Nu știu alții cum sunt dar când mă gândesc la mine, îmi vine să-mi dau palme să simt că încă mai trăiesc.
De multe ori mă-ntreb cum de-am ajuns până aici, sărind atâtea obstacole, cum de sunt încă în picioare, după toate piedicile pe care le-am avut; dar am învățat, am învățat să cad mereu în picioare și chiar dacă eram jos, săream cât mai sus până când norii îmi acoperau orice speranță.
Nu este ușor să fi mic, dar mult mai greu să fi mare, după cum spune și zicala:
" Când ești mic faci probleme mici; când ești mare, ai probleme mari" așa și eu treceam de la o stare la alta.
Și povestea mea începe cu " A fost odată" dar după cum se vede continuă mereu rătăcind în numeroase labirinturi. Dar karma e karma după cum spun japonezii trebuie să o accepți așa cum e; n-ai ce face este o parte din istorie.
Când m-am născut a fost la spital, ca orice creștin ce a avut norocul să ajungă până acolo, dacă nu i se pierdeau apele pe drum în traficul întens ce persistă.
S-au rugat mult de mine ca să vin pe lume; nu vroiam să ies credeam că mă mint și așa a fost, dar dacă știam cum va fi, dacă aveam pe atunci cel puțin o noțiune despre realitate, aș fi rămas acolo până la adânci bătrâneți, că oricum îmbătrânesc odată cu ceilalți fără să realizez nimic.
Nu știu când s-a născut lumea dar pe vremea mea am văzut mulți fotbaliști ce se antrenau încă din vidul matern ieșind la picior cu balonul de aur; dar ei au fost norocoși, ce se mai chinuiau săracele mame și îi rugau:
" Nu mai bate mamă de la 11 metri că mă doare, dă și tu lovitură de pedeapsă că se simte mai ușor" dar tot nu înțelegeau, jucau mereu fără să obosească.
Dar ei cel puțin aveau un renume, un viitor, o șansă în viață; pe când eu nu aveam nimic, nici măcar un început. Am pornit de la zero deja după 14 ani, până atunci eram foarte minus.
Am început cu greutățile de la bun început, așa cel puțin aveam să mă obișnuiesc cu ele.
La naștere mi-au dat deja verdictul, pedeapsă ce urma s-o port cu mine toată viața mea și care mi-a umbrit o bună parte din zile:
" Mamă iubitoare și tată necunoscut ca și când toate florile s-ar fi născut odată cu mine. Mai târziu copil mă întrebam mereu cum e să fie să ai un tată. Îi vedeam pe ceilalți copii ce aveau și una și alta și nu înțelegeam totuși de ce nu sunt mulțumiți!
Mai erau acei ce sugeau la două mame, dar degeaba; plângeau mereu, probabil de prea mult bine, sau prea mult stres, oricum e posibil orice în ziua de azi.
Singura mea enigmă era că nu știam ce sunt, dacă mă trag din lup sau câine; să urlu sau să latru, că năravul era la fel, nu se schimba niciodată, doar părul îl mai vopseam uneori dar și atunci îmi stătea tot drept și cu cărare pe mijloc. Mai târziu am înțeles că important e ceea ce mănânci și ce lași în urma ta, că în rest poți să fi și fiu de rege dar dacă nu știi să ții sabia în mână tot degeaba, mori cu ea de gât; poți să ai tu o mie de săgeți, că arcul tot nu știi să-l arcuiești și pe cal mai bine nu te sui că te călărește el pe tine.
Am încercat în viață să adun tot ce era mai bun dar ca întotdeauna mai exista o problemă; nu știam de unde să încep, erau prea multe controversații.
A trebuit să muncesc de mic, sacrificând copilăria, să ies la un liman, dar pensia mea au mâncat-o alții iar eu nici nu mă mai gândesc la ea; muncesc în continuare fără speranță împărțind totul cu ceva necunoscut ce mă urmărește mereu; nu trebuie să-l caut, este aici lângă mine șoptindu-mi:
" muncește, muncește" nu te opri.
Multe vise mi s-au adeverit, dar nici unul nu era perfect; aveam să alerg o viață întreagă după ele.
Va continua...