trecuseră deja ploile, darius. era un fel de vară păgână, petrecută convenabil pe o plajă desigur aglomerată. cumva se tăiau privirile, în scuarul imperfecțiunii, adăposteam impresii, nu îndrăzneam să mă înfățișez. căutam pescarii cu poveștile lor incredibile, mi-era dor să mă cert cu peștii, muțenia lor înțeleaptă mi-ar fi fost mărturie că tu mă iubești dinainte de a mă fi văzut la capătul drumeagului acela verde stins, poteca aceea îngustă, pe unde parcă intrase tot cerul deodată. întorsesei mâna, a semn, înainte de a privi necunoscuta aceea albastră. îți amintea de o figură antică sau întâlnită acum câteva mii de ani. era mitul tău sau pur și simplu o pre-simțire. nu puteam să îmi păstrez indiferența, în jurul taliei mi se înfășurau rotocoale din dorința ta de a mă cuprinde tot mai departe de lumesc. și tăceam. abia am rostit eu sunt. de ochii celor prezenți. mereu sunt oameni prezenți între noi. sau fantomele lor. tu știai deja. ai știut de când am trecut pe lângă moscheea aceea, albastră și ea, eu cu alt mesaj, ca și cum aș fi descifrat un ireal din concretul tău cuvântat. stăteam într-o apropiere tangențială cu liniștea. încercam o conversație, ca toate conversațiile posibile într-o vară. din cupa mării îmi beam soarta, încet, cu ochii adânciți în tine, acolo în nedefinit, la limita meridianelor. mi-ai auzit doar râsul. tu știi, darius, eu râd ca o nesupunere, o răzvrătire, unica în stare să mă păstreze înaltă, subțire și simplă, indiferent de vocile spiritelor. ți-aș fi spus atunci că ești un derviș, ai fi rămas pe gânduri ca de obicei, eu neștiind niciodată ce urmează să se întâmple. niciodată. asta am iubit, asta iubesc - imprevizibilul din palmele tale, ca și cum liniile lor ar lua mereu alte și alte forme. tu, neîntâmplarea mea, într-un timp ca o apă neîncepută, fără adâncuri, fără suprafețe, peste care nimeni nu poate păși, nimeni.