Ce înseamnă însă a gândi, a te gândi? În actualul stadiu în care se află gândirea umană, a te gândi înseamnă în realitate a întări de fapt un gând deja format. De aceea, de pildă, rar se întâmplă ca sfaturile să fie urmate. Individul merge orb înainte sub puterea gândului său, devenit obsesie. Iar această obsesie e o cerință fundamentală a ființei sale, chiar dacă ideea din care s-a născut ii e de fapt străină vieții lui, adică fericirii la care năzuiește. Dar noi nu ne-am născut ca să fim fericiți (și nici nu suntem!), fiindcă în legile în care guvernează viața aceasta noțiunea nu este inclusă. Oamenii o confundă cu înflorirea. Firește, nu e vorba de înflorirea în natură, eu mă simțeam înflorind, un sentiment de forță, dar nu puteam să afirm că sunt fericit, nici nu știam ce înseamnă acest lucru, nu-l puteam concepe. Unii spun că fericirea apare în noi după ce am pierdut-o, dar dacă mă gândesc bine nu văd de pildă întrucât pierderea Matildei și pierderea locului meu în universitate mi-ar revela ceva care să semene cu o fericire pierdută, deși nu puteam concepe că aș putea iubi mai tare pe altcineva sau aș dori un loc mai bun în ierarhia învățământului. Desigur, concepeam că acest sentiment de forță, această înflorire a ființei mele se puteau diminua cu anii și ajungând în „toamna ideilor” n-ar fi fost exclus să mă trezesc în grădina mea devastată („Qu'il reste en mon jardin bien peu de fruits vermeils!”). Da, dar mai întâi că până atunci mai era, abia ieșeam din primăvară, și în al doilea rând mă simțeam bine înarmat să-mi pun la adăpost grădina de fulgere și furtuni. Nu eram poet, să-mi expun sensibilitatea ravagiilor.
Astfel că mergând singur prin noapte spre casă, dădui din umeri la sfatul prietenului meu de a mă gândi înainte de a lua o decizie. Dimpotrivă, discuția cu el îmi confirmase decizia deja luată, iar acum, „gândindu-mă”, mă simțeam și mai întărit în ea. Nimeni nu știe, în afară de noi înșine, de ce facem un anumit lucru. „ Știu eu de ce, gândii, mi-ajunge că am conștiința că știu, nu e nevoie să mai știe și alții, nici măcar Matilda.”
Încă din stradă văzui lumină în dormitorul nostru. Va să zică Matilda nu dormea! Intrai în curte și sunai. Nu știu de ce repetai această glumă a noastră, să coboare ea totuși, îmi spusei, să-mi iasă în întâmpinare și să refacem clipele minunate ale primelor noastre întâlniri. Era ca și când aș fi uitat că am chei și „să n-o fac să coboare de pomană”. Îți arăt eu ție pomană! N-ai s-o poți duce! Încearcă să nu deschizi! N-o sfătuiam în gând pe Matilda să nu deschidă. Sunt momente când apare în noi un plus de decizie, momente nu prea favorabile celor cu care trăim, chiar dacă nu ne-au făcut nimic. Îi provocăm să ne facă! Dacă totuși nu ne fac, înseamnă că suntem iubiți și această certitudine reînnoită ne potolește…
Dar Matilda nu deschise…
Sunai a doua și a treia oară. Vedeam că nu vroia să vină, dar eu vroiam să vină, știam că e trează, vroiam să vină. Sunai din nou, lung, insistent. Nimic. Tăcere totală, a orașului, a casei. Întuneric total. Stătui câteva clipe lungi în singurătatea care mă cuprinse în fața propriei mele porți. Scosei cheile, intrai și începui să urc scările. Intrai în hol. În dormitor întuneric, glasvandul era mat ca și când casa ar fi fost pustie. Deci nu numai că nu vrusese să vină să-mi deschidă, dar stinsese și lumina. Și dacă, mă întrebai, aș fi pierdut cheile? M-ar fi lăsat afară până dimineață? Nu, atunci mi-ar fi deschis. Se simte când… Astfel de lucruri se simt. Mai fără rost a fost stinsul luminii, nici măcar noapte bună n-a dorit să-i spun… Nu se întâmpla prima oară, e adevărat, dar nu mă puteam obișnui, totdeauna resimțeam despărțirea aceasta a ei de mine ca pe-un șoc… Încât un regret adânc, care ținu cel puțin trei clipe, mă țintui locului, apoi mă smulsei și intrai în bibliotecă. Apăsai pe butonul lămpii de pe birou și lumina care inundă suprafața lui încărcată de cărți îmi alungă șocul, și bucuria serilor mele petrecute în tovărășia marilor spirite, care cu două mii de ani mai înainte, cu cinci sute sau chiar numai cu un secol făcuseră același lucru la lumina opaițelor, a lumânărilor, a lămpilor cu petrol și apoi a becului electric, îmi reveni întreagă și plină, nealterată, mă dezbrăcai rapid, revenii în hol, stinsei, închisei ușa după mine și începui să citesc. Era târziu, dar nu pentru mine, adesea mă apucau zorile în biroul meu, dormeam două ore, cu fruntea pe cristalul curat, apoi plecam la cursuri, fără să simt cea mai mică oboseală, dimpotrivă, vedeam în privirile studenților, ici, colo, licăriri de admirație, aveam mai multă vervă, eram mai puțin încruntat, mai apropiat de ei, fetele mă măsurau cu o vagă surpriză, cu o imperceptibilă grimasă în colțul gurii întrebându-se poate ce mi se întâmplase că astăzi eram mai puțin antipatic decât de obicei.
Nu citii mult și băgai mâna în buzunarul hainei de pe spătarul scaunului să scot cheile. Într-un sertar din dreapta îmi țineam cele trei caiete groase. Într-unul îmi conspectam lecturile, în celălalt scriam o lucrare despre gnostici, o istorie a filosofiei acestora care trebuia să preceadă lucrarea mea originală despre o nouă gnoză, iar în al treilea scriam chiar la această lucrare, rar și fără grabă, din pricina obstacolelor: aveam lacune mari în istoria descoperirilor științifice din ultima vreme, din fizică, biologie, medicină și astronomie, îmi lipseau cărțile noi care apăruseră după război în Occident, nu mă puteam mulțumi doar cu referiri despre ele… (La facultate tocmai despre gnostici predam, fără să-mi dezvălui în vreun fel gândirea mea proprie, care totuși începea să prindă contur în caietul meu…)
Când mă aplecai, văzui jos un ciocan și o șurubelniță. Le ridicai mirat. Șurubelnița avea vârful îndoit… Mă uitai iar în jos: ușa biroului care se încuia peste sertare fusese spartă într-un fel violent, lemnul și lustrul din jurul broaștei stricate… Deschisei ușa și trăsei sertarul. Caietele mele erau acolo, dar aruncate în dezordine de aceeași mână furioasă. Cine făcuse asta? mă întrebai în timp ce simțeam cum urmele furiei celui care o făcuse nășteau în mine furia. Matilda! Ea umblase aici, cine altcineva, vrusese să vadă ce ascund eu acolo și spărsese ușa… Deschisei caietele. Foile erau îndoite de neglijența cu care fuseseră răsfoite, închise și aruncate. Îi intuii starea de spirit, lipsa de respect, dezamăgirea de a nu fi găsit ceea ce căuta, disprețul pentru ceea ce găsise. Primul impuls fu să mă ridic și să mă duc peste ea în dormitor, dar în clipa aceea apăru chiar ea, adică apăruse mai demult, fără să facă zgomot, stătea în picioare înaintea biroului și se uita la mine.
„Nu te înfuria, zise, nu ți-am distrus «opera».” Cu ironie, care i se lăbărțase pe chip ca o mască hidoasă. Mă holbai la ea câteva clipe lungi, nevenindu-mi să-mi cred ochilor. Masca se întinse spre urechi și-i desfăcu un rânjet care înțepeni sfidător, desfigurând și mai tare ceea ce știam eu că e Matilda. Sării în picioare și, fulgerător, sub arcul loviturii pe care i-o dădui, ea căzu pe covor cu o expresie de uluire totală și cu privirea licărind de o spaimă intensă, fără nume. Începu să se ridice încet, ca în vis, cu palma pe obrazul lovit, neslăbindu-mă din priviri, neînțelegând, cerându-mi parcă tot mie ajutor, să fie șters parcă ceea ce se întâmplase, să-i spun că nu e adevărat… În fața acestei catastrofe, căci asta exprima acum chipul ei, sentimentul că se petrecuse o catastrofă, masca hidoasă pierise atât de total încât avui și eu sentimentul că altcineva fusese în încăpere, nu Matilda… Dar îndată îmi amintii… ușa sertarului spartă, cuvintele rostite, nu ți-am distrus „opera”, ironia, disprețul trivial… „Crezi că eu sunt Petrică? îi spusei liniștit și sumbru, să-mi răsfoiești rânjind caietele? Las la o parte spartul ușii, oi fi crezut că păstrez acolo cine știe ce scrisori secrete, din trecut sau din prezent, nu m-am gândit, altfel nu încuiam biroul, dar după ce te-ai convins ce e, să nu-mi arunci tu caietele cu dispreț și să mai vii și să… Ai uitat ce mi-ai spus în ziua când m-am mutat aici? Răspunde! Ai uitat?! Tot cu dispreț, că între mine și fetele lui Clacan nu e nicio deosebire, ceea ce fac eu e o meserie ca oricare alta. Foarte bine, și în clipa aceea am decis că nu trebuie să-și bagi nasul în lucrările mele și de aceea le-am și încuiat. Petrică își citea din versurile lui și tu râdeai. Ei, eu n-o să-ți citesc din scrierile mele, ca să-și satisfac vulgarul apetit de a-ți coborî bărbatul… Petrică era un poet bun, l-ai surpat interior cât ați trăit împreună, n-a mai putut scrie nimic… Puțin îmi pasă de el, dar bucuria noastră de a trage totul pe ceea ce e comun am simțit-o din prima zi în care m-am mutat la tine… Eu nu le disprețuiesc pe fetele lui Calcan și pot foarte bine să compar lecțiile mele la universitate cu ale lor, profesional vorbind, dar tu știai de doi ani de zile că, dincolo de toate astea, urmăream un țel care nu era străin de ceea ce predam studenților, fiind în același timp ceva dificil de atins, care nu e de nasul… Cu alte cuvinte, mă părăseai trudei mele în care nu credeai. Foarte bine, pot s-o iubesc și fără asta, mi-am spus, nu fără dezamăgire, fiindcă victoriile în spirit sunt tulburate de singurătatea în care ne condamnă familia, odată întorși acasă din cetate, unde suntem sărbătoriți. Nu-i nimic! mi-am zis. Bine că ea nu e Xantipa, are, în felul ei, un suflet generos și o filosofie intransigentă, în care conceptul de egalitate al tuturor oamenilor în fața a tot merită să fie luat în seamă… Nu l-a citit pe Bakunin, ca să spună că l-a împrumutat de la el. E al ei, descoperire proprie, numai să-l aplice consecvent. Or, ea vine și-mi sparge biroul și mai îmi ia în derâdere și «opera», cuvânt pe care îl pune rânjind între ghilimele…”
Dar, perorând, îndoiala mi se și infiltrase în inimă, încât tăcui. Poate că ea nu pusese nimic între ghilimele, poate că nu rânjise răsfoind caietele, poate că aceste caiete nici măcar nu fuseseră răsfoite cu dispreț, ci doar cu grabă, gelozia, nedumerirea fiind singurele sentimente care o ghidaseră? mă întrebai privindu-i palma pe care continua să o țină pe obrazul lovit. Își plecase fruntea și din când în când își strângea genunchii ca și când i-ar fi fost frig, se încheia învelindu-și gâtul cu reverele pijamalei, ca și când ar fi avut un șal. Și cu coatele pe genunchi își ducea palma și își ascundea obrazul. Nu cumva ea fusese crispată de vinovăție când rostise cuvintele „nu ți-am distrus opera”? Nu cumva dorind iertare, înțelegere, vrusese „s-o dea” pe glumă? Într-o clipă efracția săvârșită de ea îmi zbură pe dinaintea ochilor cu toate sensurile răsturnate. Mă iubea! Altfel n-ar fi pus mâna să-mi spargă biroul.
Mă ridicai și mă așezai jos lângă ea. Lacrimi mari îi picurau din ochi pe covor. „Venisem, îmi șopti, să-ți spun că sunt însărcinată… Și răspunsul tău a fost să mă trimiți jos,la pământ…Te-am așteptat toată seara să-ți spun acest lucru. Astăzi vroiam să-ți spun, îmi intrase mie în cap să fie astăzi. În loc de asta am stins lumina, te-am auzit cum sunai dar n-am vrut să cobor să-ți deschid…” „De ce n-ai vrut? De când ne-am căsătorit aș putea să spun că chiar din acea clipă te-ai schimbat.” „Nu m-am schimbat, sunt aceeași!” „Nu-i adevărat, nu ești așa, nu-ți dai seama?” „Ba îmi dau seama, dar ce să fac, vreau să fiu ca înainte, dar parcă simt un pietroi pe inimă…” „Nu, zisei, pietroaiele le aduce o situație insolubilă, mai degrabă ar fi trebuit să-l simți acest pietroi înainte, nu acum, că ai scăpat de Petrică… Ai scăpat în toate sensurile, te-ai vindecat de mila pe care o simțeai pentru el și pe care el a exploatat-o până în pânzele albe…” „Singur spui că l-am surpat în interior cât timp am trăit cu el. E adevărat, mă simt vinovată… Aroganța lui, siguranța lui de sine mă făceau să-l lovesc, să nu mai fie atât de…” „Ei da, și ai făcut-o până l-ai împins spre umilință. Ar fi trebuit să te bucuri. ” „Păi mă bucuram, atunci am ținut cel mai mult le el. ” „Bine! și ce n-a mers? ”
Ea nu răspunse. Nu era prima oară când îi puneam această întrebare, și nu era prima dată când răspunsul ei era o tăcere. O singură dată spusese: „atunci ai apărut tu!”. Vrusese să-mi sugereze că dacă nu apăream eu, totul ar fi fost bine între ea și Petrică? Aiurea! Când apărusem eu, demult căsnicia lor era pe drojdie! Sau poate nu pentru ea, dar pentru Petrică în orice caz. O urmăreau încă sfărâmăturile acelei vieți? Și nu cumva divorțul durase atât de mult din pricina indeciziei ei? Dar nu simțeam niciodată nici cea mai mică șovăială în timpul întâlnirilor noastre. Dar știu eu ce făcea, ce simțea, când rămânea singură?