O vineri potrivită

Acum vreo câteva zile, într-o vineri mai lipsită de perspectivă decât oricare alta, mă trezesc buimăcit și puhav dar, spre marea mea uimire, destul de bine dispus. Dormisem prost dar visasem bine. Mă îmbrac la repezeală cu ce găsesc (de la o vreme nu mai găsesc nimic în casa asta și mă gândesc serios să stau o noapte la pânda să văd cine-mi încurcă hainele de nu știu eu). Aș fi vrut să mănânc ceva dar spaghetele (pe care avusesem lipsa de inspirație sa le prepar cu sos) mi-au împarfumat tot frigiderul și mi-au tăiat pofta. Ce bine-ar fi fost dacă le-aș fi gătit cu levănțica în loc de usturoi! Dar buna mea dispoziție colaborează în momentul respectiv cu norocul și dau peste un colț de pâine despre care nu am nici o părere bună. Le acord însa lui și stomacului meu o șansă și le fac cunoștință. Nu e dragoste la prima vedere dar merge.
În fine, reușesc să plec din casă și când să ies din bloc dau nas în nas cu doamna Rozica. Doamna Rozica e o fată bătrână de vreo șaizeci de ani. Cea mai mare calitate a ei este potrivirea. Are o nepoată de la un frate mai mare si nepoata asta o iubește atât de mult că se gândește să-i calce pe urme și să se facă și ea fată bătrână. Dar în timpul ăsta doamna Rozica nu stă degeaba, nuuuu! Încearcă să-i potrivească ea viitorul și pețeste la cine nimerește. Printre victimele ei mă număr și eu. De vreo lună și ceva încearcă să mă convingă să o cunosc pe Mireluța. Vă dați seama ce noroc pe capul meu să dau așa, de dimineața, tocmai peste doamna Rozica.
Aaa, și mai e ceva. Ziceam ca cea mai mare calitate a ei e potrivirea. Ei bine doamna Rozica a potrivit tot blocul. E un soi de enciclopedie ambulantă, un fișier virusat in care ai face bine să nu intri că de ieșit nu mai ieși neprihănit.
Și cum spuneam vinerea asta îmi scoate în cale neșansa. Și cum necazului îi e urât de unul singur, în ciuda tuturor rugăminților mele disperate către soartă, doamna Rozica mă vede.
-Aaa, uite cum mi se înseninează mie dimineața! Ce faci, Mișulică? Îmi zice de cum mă vede cu o revărsare supremă de afecțiune. - Stai să te pup că nici nu mai știu de când nu te-am mai văzut!
Degeaba încerc să-i arăt că mă grăbesc, că n-am timp și nici chef să simt pe obrazul meu lipindu-se două stafide îmbacsite de ruj. Fatalitatea se produce și mă pupă zgomotos. Necazurile se revarsă asupra mea.
-Ce bine că ne-am întâlnit! Nu mă duci și pe mine cu mașina la piață? E în drumul tău.
Mulțumesc.
N-are absolut nici un rost să mai încerc să scap. Doamna Rozica e o femeie descurcăreață, are câte o soluție pentru orice problemă. Ar fi fost în stare să meargă cu mine la serviciu și să aștepte până termin numai s-o duc cu mașina unde are nevoie. Am oftat mai încurcat și mai nefericit decît Hamlet și am îngăimat un “Sigur, cum să nu!”. Numai eu știu ce era în sufletul meu.
Urcăm. Pornesc mașina și, bineînțeles, doamna Rozica începe să vorbească despre Mireluța, care e un boboc de fată dar n-a avut noroc în viață după care ia la rând toți vecinii și mă pune la curent cu toate noutățile și modificările din registre. Drumul nu se mai sfârșește. La un moment dat o rog cât se poate de politicos să tacă puțin că-mi distrage atenția de la trafic. Atât mi-a fost. Ofensată la culme nu mai scoate nici un cuvînt tot restul drumului. Mi se pare că piața se îndepărtează sadic tot mai mult cu fiecare semafor.
În sfârșit ajungem la destinație și, pentru că simt nevoia stupidă să repar cumva situația, nu-mi ascult zecile de voci interioare care spun să tac.
-La revedere, doamnă și să știți că vă stă foarte bine în roz!
O portieră trântita lasa loc de mulțumesc în urma vecinei care coboară. Mă uit în oglindă și-mi zic: “Domnule, ești un tâmpit! Chiar nu-ți puteai ține gura? Lasă că o să vezi tu!”
De văzut n-am văzut nimic dar am auzit. A doua zi tot blocul știa că i-am făcut avansuri doamnei Rozica. Deși nu pot sa spun despre mine ca aș fi fost nici inainte cine știe ce don Juan, chestiunea asta mi-a provocat pagube serioase la imagine. Acum nici la Mireluța nu mai pot să sper.