Speranța de viață...


M-am întâlnit cu Oana în piața cartierului, întâmplător, ne-am văzut în același timp și ne-am zâmbit salutându-ne ca de obicei.
Ea:
- Bună seara doamnă…
Eu:
- Bună drăguță!
- Faci piața? Durează mult? Mă întreabă ea scurt.
- Nu, intru să iau niște lebăr și pe urmă merg acasă.
- Hai că te conduc.
Am intrat în magazin și în lumina artificială a neoanelor, am putut să o privesc cu atenție. Peste frunte și urechi își legase un fular negru lățos, scurta verde închis din tercot era închisă bine până la gât, gulerul ridicat; pe spate îi atârna gluga. Fusta lungă neagră îi acoperea cizmele lungi ce se pierdeau sub falduri. Știam că sunt vechi hainele, o mai văzusem îmbrăcată așa, și obișnuia să se laude cu hainele ei vechi, ca să scoată în evidență ce bine le întreține, deși toți cunoscuții ei știau că e zgârcită în privința hainelor.
N-a fost și nu va fi niciodată o clientă fidelă a caselor de modă, dar totuși nu arunca hainele pe ea la întâmplare, de cum o fi, avea grijă să-și acopere părțile pe care considera că nu trebuie să le expună.
În fiecare mână ținea câte o plasă de plastic bine umflată, la subrațul stâng se chinuia să păstreze în echilibru un suport din plastic pentru uscat vase și tacâmuri. Pe umărul drept îi atârna geanta neagră cu trei buzunare mari - sertare cu mărunțișuri.
M-a bucurat întâlnirea cu ea, știam că mă vizitase de vreo două ori, îmi comunicase maică-mea. Odată chiar cu folos, „m-am iubit cu Zburlici” (așa îi spunem fiului meu de șase luni), „m-a tras de păr, era să-mi rupă lănțișorul de la gât și nu-ți pot explica cum a reușit să-mi desfacă brățara de argint de la mână. Sincer eu venisem să-l văd pe el, așa că lipsa ta nu m-a deranjat deloc.”
A râs și ochii i s-au luminat brusc, atunci am observat ce față obosită avea, vocea răgușită ca după plâns, dar o văzusem plângând și știam că i se învinețea fața.
Am cumpărat lebărul, deși era încărcată, a reușit să-și elibereze o mână și să mă ajute să-l pun în plasa mea care stătea să pleznească de atâtea legume câte avea în ea. În drum spre casă i-am povestit că soțul meu aștepta un prieten, ce-i promisese că vine să vadă calculatorul și să-i instaleze un program; m-a anunțat cu puțin timp înainte și nu știam ce să pregătesc de mâncare repede.
Știa că nu ne scăldăm în bani și nu mi-a fost rușine să-i spun că nu am carne să fac friptură.
- Dar ciorbă de fasole n-ai? Sau de varză? Știi că s-a inventat și mâncarea de cartofi? Auzii știi ce? La tine e restaurant? Dă-i omului să mănânce ce ai prin casă, dacă îl macină burta de foame, mănâncă orice, dacă nu, nici la friptură n-o să se arunce. De ce crezi tu că dacă te duci la el o să te îndoape cu porcul la cuptor cu măr în bot?
- Ai tu dreptate, dar...
- Nici un dar, să-ți povestesc de niște prieteni, când i-am cunoscut erau studenți amândoi, dar nu se plângeau de bani, îi sponsorizau părinții, acum sunt oameni cu bani mulți, și dar m-am dus la ei și aveau doar 3 porții de ciorbă de roșii; eu veneam de la birou și m-au întrebat simplu: mănânci? Da! Am răspuns și am zis bodeaproste. Atât au avut atunci în frigider, altădată i-am găsit mâncând urzici cu iaurt; găsise ea o rețetă prin nu știu ce revistă.
- E! Nu gândesc toți ca tine, și pe urmă te bârfesc pe la colțuri.
Mergeam încet, se întunecase, becurile stradale luminau slab, trotuarele pline de gropi, ne obligau să privim numai în jos.
- Mi-aduc aminte că într-un an au venit părinții mei de la țară prin noiembrie și mi-au adus ceapă verde. O pusesem într-o cană în mijlocul mesei ca pe o vază. Ce crezi că mânca avocata mea din toate bunătățile de pe masă: ceapă verde cu pâine de țară! Și doar era ziua mea și aveam vreo trei tipuri de fripturi.
- Și mie îmi place mâncarea țărănească. Ceapă verde cu pâine și brânză.
- Dacă vii la mine îți dau să mănânci ce mănânc și eu, dacă vrei bine, dacă nu, n-o să-mi piară mie pofta că te uiți în gura mea cum mestec.
Tăcu. Îmi dădeam seama că o supăra ceva; am ajuns în fața porții și înainte de apuca să deschid gura să o poftesc în casă își luă rămas bun. Dar pe mine mă rodea o curiozitate și aș fi vrut să mai stăm de vorbă. Am insistat, dar n-a vrut.
- Tu nu vezi, parcă sunt hamal. Abia aștept să ajung acasă să scap de plase, mă trântesc în primul pat...
- Păi n-oi crede că te țin în picioare cu ele în brațe!
- Mersi, ești drăguță, dar las-o pe altădată; se mai încălzește și stăm în curte la aer...
- Nu te prinde, i-am întrerupt eu tirada.
- Cine? Ce, mă întreabă ea nedumerită.
- Aerul acesta de sictireală, Genul de menajeră! Am arătat spre plase. Știi care ești tu? Cea care ai venit astă primăvară la spital, cu pantofii ăia pe care abia îi cumpărase-i, cu ciorapi de plasă negri lucioși, ...
Oana zâmbi și în lumina slabă a străzii, pentru o clipă pe fața ei apăru aceeași expresie de ștrengăriță pe care o avusese atunci când a intrat la noi în salon. Doar pentru o clipă! Fruntea i se încruntă și se îndepărtă încet. Plecă spre apartamentul ei de bloc, eu oprindu-mă în bucătărie să aranjez cumpărăturile.
- Ai luat? Mă întrebă soțul meu, Cătălin.
- Da!
- Tot! Toată lista?
- Da! Dar am rămas fără bani.
- Lasă că fac rost mâine de alții, zise și dispăru în grădină.
„Da știu, mâine iei salariul, dăm împrumutul înapoi de unde l-am luat ca să plătim gazele pe noiembrie, și cu ce ne mai rămâne după ce plătim electrica și telefoanele mai mâncăm o săptămână, pe urmă...
Pe urmă ia mama pensia și ne ajută. Hai să nu mă mai gândesc la asta, or veni și vremuri mai bune. Termin de pregătit masa și o sun pe Cami.”
Formă numărul și în timp ce aștepta cu telefonul la ureche desfăcu șervețelele.
- Salut Drăguță, erai la baie?
- A! Tu ești Adina? Nu, eram la bucătărie, pregăteam supa pentru cea mică, ce faci?
- Ghici cu cine m-am întâlnit azi. M-am întâlnit în piață și m-a condus până acasă!
- Auzi, tu crezi că eu sunt vre-o țigancă ghicitoare? Din aia de se uită la receptor și vede procentul inflației pe următorii cinci ani?
- Cu Oana Odioasa...
- Nu-mi spune, Dacă pun mâna pe ea... Bine, mă, trecu o jumătate de an de când născui și ea nu veni odată s-o vadă pe roșcată.
- Era supărată și obosită...
- Păi așa e tot timpul, bine că există telefon, că altfel n-am mai ști nimic de ea. Auzi, vezi ce rea sunt! Ea mai sună dar eu n-am sunat-o niciodată. Nici să-i zic la mulți ani de ziua ei.
- Mă dezamăgi. Nu arată bine deloc. Eu tot timpul când o văd o compar pe ea cu ea, în ziua când a venit la noi în salon, atunci cu ciorapii cu jartea de era să ne cadă măselele. Era superbă.
- Bine că nu ne-au căzut burțile... Eu am suferit ca un câine când am văzut-o. Când mă uitam la noi cu burțile mari, îmbrăcate în pijamale cu miros de parfum spitalicesc....
- Dar ce față a făcut Adriana când a intrat și a găsit-o tolănită în patul ei, picior peste picior, cu crăpătura până la fund, mișcând leneș din gleznă ca să-i vedem bine tocul pantofului...
- Îmi aduc aminte. S-a oprit în ușă, s-a închinat și a întrebat-o mirată: „Așa te duci tu la Dom´Doctor??!?!?! Tu veniși la control, sau la discotecă. Ia ridică-te să te văd... Hai, hai, că ești tânără... Doamne Dumnezeule, a zis în timp ce cu o mână îi împingea umărul să o rotească. I-am zis să-i ridice fusta să-i vadă ciorapii... Expresia de uimire de pe fața Adrianei era de nedescris. „Cu jartea!! Mamă ce dantelă.... Măi fată, îți reamintesc că doctorul e însurat, și are și copii...
- Da. Și Oana a râs cu toată fața și a zis: „Asta vreau și eu, copii. De aia vin la el.
- „Cu doctorul meu? A țipat Adriana!
- „Păi dacă Bărbatul meu nu poate pe cale naturală, să mă însămânțeze domul doctor al tău pe cale artificială.”
- „Și tu ce te gândiși să-i iei mințile bietului om. Ia vezi că mă superi, a mai zis Adriana.”
- Da. Săraca Oana, a trecut un an și ea nu mai reuși să rămână însărcinată. Cu ce-o fi greșit. Și când le văd pe puștoaicele astea, că se înghesuie la cabinete ca să-și dea afară progeniturile!! Ce-o să mai regrete ele. Deh! Așa e când ești tânăr și neștiutor. Îi spusă-și Oanei să treacă pe la mine?
- Cami, nu vorbirăm nimic de tine, o invitai să intre și mă refuză. Se grăbea acasă.
- Adina, trebuie să închid roșcata mea dădu drumul la sirenă...Cred că-i e foame.
- O aud, hai du-te la ea.
Am închis telefonul, am scos murăturile din borcan, dar am continuat să mă gândesc la Oana. O știam din liceu, eu eram într-a noua, boboacă, ea într-a zecea, se pregătea de treaptă. Era îngrozitor de slabă, dar frumușică; când îi vedeai fața, întâi îi remarcai ochii albaștrii, atât de mici că nu-i mai zăreai albul ochilor. Râdea mult. Era pusă mereu pe șotii. N-am mai văzut-o mulți ani până într-o zi când a intrat zâmbind la noi în salon, îmbrăcată în haine de spital. Eu, internată la disgravidii, ea la ginecologie. Eu mă chinuiam să țin sarcina, ea se chinuia să rămână însărcinată. Se îngrășase, dar nu la față. Se maturizase dar parcă totuși timpul trecuse pe lângă ea. A dat bună ziua la intrare, dar nu m-a remarcat; s-a oprit la primul pat, cel ocupat de Cami, dar văzând că doarme, s-a îndreptat spre patul Adrianei, care se chinuia de câteva zile să citească o carte. Oana s-a așezat turcește pe pat, apoi s-a ridicat să-și dea jos halatul primit de la spital la internare. Celebrele halate maro cu bulinuțe. Ea nimerise unul nou, majoritatea erau decolorate de atâta spălat și purtat. Rămăsese într-un maiou negru și o pereche de pantaloni de pijama. I-am admirat sânii rotunzi (nu purta sutien), și puful auriu de pe brațe. Am observat că avea puțină burtică și am crezut inițial că e internată tot la disgravidii în salonul de lângă noi, dar am tras cu urechea la discuția lor și am aflat motivul pentru care era în pijamale. Mi-am dat seama că ea nu mă știe. Adriana a primit-o bucuroasă. Se plictisise de citit. Eu am luat o carte dar nu ca să citesc, ci ca să-mi ascund interesul pentru conversația lor... Se internase dimineață și nu înțelegea de ce trebuie să stea degeaba o zi în spital.
- L-a naiba m-au chemat la ora 9!! Putea să-mi zică să fiu aici la ora 7 nemâncată, nespălată și nerujată dacă așa trebuie. Îmi luau analizele, mă măsurau, cântăreau, tot ce voiau ei, dar să mă cheme de azi ca să zac pe aici degeaba o zi nu-mi convine. Și nici nu mâncai nimic, că nu știam ce se dă pe aici. Noroc că fusăi inspirată și-mi făcui vreo două sandwiciuri, mă gândeam să mănânc ceva după ce-mi iau sânge, să nu leșin pe aici.
Vorbea în șoaptă să nu le trezească pe fetele care dormeau. Un soare timid se prelingea pe geamurile veșnic murdare.
- Nici nu mă așteptam să mă interneze, continuă Oana, credeam că-mi face injecțiile și plec acasă.
- Cum să pleci? Se răsti la ea Adriana. Păi trebuie neapărat să-ți faci analizele, tu crezi că Dom’Doctor te lasă așa! Dacă Doamne ferește ai ceva probleme, nu trebuie să ia măsuri.
- Da! Ce să spun! Îmi dădură fișa de internare să o aduc eu la secție, și până să ajung aruncai o privire pe ea. De unde știu asistenta să scrie că am tensiunea 11 cu 6?? Că nu mi-a măsurat-o nimeni!! Sau a ținut minte de acum două săptămâni când am venit eu prima dată aici. Hai să fim serioși!! Și nici măcar nu era aceeași asistentă. Sau toate minunile din fișa de internare. Că nici nu mă urcară pe capră. Mă văzu doctorul la față și-i aruncă peste umăr asistentei: Internare. Și aia îmi zisă să mă duc la garderobă. Mă dusei și la întoarcere îmi întinsă fișa și mă trimisă în salon. Te pomenești că a ținut el minte de atunci de la consult cum am eu organele interne poziționate !! Aiurea. Completară și ele acolo câteva rubrici.Tăcu un timp, respiră adânc și continuă:
- Stai să mă gândesc cum scrie... A! Da. La control nu s-au constatat anomalii ale organelor interne, pulsul este normal, colul lung, uterul normal plasat.... Consumară un pix degeaba. Uterul meu e foarte prost plasat. Gata! Asta a fost tot. Îmi alesăi patul, noroc că era salonul gol și mă așezai în cel mai bun pat, zic eu, și așteptai. Până la urmă întrebai o asistentă apatică ce Doamne iartă-mă caut eu pe acolo. Nu-ți mai reproduc vorbele ei, dar înțelesăi că azi tai frunze la câini... Adică nu fac nimic că în februarie nici frunze nu sunt. Doamne dar cald e aici la voi. De ce?
- Exact sub noi este bucătăria.
- Chiar mă întrebam pe unde o fi.
- Nu putem merge acum, așteptăm să vină doctorii în vizită.
- Și când vin?
- Pe la ora 9 după raportul de gardă.
- Tu mai stai mult prin spitalul acesta?
- Daaa! Răspunse Adriana. Până nasc.
- Și încă n-ai înnebunit??
- NU plec decât cu bebe în brațe. Ho că vezi tu.
- Ce să văd?
- Cum mai stai dacă zice Dom’Doctor că așa trebuie...
- Să sperăm că nu zice. Și până atunci mai e! Stai întâi să rămân și pe urmă mai vedem. Doamne dar cald mai e! Revista asta o pot folosi pe post de evantai?
- Da. Nu știu cine a uitat-o pe aici.
Oana luă revista și începu să-și facă vânt cu ea. Mă întrebam cum de nu amorțise stând atât de mult timp în acea poziție. Se hotărî să-și prindă părul și lăsă revista pe pat lângă ea. Nu-i recunoșteam vocea. I se maturizase. Îmi aminteam de când eram în liceu că râdea mult. Acum n-o auzisem de loc râzând.
Intră o asistentă lăsă fișele pe fiecare pat și plecă fără să zică vreun cuvânt. După zece minute veniră medicii. Oana și Adriana și Cami erau la același medic, eu la altul. Nici unul nu veni în vizită. Căscarăm ochii la ceilalți doctori (erau 8 paturi în salon) așteptându-i pe ai noștri, dar degeaba . S-au lăsat așteptați. După ce plecară toți mai veni o asistentă la vecina mea de pat îi pusă o perfuzie și se luă de ea că fuma.
- Și cât stă cu acul acela în mână? Întrebă Oana curioasă.
- 6 ore.
- Câtttt? Mamă... Și rezistă? Și dacă vrea la WC?
- Se duce.
- Cum?? Că doar nu scoate perfuzia?
- Se mai duce una din noi cu ea, care ține suportul...
- Doamne ce complicat este!
Tăcu și studie cu atenție perfuzorul.
- Sper să n-ajung așa.
- Și eu am sperat dar după 10 ani de căsnicie aș mânca și lemne, numai să pot face copilul.


Oana își aruncă pe geam o privire pierdută. Era prima zi de spitalizare pentru ea. Eu eram în luna a IV a de sarcină, și de două luni, mă chinuiam prin spital. Cami era din prima lună internată cu sarcină toxică. NU citisem nici măcar un rând. Aș fi vrut să vorbesc și eu cu ea, s-o întreb ce a mai făcut între timp, dar mi-a fost rușine să deschid gura. Am continuat să le ascult.
A început să vorbească despre munca ei la o firmă de distribuție. Nu era foarte încântată, dar nu mai avea chef să o ia de la capăt cu interviurile. Acum scopul ei era de a rămâne însărcinată. Nu m-am putut abține să n-o întreb
- Scuză-mă că intervin, am auzit fără să vreau discuția voastră. Nu ai rămas niciodată.
- Sincer nu mai știu dacă am fost sau nu gravidă. Am fost la un control, eram foarte tânără și naivă, și doctorul care abia își deschisese cabinet mi-a zis că sunt gravidă. Îmi întârziase vreo 6 zile, acum doctorul acesta zice că întârzie el trenul în gară, dar ciclul, acela mi-a luat o grămadă de bani, mi-a făcut o injecție și nu știu ce a făcut pe acolo, dar a zis că era sarcină. După manevrele făcute de el am avut o sângerare. Acum după ce am citit multe reviste stau și mă întreb: nu-mi aduc aminte de nici un simptom de sarcină. Pofte alimentare-nu, greață-nu, dureri sau sâni umflați-nu. Și atunci!! Să fi fost doar o dereglare. Se încălzise vremea brusc, și m-a afectat și pe mine. Habar n-am.
Tăcu. Era tristă. Și disperată. Dar povestise întâmplarea asta de parcă n-o trăise ea. M-a surprins că n-a vorbit urât de acel doctor. N-a dat cu parul. Vocea ei era calmă.
Își aduse aminte de revistă și-și mai făcu puțin vânt cu ea.
- Vouă chiar nu vă e cald!
- Cred că ne-am obișnuit, i-am răspuns. Auzi tu n-ai terminat cumva Liceul Electroputere?
- Ba da, mi-a răspuns ea. Și tu?
- Da. Eram cu un an mai mică decât tine.
- Îmi pare rău, dar nu te știu.
- Eu te-am remarcat. Erai foarte veselă.
- Da. Admise ea. Eram. Și-o să mai fiu. Nu mi-am pierdut speranță. Tu ce probleme ai?
- Hai să nu vorbim de mine. Nu cred că e bine ce faci. Nu te mai speria de ce vezi în jur. S-ar putea ca tu să n-ai nici o problemă în timpul sarcinii. Mie nu mi-a fost greu să rămân gravidă. Mie mi-e greu să păstrez această sarcină, dar cu ajutorul lui Dumnezeu o să reușesc.
- Și al doctoriței, completă Adriana.
- Da. Să dea Domnul. Fetelor, zise Oana pe un ton mai vesel am plecat. Vă las. Se ridică brusc, își luă papucii și se îndreptă spre ușă.
- Ia. Dar ce-ți veni așa repede? Unde pleci?
- Mă duc să-l caut pe Doctor să stăm de vorbă.
- Vezi să nu-l găsești.
- Trebuie. Pupați-o pe Cami din partea mea.
După plecarea ei am întrebat-o pe Adriana de unde o cunoaște.
- A venit o colegă de-a ei cu ea la mine. Le-am chemat când era Dom’Doctor de gardă, până să apară el, că era la o naștere, am mai stat de vorbă. Adică ea întreba și eu răspundeam. Nu-i venea să creadă că o să stau în spital până nasc. I-am povestit prin câte am trecut. I se părea totul foarte complicat.
Glasul soțului meu mă trezește la realitate. Era timpul să duc sandviciurile în sufragerie. Tot filmul cu amintirea timpului petrecut în spital se întrerupe.
La Oana am să mă gândesc mâine.