COMOARA


De câteva zile tatăl meu stătea cu privirea ațintită spre nucul din grădină. Se apropiau Paștele și toată suflarea satului participa cu însuflețire la treburile gospodăriei, așteptând miracolul Învierii. Mulți au postit așa cum au fost învățați de părinți că e bine să fii curat la trup, la minte și la suflet cu ocazia marilor sărbători, însă tatăl meu avea o teorie convenabilă lui ,,nu-i păcat ce bagi în gură ci-i păcat ce scoți din gură” așa că el nu a postit, dar aștepta cu nerăbdare Învierea. Voia să vadă cu ochii lui flăcările pe care le-a văzut baciu Pandor anul trecut ,,când or bătut clopotele, de sub nucul din grădina voastră or sărit flăcări mari albastre că am crezut că s-o aprins ceva la voi,,. De când știe acest lucru,tatăl meu nu mai are odihnă. Este sigur că acolo și-a ascuns jidovul banii când a fost deportat. La noapte va afla taina pentru că va dezgropa comoara și va fi un om bogat. Privea nerăbdător spre maică-mea care nu se dădea dusă la biserică, certându-l aspru.
- Măi omule, este noaptea cea mai sfântă și tu cauți hârlețul?
- Acum voi dezgropa ce a lăsat jidovul, zise tatăl meu.
- Þi-o luat mințile născocirea baciului Pandor, că tu mare prost trebuie să fii de l-ai crezut.
- Taci, muiere, barem acum să nu-mi fac păcate cu tine, zise încruntat tatăl meu. Maică-mea intră în camera cea mare unde se îmbrăcă în portul popular tradițional, apoi ne-a sculat și pe noi ajutându-ne să ne îmbrăcam și am pornit spre vatra satului unde se ridica mândră biserica satului.
Somnoroși, cei doi frați își tărau bocancii grei, lovind din când în când pietrele ce se înșiruiau de-a lungul cărării.
Dintr-o parte a satului luna rotundă și misterioasă poleia cu raze ninse grădinile oamenilor. Cu toate că simțeam prezența altor oameni care se îndreptau spre același loc, în jur era o tăcere misterioasă.
- Măicuță, de ce biserica îi construită pe dealul acela? am întrebat-o eu.
- Demult, pe locul acesta erau doar păduri. Văzut-ai pe pășunea Nușfalăului două holmuri? Acolo a fost satul nost, dar când au venit ungurii, oamenii satului s-au retras spre pădure. Îmi spunea bunicul vostru o poveste pe care ar fi auzit-o și el de la bunicu-său cum că mai demult un sătean și-a pierdut porcii, în acele vremuri oamenii creșteau mulți porci pe care îi trimiteau primăvara în pădure și-i aduceau acasă doar la începutul iernii. Săteanul a trimis-o pe fiică-sa să caute porcii. Aceasta i-a căutat zile de-a randul și tocmai când a pierdut orice speranță de a-i mai găsi, i-a auzit grohăind intr-o rariște de goruni. S-a îndreptat spre ei, dar a rămas tare mirată văzând niște ziduri de piatră ce se ridicau din pământ. Când a ajuns acasă, a povestit sătenilor ce a văzut și aceștia s-au hotărât să se retragă din calea migratorilor unguri clădindu-și alt sat. Au luat drumul codrului, iar pe locul unde fata a găsit zidurile și-au ridicat un Sfânt locaș zicând ,,no, ăsta e satul nost, vatră nouă la sat nou ,,Asta-i povestea auzită de mine, acum voi trebuie să o spuneți mai departe pruncilor și nepoților voștri, ca să știe unde li-s rădăcinile.
Ne apropiam de biserică și un sentiment de bucurie mi-a umplut inima văzându-mi consătenii ce se îndreptau spre vatra satului unde ,,locașul sfânt” a fost martorul atâtor generații. Cu un duruit melodios toaca își trimise mesagerii ca un ecou peste toate ulițele așezării adunând om cu om la marea taină a Învierii. De pretutindeni se auzeau voci sfioase. Mulți au intrat în biserică, doar, noi, copiii am rămas pe afară ca să ne lăudăm cu ouăle vopsite pe care nu îndrăzneam să le ciocnim până ce nu se termina slujba. Întotdeauna eram impresionată de momentul în care preotul urmat de săteni înconjura de trei ori biserica și purta un dialog cu diacul, zicând:
- ,,Deschideți, boieri, porțile Împărăției,,
- ,,Cine este Împăratul măririi?
- ,,Eu sânt Împăratul măririi,,
Un fior străbătu mulțimea în noaptea înstelată. Totul era încărcat de dragoste, de credință și de speranță. Eu priveam spre înălțimi așteptând să coboare Împăratul măririi, când el se afla înăuntrul meu de atâtea mii de ani. M-am lăsat purtată de valul vocilor sfioase care preamăreau iubirea dumnezeiască.
- ,,Christos a înviat din morți,
- Cu moartea pe moarte călcând,
- Iar celor din morminte
- Viață dăruindu-le”.
După terminarea ritualului, sătenii au ieșit în curtea bisericii, salutându-se și bucurându-se împreună ca o mare familie. Doar maică-mea avea inima întristată, știindu-l pe omul ei cu mintea tulburată de o comoară. Ceea ce nu știa însă maică-mea era povestea domnișoarei Emilia, învățătoarea din sat, care l-a năucit de-a binelea pe tatăl meu. Acesta a considerat că e mai bine să păstreze secretul poveștii doar pentru el.
Cu toate că a auzit toaca, gândul tatălui meu era doar la comoara pe care a îngropat-o jidovul în noaptea când a fost urcat într-un camion cu toți copiii săi și dus într-un loc din care nu s-a mai întors nicicând.
,,În noaptea aceea, spunea domnișoara Emilia, am auzit uși trântite, voci înspăimântate, cufere coborâte din pod. Benți,așa i se mai spunea jidovului, avea o bibliotecă mare cu cărți legate în piele gălbuie cu litere de aur inscripționate pe cotoare. Târziu, după miezul nopții, l-am auzit târând ceva greu în grădină, apoi sunetul sec al hârlețului și într-un târziu, pământul aruncat spre a acoperi ceva. Benți avea și alte lucruri de valoare prin casă cum ar fi tablouri semnate de pictori celebri avea bani mulți, că ținea o crâșmă,,
Aceste lucruri i le-a povestit domnișoara învățătoare, iar vorbele baciului Pandor i-a aprins tatălui meu dorința de a dezgropa comoara.
Acum aștepta miezul nopții ca să vadă de unde vor sări flăcările. Deodată, pe deasupra satului s-au auzit clopotele dar lui i se părea că acestea bat într-o dungă așa cum băteau când pe deasupra caselor se adunau balauri negri și când pădurea era mânioasă.
,,De ce bate clopotul într-o dungă ca după mort,, gîndi el.
O înfiorare îi străbătu inima și auzi vocea domnișoarei ,,i-am văzut eu pe Benți și pe nevasta lui târând ceva greu în grădină,,
,,Sigur și-au ascuns aurul că Benți era tare bogat” gândi tatăl meu pătrunzând cu privirea nucul bătrân din fundul grădinii. ,,Mai e puțin și al meu va fi”
Frunzele copacilor fremătau lin când luna și-a prelins razele sale spre pământ. Deodată limbi roșiatice țâșniră ca niște săbii spre coroana nucului. Cu inima bătând năvalnic, tatăl meu se repezi spre locul unde flăcările îl ademeneau nebune. Nici semnul crucii nu-și făcu, dar înfipse cu sălbăticie hârlețul în mijlocul flăcărilor care s-au ascuns de unde au răsărit, încât ai fi crezut că nimic nu s-a întâmplat acolo, dacă n-ar fi fost hârlețul înfipt adânc în pământ.
Începu să sape. Nu simțea sudoarea ce-i acoperea fruntea, nu mai auzea nimic și nu băgă de seamă nici pâcla verzuie ce cobora tăcută asupra sa. Deodată auzi un oftat greu ca o tânguire ,,Mitrule, Mitrule, nu-ți vinde sufletul” Ridică privirea și zări o luminiță albă care pieri în neant. Abia atunci observă alte arătări ce dansau bezmetic în juru-i ca într-un dans apocaliptic și haotic, dar nu se opri din săpat, deși simțea o greutate imensă în piept. Săpă mai adânc până ce hârlețul lovi ceva în adâncuri. Beat de bucurie ridică privirea, dar rămase pironit de arătarea hidoasă ce voia să-l îmbrățișeze cu brațe gelatinoase. Răsuflarea i s-a oprit de spaimă când arătarea obscenă gâfâi ,,Ce-mi dai în schimb, omule”?
Umbra neagră îi juca înainte, ochii ei arzători îi sfredeleau ceafa, iar din gura-i băloasă se prelungeau șerpi roșiatici întocmai ca flăcările ademenitoare ,,Ce-mi dai în schimb, omule”?
O amintire îi străfulgeră mintea ,,fă-ți cruce în cerul gurii” fă-ți cruce repede, ,,salvează-te”! Ca trezit dintr-un coșmar, tatăl meu își făcu semnul crucii așa cum a fost invățat de mama sa în pruncie, tocmai când clopotele băteau melodios întru salvarea sa, apoi a început și el să cânte ,,Christos a înviat din morți”.
Un huruit prelung zgudui pământul, un vânt puternic împrăștie pâcla verzuie și un șuier otrăvit trecu pe lângă el, aruncându-l la pământ. Atunci el văzu deasupra lui stelele, văzu imensitatea cerului și mii de luminițe albe ce cântau împreună cu el ,,Christos a înviat din morți, Cu moartea pe moarte călcând”
Așa l-am găsit când ne-am întors de la biserică,cu fața spre cer,cântând fericit că și-a păstrat comoara sufletului neîntinată.