Zguduit de această întâmplare, Gheorghiță păși brusc în adolescență. Simțea în el o liniște rece și încremenită ca înaintea furtunii. Mintea lui făcea acum conexiuni între fapte și oameni, înțelegea sensuri ale lucrurilor pe care nu le mai pătrunse până atunci.
Tot acest univers de sentimente, intuiții și înțelesuri atât de noi pentru inima sa crudă, îl uimeau. Se putea percepe pe el însuși, individ. El, Gheorghiță Cercel, EL, dislocat, desprins, separat de lumea înconjurătoare. Înțelegea că nu este doar o mână de aluat din malaxorul lumii, ci devenise o pâine care trebuia să crească, să se rumenească. Însă pâinea nu se coace la lumina blândă a soarelui. Ea trebuie aruncată în cuptorul încins.
„Ce va fi cu mine?” se întreba pentru prima dată, stând acolo pe banca știrbă de lemn de pe peronul gării, privind lumea pestriță care viermuia în jurul lui.
Venea adesea în gară și-și petrecea ore întregi urmărind trenurile înțesate de oameni care soseau și plecau, șuierând ascuțit. Îi plăcea, mai ales, mirosul acela de păcură încinsă ale traverselor de lemn. Și în acest du-te-vino neîntrerupt, Gheorghiță se lăsa purtat de sunetul sacadat al vagoanelor; asculta muzica lor ritmată: tac-tac, tac-tac, taca-tac.
Acum însă nu mai era atent la zgomotele din jurul lui. Era preocupat de neliniștile care încet îl cuprinse pe dinăuntru. „Trebuie să scap!” fu primul gând ce îi veni atunci în minte. Dacă s-ar urca într-un tren la întâmplare și ar coborî cine știe unde? Ce ar fi? Ar ajunge într-un oraș îndepărtat, undeva unde nimeni nu-l cunoaște, unde nimeni nu știe de unde vine, unde nimeni nu știe că e fiul unui sinucigaș, că mama este femeie de serviciu pe scara blocului, că locuiește în mahalaua infectă a blocurilor turn, de unde vara se ridică peste oraș miasma acră a mizeriei. Ar putea să fie altcineva. Să o ia de la capăt, să șteargă totul cu buretele. Să-și scrie soarta cu mâna lui. Să fie el însuși! Dar să lase totul în urmă și să plece fără să-și întoarcă privirea, trebuie să aibă curaj. Un curaj nebunesc pe care voința lui fracturată de prea multe, ori nu ar reuși să-l adune. Sau poate nici nu mai voia. Era resemnat. O lehamite amară îi năpădi sufletul.
După-amiaza se ofilea încet, pe măsură ce soarele cobora în spatele clădirilor. Gheorghiță mai privi odată peste umăr ultimul tren care pleca, și porni istovit spre casă. La ora asta mama punea pe masă castronul cu ciorbă de fasole.
„Mănâncă, Gheorghiță, mănâncă!”