimbătoare – azi erau unele, mâine-zi altele dar toate înțolite unisex.
Poate probarea descântecului a fost blestem pentru localnicii ahtiați, fiindcă din comună n-au mai rămas decât șapte fumuri, câteva suflete din acelea convinse că nu vor afla comori decât în ceruri.