Betty, nevastă-mea, tocmai îl culcase pe micul Bill, băiețelul nostru de aproape un an, rugându-mă să fac liniște până adoarme, când am auzit soneria de la intrare. Intrigat – era aproape zece seara și nu prea eram obișnuiți cu vizite la ora asta –, m-am dus să deschid. În fața ușii aștepta un colonel, care, din câte mă pricep eu la uniforme, părea a fi din armata aerului. În spatele lui așteptau o mulțime de soldați, care mă priveau impasibili. În întunericul străzii mi s-a părut că zăresc și umbrele unor blindate ușoare, dar nu am putut să mă uit prea bine pentru că ofițerul mi se așeză în față.
— Bună seara, spuse el, și în glas i se simțea o ușoară încordare. Nu vă supărați, îl căutăm pe domnul William Clemens.
Am zâmbit vinovat.
— Cred că este o greșeală la mijloc, domnule colonel, am spus eu, cu ochii la armele soldaților. Mă numesc Robert Clemens și aici nu locuiește nici un William Clemens…
Colonelul păru o clipă derutat și se întoarse întrebător spre un căpitan care stătea în penumbra scării. Acesta dădu din umeri și spuse:
— Strada Rozelor, numărul 5. Aici este, domnule colonel!
Colonelul se întoarse țeapăn spre mine:
— Vrem să-l vedem imediat pe domnul William Clemens! Vă atrag atenția că suntem într-o misiune oficială și că orice obstrucție din partea dumneavoastră vă poate cauza mari neplăceri.
— Dar, domnule colonel, nu înțelegeți că…, am început eu să-i explic și m-am oprit brusc.
Pe fiul meu îl cheamă de fapt William, William Clemens, dar, cum noi îi spunem Bill, nu mi-am dat seama de la început. Nu mă puteam gândi la el ca la un domn! Dar sigur că nu pe el îl căuta armata aerului. Probabil că era o confuzie la mijloc. Am răsuflat ușurat:
— Ei bine, am început eu să spun aproape vesel, adevărul este că locuiește aici un William Clemens, dar nu cred că pe el îl căutați. Are abia un an…
Un zâmbet strâmb apăru pe fața colonelului, care se întoarse și făcu un semn scurt spre cei din spatele lui. În câteva clipe soldații s-au strecurat în tăcere, ca niște umbre, pe lângă noi. Păreau foarte pricepuți, nu făceau nici un zgomot, iar privirile le alunecau experte prin cotloanele de unde putea pândi vreo primejdie.
Mărturisesc că toate acestea m-au lăsat pur și simplu fără grai. Când mi-am revenit cât de cât, am întrebat cu o voce pe care abia mi-o recunoșteam:
— De ce îl căutați, domnule colonel? Îl arestați?
Pe fața aspră a colonelului apăru un zâmbet îngăduitor. Intră după mine în casă, nu înainte de a mai privi o dată spre cei câțiva soldați care rămăseseră de pază afară. Abia apoi se întoarse spre mine:
— Dimpotrivă, domnule Clemens, dimpotrivă. Din acest moment, noi trebuie să facem totul pentru a asigura securitatea fiului dumneavoastră.
Atrasă de zgomot, din dormitor ieși soția mea, care, văzând soldații ce ocupau poziții strategice în mica noastră sufragerie, făcu ochii mari.
— Fiind părinții domnului William Clemens, se grăbi colonelul să răspundă întrebării mute din privirea ei, cred că nu are rost să vă ascund scopul vizitei noastre. Supercalculatorul Guvernamental, pe baza testelor care se fac lunar în creșe, grădinițe și școli, a descoperit că fiul dumneavoastră este un adevărat geniu militar, obținând punctajul maxim la toate probele. Guvernul a hotărât, ca o recunoaștere a meritelor lui excepționale, să-i acorde gradul de general și să-i încredințeze, în aceste clipe grele pentru națiune, comanda supremă.
Am deschis de câteva ori gura fără să pot spune nimic. Un hohot jalnic de râs a fost tot ce am reușit să scot în cele din urmă.
— Sunteți nebuni, fără îndoială, a spus scurt Betty, exprimând poate cam prea direct exact ceea ce gândeam și eu.
— Doamnă, se întoarse ofensat colonelul spre ea, faptul că sunteți mama celui mai mare geniu militar din istorie nu va dă dreptul să vă îndoiți de hotărârile Guvernului…
În timp ce noi discutam, căpitanul se strecurase neobservat în dormitor, de unde reveni cu micul nostru Bill, ținându-l grijuliu, ca pe un trofeu de mare preț. Bill clipea somnoros, privind nedumerit la forfota din jur. Dând cu ochii de Betty, întinse mâinile spre ea și începu să gângurească: „bla-bla-bla”, de fapt singurele sunete pe care reușea să le pronunțe clar, cu toate că se apropia, așa cum am mai spus, de vârsta de un an.
Colonelul se întoarse radios spre mine:
— Ați auzit?! Ați auzit ce a spus?! „Bla-bla-bla”. Extraordinar! Domnul general cunoaște fără să-i fi spus nimeni codul pentru declanșarea atacului nuclear. Și vă mai îndoiți de geniul lui militar…
Am tresărit:
— Vreți să spuneți, domnule colonel, că…
— Exact, îmi confirmă colonelul temerile. Pentru o mai mare siguranță, atacul nuclear nu poate fi declanșat decât prin pronunțarea de către o anumită persoană a unui cuvânt de cod în fața unui microfon, astfel că nu există riscul ca o mână criminală să apese pe buton. De azi înainte, în camera de comandă, în fața microfonului va sta fiul dumneavoastră. Îi vor fi furnizate toate datele de care are nevoie… El va fi cel care va hotărî, bineînțeles, dacă situația o va impune, un atac nuclear. E o mare cinste pentru dumneavoastră, sper că vă dați seama.
Între timp, căpitanul reușise să-l dezbrace pe micul Bill de pijamalele albastre în care îl culcase Betty și se străduia să îl îmbrace cu o uniformă pe măsura lui. Vestonul nu reuși cu nici un chip să i-l îmbrace, așa că a fost nevoit să apeleze la Betty, care, cu ochii în lacrimi, îl îmbrăcă pe micul nostru general.
— Nu trebuie să plângeți, doamnă Clemens, interveni împăciuitor colonelul. Trebuie să fiți mândră, să fiți conștientă de marea cinste care vi se face…
— Dar, domnule colonel, îl întrerupse Betty, acestea sunt singurele sunete pe care le spune clar Bill. Și le spune aproape tot timpul… Când vede o jucărie nouă, de exemplu…
— Adevărat, doamnă Clemens? Interesant, foarte interesant… Ai auzit, căpitane? Jucării… cât mai multe și cât mai noi… Să avem o rezervă consistentă…
Făcu un semn, și toți ieșiră afară grăbindu-se spre blindate. Pe Bill îl ducea cu grijă în brațe căpitanul. Am ieșit și noi în prag.
— Și când îi este foame spune „bla-bla-bla”, domnule colonel, strigă Betty în urma lor…
Colonelul se întoarse spre noi pentru o clipă, apoi făcu un semn de rămas-bun și se urcă în șeniletă.
Blindatele mugiră scurt și dispărură după colț, lăsând în urma lor doar un nor întunecat de praf care se așeza domol sub razele palide ale lunii.
— Și când vrea afară, domnule colonel, șoptea Betty tot mai stins. Și când se plictisește, și când se sperie, și când îi este somn…
Am întors-o spre mine și i-am îngropat fața în umărul meu. Voiam să o liniștesc, dar voiam mai ales să nu vadă lungul șir de șobolani care ieșea din magazia părăsită, îndreptându-se spre munții din zare…