Am aprins focul, sar scîntei, lemnele sunt cam ude.
Copiii mei așteaptă poveștile, mă ascultă , îl sărut pe cel mic, cel mare nu mă mai lasă, apoi se duc la culcare.

Cînd ei dorm, eu scriu și Benone citește lîngă mine.


Azi le-am povestit de Valeria. Despre puterea gîndului și puterea cuvintelor spuse.
De ce să rostim numai ce dorim să ni se întîmple? Gîndurile negative atrag după ele efecte pe măsură… Exprimarea lor în cuvinte aduce mai repede realitatea. Cînd exprimi începi să crezi. Iar atunci cînd crezi, lucrurile devin realitate. Experimentați.

Cînd eram mică, mă țineam tot timpul după fusta mamei. Uneori tăceam ore întregi în preajma ei, urmărind-o cum robotea sau învățînd să o ajut. Era multă muncă la o casă cu cinci copii. Cel mai interesant era cînd venea Valeria la noi. Valeria era vecina noastră cea mai bună. Venea tot timpul la mama să ceară sau să aducă înapoi ceva. Din cînd în cînd, iarna, Valeria venea la noi cu ceva de lucru și stătea cu mama de vorbă despre lucruri incredibile. Îmi plăcea să le ascult și îmi plăcea că întodeauna Valeria mirosea a scorțișoară…
-Ai auzit de fata lui Chici? Iară-i cu burta la gură…
- Nu mai spune… S-o fi măritînd de data asta… răspundea mama care încerca să dreagă lucrurile și cînd nu stăteau în puterea ei.
-Nu, nici de data asta nu spune cine-i tată la copil…
-Vai de mine și biata maică-sa cît mai are de tras…
-Am trăit s-o văd și pe asta…
-I-am văzut copilașul zilele trecute, tare-i frumușel… Are bujorii în obraz ca macii… Sănătos să fie acum dacă l-a făcut... Lasă, Valerio, că Dumnezeu are planurile lui…
-Mario, dacă mîine oi mai trăi, tare aș vrea să-ți văd și eu ție fetele la casele lor. Măritate cu bărbați buni… Că uite cît de greu e cu fete în ziua de azi. Te duc de nas cum vor ele…
-Tanti Valeria, eu nu mă mărit niciodată! intru și eu în discuția lor cînd mă simt amenințată cu așa ceva…
-Ei, lasă, că doar n-o să te călugărești… O să te așezi și tu la casa ta și-o să faci copii ca să duci lumea mai departe… Ce vrei, să se oprească lumea din cauza ta?

Nu, nu vreau să se oprească lumea din cauza mea, nu vreau să dispară lumea. Prin urmare va trebui să mă mărit și să fac copii… Și eu care credeam că voi scăpa…

-Dacă oi trăi să viu și eu în pețit cu Gigel al meu… Că din trei, una l-o fi plăcînd și pe el...

Valeria pleca, iar eu rămîneam să dezbat cu mama ce nu înțelegeam.
-Mamă, de ce repetă Valeria tot timpul “dacă ‘oi trăi?” Se teme că o să moară?
-Poate se teme…

Ani de-a rîndul am ascultat printre rînduri această expresie, reflex, pe care o punea Valeria la fiecare frază.

Într-o zi, Gigel a plecat cu Valeria în oraș. Gigel abia luase permisul de conducere. Lui Gigel îi plăcea să accelereze… Gigel a intrat cu mașina într-un copac. Copacul s-a rupt. Piciorul Valeriei s-a rupt. La spital doctorul cosea și cînta… Valeria plîngea…
-Eu mor, domnule doctor… Eu mor…
-Nu mori…
Valeria a murit. Tot satul a condus-o la groapă. Multă lume a plîns. Eu n-am plîns. Eu m-am mirat într-una, de ce Valeria a vrut să moară, cînd putea alege să trăiască? De ce chema ea moartea zilnic? Și mai ales cînd doctorul i-a zis că se va face bine, de ce nu l-a crezut și a ales să moară?
Mai tîrziu am aflat despre puterea cuvintelor spuse.