Visul

Moto: A visa înseamnă a spera. A spera înseamnă a visa. E un cerc vicios.

Michiduță, diavolul născut din gândul cel rău, cârtitor și bârfitor, cum îl știam, m-a trezit în plină noapte, dintr-un vis atât de frumos, că aproape îmi venea să-i tai coarnele și coada de drac, să-l fac om de omenie și să mă salvez, astfel, de acest demon sadic. Să te scoale demonul în plină noapte e de-a dreptul cinic. Dar să te mai trezească și din vis, e de-a dreptul sadic. Dar lui Michiduță nici că-i pasă de insomnia la care mă supusese. Mai sadic decât contele de Sade, Michiduță e în stare să-mi curme și cele mai frumoase vise, numai așa din pură răutate de care numai demonii sunt în stare, deși ei nici în ruptul coarnelor de drac n-ar recunoaște.
Imediat ce m-a trezit mi-am amintit visul acela frumos ce mă făcuse atât de fericit, de nu mai știam de trăiesc aievea, sau de visez. Dacă nu-ți amintești visul imediat și aprinzi lumina ori dacă, dimineața te uiți pe fereastră, riști să-l uiți. Așa că am făcut bine să mi-l amintesc imediat, înainte de aprinde lumina. Așa am făcut. Altfel îl pierdeam în cealaltă lume. Odată refulat, acolo, în străfunduri de inconștient, e imposibil să-l mai aduci în memoria conștientului. Pe lumină conștientul nu mai are acces dincolo, în cealaltă lume. Numai pe întuneric. De aceea mintenaș mi l-am amintit și după ce mi l-am amintit am aprins lumina și l-am scris ca să nu-l uit. O, dar ce vis, ce trăire onirică!
Am visat că trăiesc într-o țară a minunilor, unde oamenii erau veseli, buni și respectuoși. Omul tiranic era absent, nu mai rămăsese printre oamenii din țara aceasta nici de sămânță. La fel ca unele specii rare, omul tiranic era pe cale de dispariție. Astfel că în țara aceasta trăiau numai oameni dintr-o bucată, bărbați adevărați, nu fățarnici și duplicitari, cum e omul tiranic, descris de Socrate în Republica ideală al lui Platon.
Cât despre mitocani, grandomani cu lanțuri la gât, gonflabili cu burtă și Gypane, cu acoperire mai mult pecuniară decât mintală și culturală, nu mai existau pe aceste meleaguri. Mă găseam,ca să zic așa, într-o țară de supradotați.
Se făcea că trăiam în România, dar surprinzător oamenii erau cu totul și cu totul schimbați - munceau cântând și cântau muncind. N-ai fi văzut un român trist și îngândurat sau nemulțumit. N-ai fi văzut un român care să tragă chiulul, ori să se prefacă că muncește, sau că se ocupă la serviciu cu lucrări personale, cu omorârea timpului, ori cu chiolhanuri ad-hoc. N-ai fi văzut pe stradă un cerșetor sau vreun boschetar. Dimpotrivă! Toți cerșetorii și boschetarii care mai erau îi angajase primăria pe post de gunoieri. Erau harnici românii, perseverenți, cu inițiativă, inventivi, nu la hoții, ci numai în probleme științifice și tehnice. Vânătorii de mituri și brainiac - maniacii științei deveniseră seriale românești.
Veneau nemții pe la noi și se minunau de cum munceau românii. Rămâneau, vorba ceea, ca la dentist. Un adevărat cult al muncii pusese stăpânire pe români. Fără nici o laudă deșartă – parcă reînviase în oamenii acestor pământuri, spiritul vechilor geți, vestiți în lumea greacă ca,,cei mai viteji și mai drepți dintre traci’’, cum îi văzuse grecul acela peregrin, Herodot.
Munca le era răsplătită pe măsură de patronii - oameni drepți, mai drepți decât oricare dintre patronii occidentali. Aceștia, interesați să cultive românilor un spirit corect al muncii îi stimulau în fel și chip, financiar și moral. Mai mult, îi iubeau ca pe propriile lor odrasle, iar oamenii răspundeau cu o abnegație nemaiîntâlnită la solicitările patronilor.
Se crease astfel o armonie deplină între patronat și salariați: nici salariații nu se prefăceau că muncesc, nici patronii nu se prefăceau că-i plătesc. Ieșisem definitiv din cercul acela vicios specific românesc.
Cât despre a bea în timpul programului de lucru! Nu mai existau la români de mult asemenea metehne: birturile , crâșmele dăduseră faliment. Nici droguri nu mai existau. Refuzul tinerilor de a se mai droga i-a făcut pe distribuitori să ocolească. România. Alcoolul și drogurile au ajuns prohibite în rândul tinerilor. Doar bătrânii se mai îndulceau cu câte un păhărel de zaibăr, de căpșună sau de fragă. E adevărat că tinerii noștri se îmbătau și se drogau, dar numai cu poezie, frumos și adevăr.
O extraordinară efervescență creativă în domeniul artistic, științific și tehnic cuprinsese generația născută la începutul mileniului trei. Noile descoperiri în domeniul aerodinamicii reînsuflețise spiritul marilor noștri inventatori Aurel Vlaicu , Traian Vuia, Henri Coandă. Agenția spațială română devenise o sursă de inteligență pentru NASA. Majoritatea cosmonauților, inginerilor, tehnicienilor, psihologilor erau recrutați de NASA din rândul românilor. Spiritul lui Brâncuși, al lui Irimescu și a altora reînviase în noua generație de artiști. Lucrările noii generații de sculptori și graficieni au fost expuse la Parlamentul Europei la Strasbourg
Unii patroni mai pe fază cu mersul lucrurilor au transformat birturile, restaurantele în cluburi unde se dezbăteau cele mai noi descoperiri științifico-tehnice, se propuneau soluții, se luau măsuri în comun cu autoritățile locale și treburile mergeau, cum se spune în asemenea cazuri , ca la carte.
Era o adevărată însuflețire creativă. Pasiunea pentru frumos i-a făcut pe români să facă din muncă o adevărată artă. Japonezii veneau să fotografieze și să copieze pe furiș noua estetică românească din care reproduceau, din concurență neloaială, anumite design-uri românești atât de competitive și de căutate în lumea întreagă, adevărate brand –uri comerciale de succes internațional.
Dar ce să vă mai spun despre blocurile acelea cenușii și sordide, rămase de pe timpul celor mai iubiți fii ai poporului, mirosind pe scară a WC public, adevărate focare de infecții. Ei bine, în locul acestora apăruseră niște construcții superbe de se roteau după soare, viu colorate, frumoase și dotate cu toate utilitățile. O muzică superbă, plăcută și stimulatoare crea o stare de bine , de-ai fi crezut că un prinț ar fi adus pe aceste meleaguri pasărea măiastră din basmele românești. Sau poate Măiastra lui Brâncuși prinsese glas, cine știe…
Fiecare locuință era o adevărată gură de rai în care plăcerea de a locui, suplinea chiar și dorința de a evada în week-end, undeva la munte, la mare, sau oriunde, numai nu în infernul acela fierbinte, cu țânțari aducători de friguri vara, și friguroase iarna de induceau corpului temperaturi de 390 C.
Și ce lucrări de calitate! Muncitorii zugravi erau adevărați artiști. N-ai fi întâlnit unul care să încarce la manoperă sau să fure din materiale. Dimpotrivă erau foarte corecți, atât de corecți că uneori chiar efectuau anumite lucrări pe gratis ca să fie mulțumit clientul. Ce mai! Era o întrecere, nu socialistă, ca pe vremea ,,mult iubiților’’, ci în cinste și corectitudine, nemaiîntâlnită la români.
Să nu mai vorbesc despre școala românească. Ah, educația ajunsese o adevărată pasiune națională. Profesorii nu mai erau preocupați de salarii, nici să ia șpagă la examene, cu atât mai puțin de greve, ci doar de pasiunea pentru educarea tineretului. O educație care punea la loc de frunte cultul muncii creative, în care pragmatismul era fundamentat pe analiza valorilor raționale a utilului , a frumosului, a eficienței și mai cu seamă se punea accent pe principalele valori morale adevăr, dreptate, cinste, corectitudine.
La loc de frunte intelectualii români, rușinându-se de trădările din trecut, înfierate atât de vehement de Julien Benda în Trădarea cărturarilor, nu se retrăseseră în ,,turnul de fildeș’’. Refuzând să se implice în patimi deșarte și uri politice, mai pro-activi decât re-activi se înhămaseră la cea mai grea sarcină de schimbare la față a României.
Adevărați paraintelectuali, ei reușeau, cum spune Mircea Vasilescu în Dilema, asemenea paramedicilor, să îndrepte punctual toate racilele psio-spirituale ale societății românești. În noua generație nu se mai regăsea nimic, dar absolut nimic din metehnele balcanice, nimic care să amintească mai ales de fariseismul cărturarilor, cu atât mai puțin să fi fost el preluat de tinerii noii generații.
Intelectualii nu se mai angajau în conflicte politice, ci mai mult ca oricând inteligența lor se implicase spre promovarea valorile morale raționale - a fi drept , a fi cinstit , a fi corect, valori a căror însușire probaseră în timp la occidentali, o nouă eliberare de hățișul birocratic, am putea spune o nouă libertate, bazată pe încrederea între oameni, și deopotrivă între oameni și instituțiile statului. Creațiile spirituale românești ajunseseră bestseller-uri internaționale tot mai căutate, și tot mai mult gustate de un public avid de cultura românească.
Astfel intelectuali noștri le-au închis gura unora din afară care afirmau că România n-a dat nimic culturii europene, și altora din interior care spuneau că în epoca actuală cultura românească e doar o speranță, ceea ce avea semnificația că nu este încă nimic.
Tinerii intraseră într-o adevărata competiție, aceea a creării de brand-uri personale, brand-uri comerciale în companii și firme de prestigiu. Nu se mai fandoseau cu mașinile primite cadou de la tăticu, cum făceau parveniții aceia de după revoluție. Nu, toți tinerii munceau de dragul muncii. Noul cult al muncii, cinstei și corectitudinii. Îi izolase pur și simplu pe sclifosiții aceia de bani gata.
Noi soft-uri inventate de informaticienii noștri înscriseseră limba română ca limbă computațională în locul celei engleze. Sistemul binar era mai operațional cu Da-ul și Nu-ul românesc.
Nici un filolog român nu mai avea anxietății de genul ,, drobului de sare’’ în privința agoniei limbii materne. Odată cu globalizarea, româna își aflase ,,trend-ul’’ – devenise românfonă.
Economia românească duduia. Leul devenise atât de puternic încât recunoscut chiar și de americani drept rege, luase locul dolarului ca monedă în tranzacțiile internaționale.
Petru tineri ,,a face’’ pentru a deveni, luase locul al lui ,,a avea’’ care-i cantonase vreme de peste douăzeci de ani după revoluție într-un hedonism de baltă stătută. Cei mai mulți tineri renunțaseră la filosofia de cafenea a lui Mitică și se apucară serios de treabă. Neseriozitatea, sperjurul, fariseismul, toate tarele balcanice dispăruseră ca prin farmec din psihologia românească. Tinerii se aflau într-un adevărat delir competițional , care impunea un deosebit respect din partea bătrânilor. Pregătirea, priceperea și iscusința au devenit bunurile lor cele mai de preț.
Nu se mai lăsau manipulați nici de părinți , nici de profesori, cu atât mai puțin de politicieni. Trăiau cum s-ar spune pe picioarele lor. Copii patronilor se angajau la firme concurente ca să învețe de mici cum se câștigă banul cu sudoarea frunții. Cum se spune, aveau capul pe umeri și gândeau realist propriul lor viitor.
Noua cultură psihologică a rușinii, impusă de democrația românească ca o puternică individualizarea a personalității, genera o concurență pe cât de acerbă pe atât de corectă. La examene nu aveau nevoie de supraveghetori căci se supravegheau reciproc. Nici unul nu încerca să copieze, iar acele minuscule hands-free dispăruse din tehnica uzuală a studenților români de copiere la examene. Culmea, și le însușiră tinerii studenți elvețieni.
Românii, mai ales cei tineri nu mai sufereau de inflația aceea tipic comunistă care îi împingea spre filosofia falsului, a compromisului, a facilului și care genera pe omul tiranic. O nouă doctrină filosofică – aceea a relațiilor sociale bazate pe adevăr, luase locul filozofiei de tip balcanic, al lui pseudo. Adevărul, munca, creația era deviza noii generații de tineri - AMC-ul devenirii, așa numeau tinerii noua filozofie a vieții.
Cine mai încerca să comită vreo hoție era supus oprobriului celorlalți, încât, dacă nu prefera un demn sepuku, ieșea din societate pe ușa din dos. Presiunea psihică exercitată de cultura rușinii era insuportabilă pentru cei mai mulți, așa că de multă vreme în învățământ nu se mai practicau blaturile.
Asemenea practici nedemne dispăruseră mai întâi din fotbalul românesc. Cele mai mari valori la români nu mai erau cele materiale, ci cele morale: cinstea și corectitudinea. Asta înseamnă cu adevărat ,,mai binele.’’ Căci mai binele înseamnă cinste, corectitudine, hărnicie, pregătire, iscusință.
Conlucrarea și cooperarea, spiritul de echipă, încrederea toate acestea luaseră locul individualismului și suspiciunii caracteristice omului tiranic care sufocase aproape spiritul creativ. Orice defetism pierise definitiv la români.
Tinerii se înhămaseră cu pasiune, la noua ordine morală inițiată de intelectualitatea românească. Nimic din copilul tiranic sau adolescentul tiranic nu se mai manifesta în comportamentul lor. Modelul moral românesc a fost preluat de multe cercuri intelectuale occidentale.
Cel mai înălțime se situa sistemul sanitar românesc. Doctorii erau atât de pătimași profesioniști încât mulți preferau să moară ei înșiși decât să vadă vreun pacient murind pe holurile vreunui spital. Adesea rămâneau de strajă pe holurile spitalelor de urgență ca nu cumva să fi fost uitat vreun pacient pe-acolo. Erau de o probitate profesională și morală fără cusur, astfel că, deveniseră celebri în toată lumea occidentală și mulți, foarte mulți pacienți occidentali preferau spitalele românești, mai ieftine, mai bine dotate și cu profesioniști de primă mână.
Cercetarea medicală românească era în fruntea tuturor celorlalte institute de cercetare, iar experiențele cu celule stem asiguraseră o prelungire a vieții dincolo de limitele biologice. Media de vârstă ajunsese la o sută douăzeci de ani și tindea să atingă vârstele matusalemice de dinainte de potop. Prelungirea vieții românilor până la asemenea vârste atrăgeau ca un magnet pe toți bogații lumii. Toate operațiile grele care altădată se efectuau în occident, acum se efectuau în țară. Chiar și președinții din alte state preferau să se dea pe mâna chirurgilor români. În medicina românească parcă reînviase spiritul Anei Aslan.
Cazul Ciomu, Trancă sau alte cazuri de mal praxis erau de mult puse la arhivă, nimeni nu-și mai amintea de ele, erau pur și simplu îngropate de noul val de probitate profesională și morală a doctorilor.
Să fi auzit că vreun medic a primit șpagă , plicul cu bani, o atenție , ceva, s-au că medicii de familie nu au folosit banii în interesul sănătății pacienților? Nu! Nicidecum! Aceste metehne erau de mult ieșite din practica medicală. Medicii de familie nu așteptau să vină pacienții la ei , mergeau ei acasă la pacienți. Toți pacienții erau tratați cu aceeași deferență, fie că era un biet țăran, un simplu muncitor, un tânăr student, un bogătaș, un baron local, sau un politician din înaltele sfere politice.
Ba, dimpotrivă doctorii dădeau o prioritate inversă, mai întâi pentru cei de jos și la urmă cei de sus.
Veniturile pe cap de locuitor erau cele mai mari din Europa, mai mari chiar decât ale elvețienilor. România devenise o țară de vis. Din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii veneau puhoi de turiști. Deservirea ireproșabilă, amabilitatea, zâmbetul mereu binevoitor a româncelor – ah, toate acestea făceau pe mulți turiști să viseze la plaiurile noastre adevărate grădini ale raiului și la fetele noastre din comerț și turism atât de drăguțe, educate, stilate am putea spune, și deosebit de amabile.
O efervescență generală a muncii creative pusese stăpânire pe românii de pretutindeni. Așa se simțeau eliberați de toate silniciile de a fi român din trecutul apropiat pe când europenii simțeau anumite sentimente barbare față de conaționalii noștri.
Ce mai! Lumea românească se metamorfozase în una fantastică în care la loc de frunte eficiența și eficacitatea economică, un mod de trai rațional, fără nici un fel de excese.
În aceeași schimbare radicală de mentalitate infracționalitatea dispăruse aproape complet, polițiștii aproape că nu mai aveau ce face, neînțelegeri nu mai existau, bărbații și femeiele se respectau, divorțurile erau tot mai rare, avocații șomau, judecătorii abia de judecau câte un caz pe săptămână, toți oamenii se străduiau să fie amabili și respectuoși.
Nici un scandal de corupție nu mai zguduia țara cum zguduia altădată politica românească, aproape zilnic, asemenea cutremurelor nipone. Ultimul scandal de care își aminteau oamenii era acela de la Institul Agronomic, cu un anume om de afaceri Popovici, zis popular Popou-viciu. Dar cum ceilalți oameni de afaceri luaseră poziție fermă, asemenea practici au încetat ca prin minune în mediul de afaceri românesc.
Întreaga magistratură românească, incoruptibilă, ajunsese vestită pentru statutul ei de cinste și corectitudine. Bătrânii trecuți de 80 de ani puteau trăi slobozi până la sfârșitul vieții fără teama de a fi fost condamnați pentru strămutarea din greșeală a unor semne de hotar de pe palma lor de pământ. Probitatea profesională și morală era mai presus chiar și de propria lor existență. De aceea magistrații preferau să se sancționeze singuri atunci când comiteau vreo eroare judiciară. Dar nu se mai întâmplau asemenea erori în sistemul juridic românesc.
Lovite în plin de incoruptibilitatea magistraților, grupările de tip mafiot se autodesființaseră de la sine. Cei mai mulți schimbară macazul. Prinși și ei de emulația noii ordini morale ce cuprinse întreaga țară, interlopii intrară în poliție în scopul evident de a da ajutor specializat acestei instituții.
Ce să spun despre funcționarii publici? Erau atât de conștiincioși, atât de amabili și îndatoritori, încât nu numai că refuzau categoric cea mai mică atenție sau cadou, ba, dimpotrivă, chiar ei ofereau premii de consolare pentru cei care așteptau mai mult de zece minute la rând.
Pe străzi nu se mai vedea o groapă în asfalt, nu se mai vedea mizerie, câini vagabonzi, boschetari sau copii ai străzii. Toate străzile erau asfaltate , curate și miroseau a civilizație. Mijloacele de transport în comun erau superbe, asemenea tramvaiului din Baurdaux, curate și silențioase. Trenurile le întreceau pe cel japoneze în respectarea strictă a orarului, cât despre curățenia din vagoane siguranță călătorilor și buna cuviință erau respectate mai ceva ca în țara cantoanelor.
Adesea controlorii coborau în stații din vagoane și ajutau pe călătorii mai în vârstă sau pe cei cu bagaje, cum făceau ceferiștii elvețieni. Cât despre expresia aceea hilară ,,a merge cu nașul’’ dispăruse complet din vocabularul românesc.
Birocrația era și ea pe cale să fie eliminată din România. Se instaurase o asemenea stare generală de cinste și corectitudine încât peste tot în țară, îndeosebi în lumea afacerilor, domnea încrederea.
Garda financiară, inspectorii fiscali, poliția , parchetul mai existau decât doar ca instituții decorative , activitatea acestora reducându-se la minim. Crima, tâlhăria, violul, crima organizată nu mai existau în dosare pe rol, cât despre infracțiunile economice dispăruseră complet din sfera in instituțiilor abilitate. Concurența neloială, evaziunea fiscală nu mai existau ca infracțiuni în codul penal. Trăiam parcă în țara cantoanelor, ca și cum românii ar fi furat aceste virtuți de la elvețieni.
Cât despre oamenii bogați, oh, erau adevărați samariteni. Nu numai că făceau acte de caritate , dar erau preocupați și chiar pasionați de promovarea creativității românești. Toți patronii români adoptaseră o nouă etică a afacerilor, stabiliseră responsabilități sociale clare pentru firme, concepuseră un cod al unei competiții juste, acceptate, susținute și respectate de toate firmele. Tot ei concepură coduri riguroase de respect și condescendență față de clienți, reguli clare ale limitelor loialității angajaților față de companie.
Odată cu nouă ordine morală instituită în țară, majoritatea românilor se întorseseră acasă din UE. În mod paradoxal veniseră italienii și spaniolii, ba chiar și nemții să muncească la noi. Și cu toate că italienii aveau comportamente infracționale bizare, românii, prin excelență toleranți, nu aveam atitudini xenofobe față de ei.
Trăiam într-o o țară a gulerelor albe unde munca creativă era singurul mod de promovare, cu oameni pro-activi și creativi. O adevărată emulație creativă de masă cuprinsese pe toți românii și ceea ce mă minuna cel mai tare era faptul că românii țineau cel mai mult la cele două virtuți morale - cinstea și corectitudinea, mai mult ca la orice.
Cât despre guvernanți și parlamentari pot spune că erau de-a dreptul cei mai buni români, cei mai drepți, cei mai înțelepți. Despre politicieni în general pot afirma că erau adevărate exemple de onestitate, cinste și corectitudine și de hărnicie, adevărați oameni drepți. Nimic insidios, duplicitar, fariseic nu se mai manifesta în atitudinea lor, cum se manifestă de regulă la politicienii noștri. Nici o manifestare funciară de balcanism nu mai ieșea la iveală în acțiunile lor. Moralitatea le era ireproșabilă.
Mulți, foarte mulți, majoritatea politicienilor, am putea spune, refuzau cu onestitate să meargă cu mașinile oficiale ale statului acasă sau în alte deplasări. Cel mai adesea foloseau mijlocele de transport în comun, făceau economii, era o întrecere în a returna motokilometri neconsumați. Își luaseră numai secretare în vârstă, bune profesioniste. Nici secretară blondă, nici șofer personal. Dimpotrivă, unii mai conștiincioși refuzaseră din același spirit parcimonios mașina și secretara. Își făceau treaba singuri, munceau chiar și șaisprezece ore pe zi pentru o leafă mică, numai și numai din acel spirit integru, de a servi interesele națiunii.
Nici o faptă penală a vreunui politician nu ajunsese în presă pentru că nu existau astfel de fapte săvârșite de aleșii noștri. Demnitatea și decența erau cele mai onorabile virtuți pe care le apărau cu toată forța lor morală de politicieni exigenți cu ei înșiși. Nici despre unul dintre politicieni noștri mas-media nu mai aflase că s-ar fi pretat la matrapazlâcuri de gen balcanic.
Dimpotrivă mass-media aducea numai laude guvernanților noștri căci nu găseau nici cel mai mic motiv de critică. Politica în general și guvernarea țării îndeosebi era făcută de oameni înțelepți, care refuzau orice compromis nedemn de înalta funcție pe care o îndeplineau. Politicieni noștri erau cu adevărat pasionați și devotați interesului general; banul public era cheltuit cu parcimonie, iar în obiectivele de interes general erau realizate cu mai multă investiție de inteligență și cu mai puțini bani.
Românii se situau de departe în fruntea oamenilor fericiți din Europa. Asta însemna în primul rând că veniturile era mai mult decât decente. Majoritatea intelectualilor din vest vorbeau despre miracolul românesc, o adevărată renaștere națională. România începuse să prindă cu adevărat rădăcini.
World Records Academy (Academia Recordurilor Mondiale) trimiteau comisii peste comisii să înregistreze miracolul românesc. Ne-au înscris mintenaș în cartea recordurilor ca cei mai drepți, cei mai cinstiți dintre toate popoarele lumii. Ce mai, parcă eram în cetatea ideală al lui Platon.
Eram siderat de aceste schimbări radicale, de toate aceste lucruri bune nemaiîntâlnite în România. Și mă bucuram nespus de mult. Eram deosebit de încântat de noua ordine morală românească, dar mai cu seamă de cele două virtuți fundamentale ale moralei ce pusese stăpânire pe întreaga suflare românească: cinstea și corectitudinea.
Mă simțeam cu adevărat mândru că sunt român. Și oriunde aș fi mers în Europa eram pe deplin respectat, iar ușile se deschideau de la sine.
Și unde, nu de mult, îmi pusesem în gând să plec unde-oi vedea cu ochii în UE, acum voiam să rămân să trăiesc fericit până la adânci bătrânețe pe aceste meleaguri unde se întorsese Dumnezeu.
Pe când mă simțeam eu așa de bine în țara mea, m-am trezit în zgâlțâitura și strigătul dement al demonului Michiduță, de-am crezut că a început cutremurul cel mare prezis de mulți profeți mincinoși ai apocalipsei.
- De ce m-ai trezit ucigă-te toaca ? strig enervat la el Tocmai când visam un vis așa de frumos tu mă trezești împielițatule? Măi Aghiuță nu ți-e bine! Vrei să-ți pun pielea pe băț?
- Stai domol, nu te enerva stăpâne. De ce vrei să-mi faci rău când eu vreau să-ți fac bine?
- Tu, gândul cel rău vrei să-mi faci bine?! Ha! N-am auzit încă, ca vreun demon să facă vreun bine omului. Rău da!
- Ai să auzi acum, că și demonii fac bine! Tocmai de aceea te-am sculat ca să te readuc la realitate. Să-ți spun că suntem în România, nu în Elveția.
- Dar ce crezi că eu m-am visat în Elveția? sar nervos din pat. În România, cătrănitule!
- În România, dar ai visat ca și cum ai fi fost în Elveția. Te-am văzut aseară înainte de culcare citind cartea aceea al lui Denis de Rougemont - Elveția sau istoria unui popor fericit. Ia spune nu cumva ai pus cartea sub pernă? Ei bine, ai pus-o, știu! Asta se numește incubație! E un procedeu prin care vechii greci își provocau visul. Așa ,,ai văzut’’ visul acesta frumos. Și în vis ți-a apărut cele descrise în carte ca petrecându-se aievea în România. Doar știi interpretarea lui Freud a viselor – dorințele pe care nu putem să ni le împlinim, sunt refulate în inconștient, iar inconștientul ni le arată în vise. A vedea un vis, cum spuneau vechii elini, e ca și cum ai obiectiva ceva real.
Da, de unde știi Întunecatule ce-am visat? Că doar te-am închis aseară în adâncuri Satană! E adevărat, am citit aseară Elveția sau istoria unui popor fericit. Da, de ce a trebuit să mă scoli în plină noapte, nu-nțeleg? De ce nu m-ai lăsat în visul acesta frumos? Să-mi spui!
- Sincer?
- Da! Sincer!
- M-am temut că vei trăi un coșmar mâine, că o să te șocheze, când te vei trezi, realitatea românească. Atât de tare te va șoca, încât îți va refula conștientul și vei rămâne prins în capcana acestui vis și n-ai să mai poți decela visul de real! Era un vis prea frumos ca să fie adevărat. E visul care de regulă îți induce iluzia. Tu te bucurai în vis ca și cum ai fi trăit deja în acea lume românească fericită. E periculos să rămâi în vise din acestea. Când te trezești, realitate te șochează, cum ne șochează pe toți viitorul!
- Măi Aghiuță de unde vii de ești mereu așa de rău cu lumea?
- Din inconștientul tău, doar știi bine!
- Inconștientul nu poate vedea lumea realist, el nu vede lumea în mod obiectiv de vreme ce are această dominantă de a simți lumea ca fiindu-i ostilă. Asta te faci să vezi totul în negru, taman cum ești tu. N-o fi lumea românească așa ca în vis, dar nici așa rea, cum o vezi tu!
- Jumi - juma! Adică nici prea-prea, nici foarte-foarte, mai degrabă mijlocie sau chiar sub-mijlocie, se hlizi el. Știi cum spunea despre români, scriitorul acela , corespondent pe fronturile trecutului, Mihai Stoian, ,,nici cuceritori, nici cuceriți’’, adică, undeva pe la mijloc…
- Vrei să spui că lumea românească e mediocră sau sub-mediocră?
- Eu n-am vrut să fiu eufemistic, dar dacă tu o spui!
- N-ai spus-o, dar ai sugerat-o, drac împelițat ce ești.
- Dar știi la ce-i bună mediocritatea? mă întrebă repede demonul ca să-mi ia maul.
- Ei bine, la ce-i bună?
- La somn! Visul e cel mai bun somnifer. Trăiești o dulce somnolență care te face să visezi mereu. Visezi cu ochii deschiși și nici nu mai auzi, nici nu mai vezi ce-i rău și josnic în jurul tău. Prin urmare a te complace într-o astfel de lume e ca și cum ai trăi în cea mai bună lume dintre toate lumile posibile.
- Ei, nici chiar așa nu e lumea noastră, cum crezi tu necuratule. Lumea noastră tinde spre bine, se aliniază cu cea din UE. Nu-i oare așa cum spunea Aristotel, că e în firea lucrurilor să tindă spre bine? Eu cred că eudaimonia va cuprinde România! Cred că bunăstarea și fericirea va cuprinde țara. Și oamenii trăind bine, vor dori să facă totul bine.
- Ha! ha! ha! Poate vrei să spui, anarhia va cuprinde România! Că după cum se aliniază la cele rele… scandaluri de corupție, vânzare de copii pentru bănci de organe, crime, furturi, sustrageri de arme, corupție, pornografie, homosexualitate, pedofilie…, mai puțin la hi-tec, economie, comerț, export, turism… iar după cum arată realitatea românească în criza economică de azi, lucrurile merg mai degrabă spre cel rău și viclean, adică spre mine, hi! hi! se hlizi el, nu spre bine, adică spre cel sfânt, cum crezi tu. Toate astea deschid ușile reacțiunii extremiste. Și-atunci să mă vezi la mare cinste! Hi! hi! hi! Suntem într-un timp al istoriei care se repetă în alt plan, un cerc vicios al spiralei timpului, un cerc care reiterează întocmai istoria interbelică a secolului al XX-lea, o analogie frapantă cu perioada crizei din 1929-1933, în care pe de o parte - o clasă politică tot mai abuzivă, mai coruptă, mai cinică și mai nerușinată, prinsă în hățișul de afaceri oneroase, rătăcită în propriul labirint pe care l-a creat, imposibil de ieșit fără firul Ariadnei - autoritatea morală, și prin urmare, incapabilă să rezolve problemele administrative reale ale oamenilor acestei țări. De cealaltă parte generațiile de tineri dezabuzați, tot mai pesimiști, mai sceptici și mai defetiști, la fel ca tinerii dezabuzați din vremurile interbelice când scârbiți de democrația românească s-au orientat spre extreme, unii spre extrema stânga , alții spre cea dreapta, hi! hi! hi! Condițiile istorice sunt aproape identice, iar tinerii caută o speranță morală Și unde s-o afle dacă în democrație nu mai e de găsit? La stânga, la dreapta…ha!ha!ha!
- Mai tacă-ți fleanca Încornoratule! strig la el, iritat de râsul lui sardonic. Ce ești tu? Cassandra? Și nu te hlizi de parcă te-ai bucura de răul românilor! Ce crezi că noi copiem numai ce-i rău din UE? Hai, lasă-mă, plimbă ursul, du-te în pustii, că acolo ți-ii locul. Aici e plaiul gurii de rai, nu talpa iadului. Lasă-mă Întunecatule, că vreau să dorm!
- Dormi! Hi! hi! hi! Þi-am spus eu, și, dacă nu ți-am spus, vorba lui Garcea, ți-o repet! Dormi române, dormi în pace!…ha! ha! ha!... țara să visezi te face! Ha! Ha! Ha!
Voiam să-i dau un șut la partea dorsală, dar a dispărut repede din fața mea. Cred că-mi ghicise intenția agresivă! Dar cum să lovești totuși un spirit imaterial, fie și al răului?!...
N-am mai putut să adorm. M-am sculat și am scris la Agonia ro., visul acesta frumos ca o speranță. Vasile Anton - Iași