Am decis că azi trebuie să mor.
Încă nu m-am hotărât cum, dar până la sfârșitul zilei, voi muri. Mă veți vedea la știrile de la ora cinci, șase, la Otv, peste tot. Am hotărât să mor în semn de protest, deși, dacă mă gândesc bine, am murit un pic câte un pic de când i-am cunoscut.
M-au ucis progresiv cuvintele și tăcerile purtătorilor de stilouri nichelate.
Mi-au fiert creierul în aburii cinismului lor. Mintea mea a devenit o bucată de brânză cu găuri prin care ideile mi se scurg pe podea. Stau cu borcanul la urechea dreaptă, doar, doar, voi mai salva ceva din ele.
Mi-au violat simțul olfactiv cu expresii explicite, vânturând rahatul din latrina literaturii cu mâna și vânzând snobilor porcării, înfășurate în punguțe aurite.
Mi-au străpuns ochii cu sulițe de întuneric și toate amintirile mele frumoase mi s-au prelins pe obraji. Am rămas orb, pipăind în dreapta și în stânga, pereții rugoși ai coridorului care duce spre lumină.
Mi-au cusut buzele cu sfoara de cânepă rurală a lirismului lor de cântăreți la metrou. Cuvintele mi s-au oprit în gât împiedicându-mă să respir.
Mi-au înfipt în urechi două goarne mari, de alamă strălucitoare ca să pot auzi mai acut scârțâielile viorilor lor de tablă. Muzica mea a intrat în putrefacție, miroase ca un leș uitat în soare.
Mi-au tăiat degetele de la mâna cea dreaptă căci știau că nu pot scrie cu stânga.
Au venit sub fereastră, în noaptea liniștită a sufletului meu și mi-au cântat un colind negru, fără speranță, despre moarte, despre copii ce nu se vor mai naște.
În încercarea lor de îndobitocire literară, mi-au dăltuit pe spate sonete fără cap și fără coadă, fără majuscule și semne de punctuație.
Mi-au turnat pe gât vinul tulbure al figurilor de stil născocite în timpul bețiilor lor nocturne încercând să mă învețe ce înseamnă băuturi fine.
M-au alungat de la masă, pentru că haina mea peticită, e drept, dar curată, nu se potrivea cu mantiile lor tivite cu clopoței de aramă coclită ce sună la orice pas.
Pentru toate acestea voi protesta murind.
Știu și cum: îmi voi da foc în piața publică. Apoi îmi voi desface de pe oase carnea pârlită și le-o voi oferi bucăți, pe foile manuscriselor lor infecte. Săturați-vă! Crăpați!
Apoi, când voi fi ajuns acolo sus, mă voi lua de mână cu domnul Vieru și vom merge să-i batem la ușă domnului Eminescu. Sunt sigur că domnul Pruteanu, văzându-ne pe fereastră că venim, ne va deschide el, având degetul arătător lipit de buze:
„Șșșșt, domnul Eminescu scrie!”

2009