Corvin



Se trezise în casa bunicilor săi cu o puternică durere de gât. Respira cu dificultate, sugrumat. Liniște grea apăsa peste acest loc. Corvin se duse spre geam. Afară totul era gri, de la asfalt până la cer. Luna plină veghea dinspre apus, gri și ea și puternic strălucitoare. Cerul era lipsit de stele. Doar din stâlpi cobora o lumină bolnav galbenă. Vântul era un murmur solitar, rătăcit. Absența prezenței din acest loc era o mână îngheațată ce îi ținea inima strâns. Mirosul de naftalină și textile vechi îi erau suficiente pentru a știi unde se află.
Deasupra patului scund atârnau două poze mari transformate în tablouri. Unul era alb-negru, cu bunicii lui din partea tatălui, îmbrățișându-se, iar celălalt era cu tatăl său în vârstă de cinci ani. Părul lui blond-șaten era tuns scurt și uniform, corespunzător cu costumul rigid ce îl purta. Privirea lui era tristă și confuză. Probabil era înconjurat de adulți ce îi cereau să zâmbească pe un ton care nu putea avea ca rezultat decât efectul opus. Ochii albaștri a-i acestui băiețel păreau gata să verse lacrimi. Corvin privea insistent acel tablou, așteptând, sperând ca acel băiețel să se miște, să spună ceva, orice, doar să scape din cușca imuabială a acelei poze. Dar oricât de mult și-ar fi dorit aceasta, tabloul rămânea tăcut.
Privind spre pat, descoperise trupul bunicii sale. Corpul ei firav zăcea împietrit, iar ochii-i albi stăteau deschiși, privind nimicul. Unde oare îi era sufletul? Acesta este locul în care murise, singură. Trupul ei fusese descoperit peste trei zile. Ar fi putut să o viziteze mai des, să o întrebe despre viața ei, să îi spună cât de mult o iubește și cât de mult îi place supa ei de roșii. Putea să... putea... ,,Iartă-mă bunicuțo'' spuse în șoaptă, apoi o sărutase pe frunte și îi închise ochii. În timp ce ieșea din casă privise spre ușa de sticlă a bucătăriei. După ea se afla chiar el cu bunica, erau la masă, mâncau supă de roșii. Atunci avea în jur de cinci ani. Lumina soarelui de vară inunda camera. Și-a ars limba fiindcă a uitat să sulfe. Corvin a deschis ușa, dar înăuntru nu era decât întuneric. Dorea să fie din nou un copil, să își îmbrățișeze bunica și să îi spună ,,Te iubesc!'' , cuvinte ce au murit în timp și au fost îngropate odată cu ea.
Trecuse prin grădina din exteriorul casei. Întunericul de aici era disipat de florile ce străluceau, lalele albe erau fosforescente, iar trandafirii erau roșu aprins. Petalele lor cădeau precum fulgii de zăpadă, iar lumina se stingea progresiv și mureau în clipa în care atingeau pământul. Când era copil plantase și el asemenea flori. Camionul de jucărie pe care îl primise cadou de ziua lui era aici. Dar cum? Îl stricase cu mult timp în urmă.
Recunoscuse de afară casa vecină. Cunoștea întreaga familie ce locuia în ea, îl cunoștea pe Dan, prietenul său, pe sora lui, Anca, pe părinții lor, Ion și Carmen... chiar și pe câinele lor, Bruno. Apăsase butonul soneriei, dar acesta nu producea nici un sunet. Bătuse cu pumnii în poartă dar impactul era lipsit de zgomot. Înăuntru era lumină... Privise prin geam și acolo erau toți, mâncau cina. Corvin gesticula și țipa disperat, dar nimeni nu îl observa. Instinctiv luase o piatră și o aruncase în geam. Acesta se sparse și înăuntru fusese revelat doar praf și întuneric. Înghițise aerul închis prin gâtu-i deja îndurerat.
Căzut în genunchii și cu mâinile în cap, își amintise printre lacrimi de o persoană, o femeie. Era îmbrăcată într-o rochie de mireasă, părul ei lung și negru strălucea, dar chipul ei... nu reușea să și-l amintească. Trebuia să o găsească, dar nu știa unde să caute. Lipsit de direcție, cu toate gândurile îndreptate spre ea, plecase. ,,Locul nostru...'', își amintea că aveau așa ceva, dar unde?
Biserica în ascensiune spre cer și toți sfinții de beton îl priveau strivitor. Se oprise. ,,Acesta să fie locul nostru? Nu...'' Auzea o voce, lângă el. Era o voce de fată, plângând, provenită din coșul de gunoi. Recunoscuse îngrozit această bucată de metal ruginită. ,,Să fie întradevăr?'' Dar cum era posibil? Introduse mâna în el și... da! acolo era. Scoase hârtia mototolită și o desfăcuse :

,, Te iubesc, fată dulce cu păr de aur
Ochi negrii precum cerul înstelat
Zâmbet moale mult căutat
Frumoasă fată, te iubesc atât de mult

Tăcerea dintre noi este foc rece
Și vreau să-l sting chiar în acestă clipă
Plâng departe de... ''

Lacrimi au început să cadă peste foaie, distrugând cuvintele. Vântul îi smulse hârtia din mână iar aceasta dispăruse în văzduh. Era o scrisoare... O poezie... Prima lui poezie către prima fată pe care o iubise. O chema Sofia, sau Sofy cum îi spuneau prietenii. O privea în fiecare pauză, și deși ea îi zâmbea, el nu vorbise niciodată cu ea. Nu a avut puterea. Ar fi vrut să-i ofere poezia, să-i spună ce simte și să oprească furtuna-i din sufletul. Dar nu o făcuse... aruncase foaia la gunoi și nu o mai văzuse vreodată. ,,Te iubesc...'' pronunțase acum aceste cuvinte cu o voce tremurând, privind spre infinitul gri. Dar nu ea era femeia căutată. Își continuase drumul lipsit de capăt.
Obosit, se așezase pe o bancă. Își lăsase capul încet pe spate și durerea de gât se făcuse din nou amintită. Pe cer!... vedea acum două stele... Această bancă, a stat pe ea cu a doua lui iubire, Oana, fată cu ochii verzi și părul roșcat. Era vară, în târziul nopții. Priveau amândoi stelele iar Oana arătase cu degetul spre cer și spuse ,,Aceea este steau mea'' . ,, Atunci aceea ar trebui să fie a mea'' , zise Corvin alegând steau cea mai apropiată de a ei. Așa a și fost, aceea a rămas steau lui, dar strălucirea ei era mai slabă în fiecare noapte. Acum se stinse. Dar nu acesta era locul și nici aceasta nu era fata pe care o căuta.
Amintirile erau prea multe și prea adânci. Dorea să ajungă acasă, locul unde se simțea iubit, locul în care a crescut după ce a împlinit nouă ani, alături de părinții lui. Își găsise casa cu poarta între-deschisă. Intrase. Înăuntru era o lumină albă, dar nici un bec nu era aprins... ,,Mamă!?'' putea să îi audă vocea, plângând. Căutase prin toată casa dar nu era aici. În schimb, găsise dormitorul lui, exact așa cum arătase când încă era copil. În mijlocul camerei se afla o poză. Era el. Poza fusese făcută într-un parc când avea patru ani. Era asemănătoare cu a tatălui său. Zâmbetul său încerca să acopere un chip plângând și dădea naștere la un chip încruntat. Purtase acestă mască de metal întreaga lui viață. De ce a fost acest copil învățat să zâmbească în acest mod la o vârstă atât de fragedă? Ce vină avea el? Ce vină putea să aibă bărbatul ce era menit să-i poarte ochii? Tușea sânge, plângând, dar acum își amintise! Era ziua nunții lui, femeia... Elena! era soția lui! Locuiau într-o garsonieră! Își amintise locul.
,,Elena te iubesc!'' spuse el zâmbind. Ea avea să fie salvarea lui. Ajuns în fața blocului, se oprise înainte să intre. ,,Acesta... este acesta un vis?'' , își zise. Dar cum? Totul părea atât de real? Întinse mâna dreaptă. Simțea vântul rece și uscat. Era real!
Intrase în scară și auzise multe voci plângând. Privise în sus, iar prin tavan se vedeau îngerii. Stând în fața ușii, cu mâna pe cleanța rece... își amintise... Elena nu era soția lui, nu a fost niciodată... Erau logodiți, dar îl părăsise în ziua nunții. Corvin căzuse în genunchi... Știa deja ce se află în spatele ușii, dar încă mai spera! Spera ca totul să fie doar un coșmar! Deschise ușa și atârnând spânzurat era un bătrân, din trupul căruia încă mai curgeau lacrimi.