Douăzeci și cinci de stații de tramvai. Atâtea mergea Caro de la universitate până acasă. Trei sferturi de oră.
Căuta de obicei scaunele singure, nu cele cuplate câte două. Prefera să meargă în picioare, decât să se așeze lângă cineva. Uneori se așeza la marginea culoarului, iar scaunul de la geam rămânea liber, până se urcau alți călători și se așezau … sau nu, unii ca ea preferau să stea în picioare, decât să se așeze lângă cineva. Mirosea a gaze de eșapament, a transpirație și simți praful pe piele și în gât.
Caro urcă și se așeză în ultimul vagon pe unul din cele patru scaune, care se aflau față în față. Își scoase un volum de poezie a lui Cărtărescu și deschise la întâmplare "…Posedai tot felul de obiecte electrice…" Tramvaiul opri, ușile se deschiseră. Un râs familiar o făcu să-și întoarcă capul. Era Tania împreună cu un bărbat. Nu o văzuse, nu vroia să o vadă, nu o putea vedea. Mișcarea capului ei o determină să se uite în direcția ei.
-Ahhh, salutare.
-Servus.
Caro își întoarse privirea spre carte. "Tu ești făcută altfel decăt mine, tu mă înspăimânți" Cei doi coborâră vocea. Trecu controlorul. Erau ocupați cu arătatul biletelor și al abonamentelor. Se întoarseră brusc și veniră spre ea. Se așezară.
-Ce faci? întrebă Tania rânjind.
-Bine, vin de la facultate.
Caro închise cartea și o strânse la piept.
-El e Tudor. Tudor- Caro. De fapt o cheamă Carolina, dar îi spunem Caro.
Caro ar fi dorit ca cei doi să-și fi continuat conversația, fără a ține seama de ea. Se așezaseră lângă ea din politețe. Tania făcea eforturi să-l impresioneze. El era atent, dar lipsit de orice interes.
-Și tu ești studentă la litere?
-Da, replică Caro, încercând să-și mascheze surprinderea de a fi abordată în timp ce răsfoia prin carte "Tu ești un monstru, mi-e frică de tine."
Tramvaiul opri brusc, iar Tania și Tudor fuseseră azvârliți înainte. Tudor se agăță de bara de sub geam. Caro își simți mâna strivită sub o mână străină. Mâna lui Tudor se dezlipi ca o copertă de plastic de pe mâna ei.
-Sorry…, zâmbi el.
Apoi se luă curentul, iar tramvaiul se opri. Pasagerii se aflau în beznă. Caro auzi o bufnitură. Tudor și Tania se sărutau. Apoi reveni lumina. Tania se afla la două scaune distanță recuperându-și ghiozdanul.
-Trebuia să-l fi ținut pe genunchi, se scuză ea chicotind.
-Într-o zi ai să mori și ai să-ți uiți capul pe lumea asta, replică Tudor.
-Ce grosolănie! râse ea forțat.
- Iar tu? Tu pe unde ai să-ți uiți capul, când vei muri? i se adresă el lui Caro inexpresiv.
Tania îl înghionti, îl lovi peste pulpă.
-Prin poala unui bărbat, în vreun pat răvășit de suflete? Pe la vreun monstru, care te înspăimântă? Îl detest pe Cărtărescu!
-Taci! Ce stupizenii poți vorbi, ești un ipocrit, i-ai citit toate cărțile…
-Îl detest pentru că reușește să-mi facă sufletul să ejaculeze.
Tudor se așeză lângă Caro. O privea.
-Mâine am să trec pe lângă tine și n-am să te salut. Iar tu o să pari indiferentă, dar în sufletul tău ai să urli, mă auzi? … Ai să urli. … Caro? Nici de cupă, nici de pică, caro, ceva scăldat în două ape.
-Tudor, la următoarea coborâm, îl avertiză Tania.
-Taci…
Tania îi zâmbi vecinului de pe celălalt rând de scaune, care avea un walk-man pe urechi. Tudor se așeză din nou lângă Tania.
-Ar trebui să-ți rup un braț, ca să tresari din nou. Până și dezgustul ar fi o alternativă. Ai să te ridici, ai să ne saluți pe amândoi și ai să cobori. Politețea e o chestie pentru surdo-muți. Sau mai bine nu, haide Tania, impresionează-ne cu o banalitate din cotidianul universitar.
- Caro tu până unde mergi? întrebă Tania laconic.
Tudor rânji spre ea:
- Caro merge până la capăt, dar coboară mereu la ultima stație. Bănuiesc că sunt douăzeci și cinci. Eu cobor la penultima.
Caro zâmbi, se ridică și se îndreptă spre ușă. Se întoarse spre Tudor.
- Sunt douăzeci și șase. Vrei să ieșim mâine la o cafea?