Aproape de ora 23 și nu aveam mai nimic cumpărat. Dacă eram pe vremea noastră… nu mai trebuia decât să tragem storurile și să ne culcăm fericiți, dar acum e altceva. O mașină din cele câteva care așteaptă la poartă și deja suntem într-un magazin alimentar nonstop, unde încărcăm totul în grabă, potol adică și alte lichide… mult mai proaste ca pe vremea noastră, da ce să-i faci, noi le luăm de bune. Venim în grabă acasă și încercam să ne punem de acord, sărbătoritul încă muncește, plecat de dimineață, mai rău ca pe vremea noastră, da…
Toată lumea e nemulțumită, prea mulți ochi, prea puțin oxigen, prea multe urechi, cu toate că nimănui nu-i pasă de vecini, prea multă lumină, chiar și pe stradă. Un telefon sună, sărbătoritul încă mai întârzie și nu știe cât, toți sunt de-a dreptul bucuroși, democrația își face triumfal simțită prezența, votăm… câștigătoare a ieșit natura în care vrem să evadăm, toată lumea sare în sus de bucurie mai puțin cei de pe vremea noastră, care… doar un telefon și sărbătoritul a aflat unde v-a sufla în lumânări, totul era perfect.
Bagajele pe jumătate descărcate, erau aproape gata, toate mașinile au demarat pline până la refuz cu de toate. În nici o oră, eram în plin întuneric, la intrarea într-o pădure bătrână, pe care n-au apucat să o taie băieții buni. Cabana era într-un luminiș bine poziționat, lângă o mică apă curgătoare, pe care oricum nu o mai asculta nimeni la ora aceea. Clădirea destul de veche, făcută din grinzi de lemn lipite cu pământ între ele, era spațioasă, putea primi pe puțin vreo 20 de suflete lejer. Acolo puteai sări cât vroiai și striga de asemenea; sunt sigur că vecinii nu făceau caz.
Ceva mai departe de cabană, aproape de mica gârlă, au luat foc grătarele, romanticii… care cum au venit pregătiți, unii cu câte o cadână legată de gât, alții… cu chitarele pe care le zornăiau de zor. Timpul era perfect, antreul petrecerii s-a mutat afară, nimic nu era mai plăcut ca trosnetul focului cu toată vâlvătaia lui, buzele fetelor zâmbitoare și coardele chitarelor. Toate făceau un tot nemaipomenit, deja mă visam acolo în tinerețea mea, cu toate că nimeni nu mă făcea bătrân și-mi dădeam bine seama că nimic nu poate schimba această formulă. Fericirea este și dăinuie în noi oricâte piedici ni s-ar pune, vom fi sluți fără aceste clipe.
Ca veteran, mi-am luat locul binemeritat de la grătar, fripturile sfârâiau împroșcând cu mirosul lor parfumat, fiecare își punea pe farfurie bucățica așa cum îi plăcea lui, mai mult sau mai puțin făcută, până când a primit și platoul cel mare dreptul lui.
Cu burțile pline și friptura bine udată din belșug, au început dansurile, tot aproape de foc, dar de data aceasta muzica venea de la volții mașinilor, ritmurile erau amețitoare. Muzica aceasta chiar că nu-mi spunea nimic, dar ușor… mă prindea, măcar dădeam din cap ignorând amețelile ce vroiau să mă lovească.
Totul a fost minunat până aproape de ziuă, când majoritatea amorțiseră, care pe unde apucaseră prin cotloanele cabanei. Tortul era tot la locul lui, pe o masă mai retrasă, cu lumânările înfipte, așteptând focul nerăbdătoare. Priveam tot tabloul fericit, încă mai semăna ceva cu vremurile mele.
Un sunet de motor m-a făcut să vărs o lacrimă, o mână caldă mi s-a așezat pe umăr, o față tânără și obosită…
-Ce faci tată? A fost frumoasă petrecerea? Plângeam de acuma tăcut, fără să scot o vorbă, nu știam ce este, fericire sau…
-Cel puțin, bine că mi-ați păstrat tort!