poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-06-29 | |
De câtăva vreme mergeam unul lângă celălalt pe drumul acela prăfuit din afara orașului cu prea mulți oameni. Trecuse timpul, greu, monoton.
Așteptam tăcuți momentul în care, într-un sfârșit, viețile noastre se vor amesteca într-un fluviu fără început și fără de capăt cu viețile altora, ale oamenilor care au trăit odată, în vremuri imemorabile și cu ale celor care vor trăi cu mult după moartea noastră. Dar pe zidurile vechi, dărâmate, ale Orașului Părăsit, umbrele grele și tăcute continuau să se prelingă încet ca într-un joc înfricoșător. Vremea aceea trecuse de mult. În mijlocul orașului cu prea mulți oameni, așezată confortabil, bătrânește, într-un fotoliu, privind blana roșcată cu ape aurii a Eniei (cățelul tăcut și credincios al casei) mă gândeam că mi-ar fi plăcut să scriu o carte despre doi oameni, un bărbat tânăr și o femeie tânără, care călătoreau de foarte multă vreme împreună, umăr lîngă umăr, pe drumuri lungi prăfuite, într-o vară fără sfârșit, aridă. Pe drumurile acelea nu mai trecuse nimeni înaintea lor și e de la sine înțeles că nu urma să mai treacă niciodată nimeni. Doi oameni, două personaje cât mai realist redate, în așa fel încât cititorul, oricine ar fi el, să se recunoască într-unul din ele, să-și recunoască, spun, sufletul sau mai precis, imaginea perfectă a sufletului, lucru care bineînțeles să-l emoționeze până la lacrimi și să-și spună: “da, domnule, asta-i o poveste extraordinară”, să-și spună lucrul acesta nu neapărat pentru mulțumirea mea de autor cât pentru o biată mulțumire de duminică după-amiază a lui, a celui care s-a regăsit într-unul din cele două personaje ale cărții. Personajele acestei cărți știau ele foarte bine, că undeva există un capăt că pe măsură ce se apropiau de acest capăt, se vor despărți definitiv, că urma să nu se mai întâlnească niciodată. Erau între ei foarte multe cuvinte nerostite, cuvinte care se cereau spuse limpede, răspicat. Capătul drumului era din ce în ce mai aproape. Cuvintele nu au fost rostite. Cei doi s-au pierdut pentru a nu se mai regăsi niciodată. Acesta este sfârșitul. Întotdeauna acesta este sfârșitul. fragment din volumul de proză scurtă "Orașul Părăsit"(Editura Napoca Star, 2000)
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate