Umbrele îl urmaseră în Iași. Profilate pe pereții magazinelor, pe pavimentul ud, pe cărțile cu care lucra. Încercă să le faca față, lucra cu încăpățânare, când nu mai putea mergea și se îmbăta în Boema, la un loc cu profesorii care își vomau opera nebăgată în seamă, de provincie, înjurând cu sete Clujul. Alex era îngrijorat, prietenul său arăta ca un spectru, pentru că uita efectiv să mănânce, din când în când îl lua el cu forța la cantină. Abia dacă se atingea de mâncare, dupa care se ducea imediat să se culce, scârbit. Era ca bolnav de un chin care îl rodea din interior.
Nu terminase traducerea, dar acum lucra în paralel la proiectul pentru licență, cu aceeași înverșunare, citea enorm și publica recenzii, devenise workaholic. Nu putea dormi și lucra în schimb și noaptea, după ce încercase două ore să adoarmă. După o săptămână Alex o telefonă pe Ela.” Are nevoie de o pauză. Vino să îl iei, convinge-l să se oprească. Cu profesorii vorbesc eu. “ Nu întârzie să apară, era iarnă. Când o văzu la ușă Cosmin realiză că avea nevoie de ea, de Botoșani, de femeia din parc, de tot. Stătură de vorbă toată noaptea, îi povesti de Lionte, plânseră împreună, ea din simpatie, el din disperare și neputință. Îi vorbi despre femeie. Ela nu spuse nimic, deși o recunoscuse.
Plecară acasă. Ningea frenetic, iar Cosmin se simțea din nou copil, ca atunci când se întindea pe jos noaptea să privească strălucirea unui fulg, conștient că era singura dată când va mai vedea acel fulg strălucind. Ca atunci când plângea și lacrimile îi rămâneau agățate cumva de suflet, în timp ce mama îl lua în brațe să îl liniștească, sau când striga câinii din cartier imaginându-și că el este stăpânul lor, îi urmărea de la geam când se adunau în haită, vrând să participe cumva la conferința lor. Se simțea slab si căuta protecție. Ela i-o putea oferi.
Nu înțelegea. Și Lionte și femeia din parc aveau un pilon pe care îl puneau în centrul gândirii lor. La Lionte era urcușul, evoluția interioară, la cealaltă autenticul ca trăire. El nu avea nimic altceva decât încăpățânarea de a trăi, de a-și târâ traiul zilnic evitând capcanele disoluției, cucerind centimetru cu centimetru comunicarea cu o lume care altfel îl respingea, o lume ostilă, care nu făcea niciun efort să își traducă înțelesurile în termenii lui, nici nu avea cum, era impersonală. El era cel care trebuia să vorbească limbajul acesta străin, să înțeleagă și să se facă înțeles. Lionte îi sugerase teoria limbajelor, așa cum și-o formulase el, a lumilor paralele, individuale, care se luptă să coexiste cu realitatea zis obiectivă, formată din percepțiile subiective ale multora într-o sinteză aleatorie și dinamică. Îl prevenise cum în clipele de extaz, concentrare sau exaltare te retragi într-un dialect propriu, într-un univers populat de un singur spirit, tu, și cum în momentele acelea anume trebuie să cauți să menții contactul cu experiența comună, oricît de mult o disprețuiești pe moment. Riști altfel să te confrunți cu violența unei lumi care vrea cu orice preț să își țină copiii legați de ea, chiar cu prețul ruperii lor de ei înșiși.

Stinse țigara. În spatele lui, umbrele își făceau de cap. Una, două, trei umbre. Le simțea fără să le mai vadă, dar se încăpățâna să își proiecteze mai departe imaginile, așa cum și le amintea. El în spital, privind inert bulele de aer din perfuzie, nevoind nimic altceva. El în cursul Bistriței, fericit, în timp ce pe mal toți oamenii se agitau să salveze copilul pe care îl luase curentul. El privind speriat apusurile de soare, îngrozit realmente că în bătălia zilei cu noaptea ar putea câștiga, definitiv, noaptea. Ținând de mână prima fată, la șase ani. Părăsind furtunos curtea bunicilor ei de ciudă că îi fusese preferată o fată, plecând cu lacrimi în ochi acasă și refuzând să o mai vadă vreodată. El, copilul. Cel de acum era o variantă alungită și ciudată a celui de atunci, dar fără modificări substanțiale. Deodată realiză, într-un mod intuitiv dar limpede, de ce Lionte spusese că este superior. În tot timpul ăsta rămăsese același , unul și același cu copilul care striga câinii, nu se modificase cu nimic. De aceea era și dezorientat, pentru că era deschis, ca un vas în care se puteau turna înțelesuri cu ușurință, nu avea răspunsuri sau sisteme. El avea doar căutări, voia să știe într-un mod luciferic. Dacă s-ar fi întâlnit cu Dumnezeu l-ar fi întrebat cum a facut lumea, ca să facă și el una, nu una mai bună ci una a lui, în care un Cosmin mititel să încerce să afle de ce a murit mentorul său. Ca să se aplece cu duioșie și să îi dea un bobârnac acelui homuncul: ”mergi mai departe” i-ar spune. Atât. Mergi mai departe.
Se duse a doua zi în parc. Banca lui era acoperită de zăpadă, ninsese. Se așeză direct pe ea, fără să o mai curețe. “Alflă cine a făcut asta” îi sunau în minte cuvintele lui Lionte. Simțea nedefinit că aflase, că dacă nu știa să spună cine îi înlocuise gândurile cu ale celorlalți știa cel puțin cum. Privea la trecători, izolat fonic de căștile care îi urlau muzica în urechi. Figurile celorlalți i se păreau alungite, colosale, gata să se prăbușească. Gesturile încetinite, zâmbetele trase de sfori nevăzute. Intraseră în mintea profesorului, îi torturaseră spiritul până a cedat. Cine? Oamenii ăștia indiferenți, care pe lângă el treceau ca pe lângă un obiect pe care îl cercetezi un moment și atât? Oamenii ceilalți, nevăzuți, care umpleau Enciclopedia Britannica cu numele și biografiile lor? Umbrele? Dar umbrele îi populau și lui spațiul, fără să îl sufoce. De fapt deveniseră blânde, nu îl mai amenințau cu nimic, le tolera prezența ca pe ale unor excrescențe ale ființei lui, cumva independente de mișcările lui. Adevăratul bolnav era el, el care nu se sinucidea, el care nu alegea să rămână în anonimatul unui apartament mizerabil, trăind din milă. Se hotărâ să meargă la Silvia. Trebuia să o cunoască, să vadă unde erau asemănările pe care le vedea Ela.
“Dar o cunoști deja” – Îi spuse Ela când îi povesti la ce concluzie ajunsese. “ E femeia din parc. N-am vrut să îți spun, ca să nu te simți dezamăgit, nu era momentul. “ Îi ceru totuși adresa și merse.
Numărul apartamentului era desenat cu un pix roșu pe ușa de pal ieftin. Sună, apropiind două fire electrice până făcură contact. Silvia nu păru surprinsă să îl vadă, nu își permitea genul ăsta de emoții. Luă pachetul cu mâncare și bani trimis de Ela și îl invită înăuntru.
“Ți-am rămas datoare cu un răspuns. Ce înseamnă autenticul. Încerc să fac realitatea asta pronunțabilă de câteva luni bune, mă torturează gândul că nu voi reuși niciodată.” Cosmin nu răspunse, îl fascina un lucru: camera în care fusese invitat semăna până la identificare cu camera de zi a lui Lionte. Până și ordinea lucrurilor era aceeași. Pe masă era o cutie de tutun ca a lui, doar că în ea nu se afla tutun, ci mucuri de țigară. În plus, lipsea pipa, celebra pipă a lui Lionte, cu care se afișa pe holurile facultății spre disperarea portarului care îl respecta enorm pe tânărul profesor și nu îndrăznea să îi interzică gestul.

“Tu vezi umbre?” “Nu. Nu văd umbre și nu aud voci. Delirul meu e de altă natură. De ce întrebi?” “Pentru că eu văd. E o adevărată populație ascunsă în mintea, pe retina mea. Se mișcă odată cu mine, dar într-un mod diferit, mă însoțesc oriunde aș merge. Dar nu asta voiam să te întreb, de fapt. ” “Ultima oară când mi-ai pus o întrebare mi-a rămas înscrisă pe creier. Dar spune.” “Îmbrățișezi modul ăsta de viață ca pe un mod de a te autodefini. Singura valoare pe care o cauți e aceea de a rămâne cu tine însăți. Corect până aici?” “Da.” “ Dar dacă ai descoperi că de fapt lumea ta e circumcisă de un fals, oricare ar fi acela, te-ai sinucide?” “Nu. Există alternative. Dacă ce am crezut eu e fals, înseamnă că nu am trăit destul sau destule. Înseamnă că ar trebui să caut în altă parte, nu în mine. Nu că mi-ar fi ușor. De patru ani trăiesc cu convingerea că de mai mult decât am în obiectiv, nu am nevoie. Patru ani de fericire intensă, iar acum ar trebui să îmbrățișez toate valorile pe care le-am disprețuit.” “De ce nu moartea?” “ Fără motiv. Și asta e un fel de moarte pentru mine. Dar ți-am spus: sistemul pe care ți-l alegi este cel mai bun pentru tine. Moartea e o solutie bună, dar nu mi-o aleg. Postesc de la propria carne. Nu mănânc decât idei.”
Făcu sărbătorile cu Ela, merse chiar la biserică de Crăciun. Nu mai avea nevoie să se apere, în plus muzica de la Popăuți era bună, siluetele călugărilor trase, alungite ca în picturile lui El Greco. Era liniștit. Încercă să se roage, dar nu simțea că are cui. Nu reuși decât să respire adânc, regulat, împăcat cu sine, ascultând psalmii la o vecernie. Avea să lucreze la fel de mult ca înainte, avea să fie un nume în mediul academic românesc. Fără opreliști și fără să aibă timp să se îndoiască. Înainte să plece la Iași, mai trecu odată pe la Silvia. Pe fotoliu stătea instalat Tony, adusese cu el pipa care lipsea.
“Tu ești copilul cu întrebările? Silvia numai la asta se gândește, la ce să-ți răspundă. Nu mai scrie nimic, nu mai am cu cine discuta, a devenit inertă. ” “ Mi-ai spus că noțiunea mea despre autentic seamănă cu Absolutul Elei. E…nu știu. Umilitor să realizez că întreaga mea concepție se bazează pe o noțiune care nu are substanță exprimabilă.” “ Și totuși – continuă Tony – se vede treaba că ai pornit de undeva. De la o intuiție măcar. “ “ Da, dar era una imagistică, era, la urma-umrei, doar o intuiție, pe care o umpleam cu viața mea zilnică. Oricând încerc să fac formală substanța cuvântului, nu obțin decât un gol.” Tony își turnase bere în pahar. “Să bem atunci în cinstea nimicului din spatele cuvintelor, a nimicului din spatele existențelor noastre de gândaci, a nimicului care ne așteaptă și a celui pe care tocmai l-am părăsit. Să bem sperând că nimicul va fi milostiv cu noi și ne va mai lăsa sa ne închipuim că suntem ceva, atât cât să adunăm destul Timp în spatele nostru, atât cât acest timp să ne poată face trezirea la nimic mai îngrozitoare decat ar fi acum. Somn ușor!”
Cosmin nu îl băgă în seamă. “ Pe mine în mod bizar m-ai făcut să înțeleg ce înseamnă.” “ Ce? “ “Am avut un profesor care într-o buna zi s-a sinucis, aproape sub ochii mei. El era autentic.” “Pentru că s-a sinucis?” “Nu. Pentru ca a realizat că gândurile i-au fost furate. Multă vreme am crezut că înnebunise în seara aceea. Dar nu era așa. Omul trăise o viață întreagă aproape de el însuși, știa în orice moment unde se afla din punct de vedere spiritual . Era compact și asta îl făcea să supravietuiască. La un moment dat însă s-a trezit că trăia din fructele altora, că era el însuși așa cum un scriitor fără operă este scriitor. Nu mai trăia în și dintru el, așa cum vrei să trăiești tu , Silvia. A ales să moară, pentru că simțea că în direcția asta nu se mai putea urca. “ “ Bine, dar existau o mie de alte posibilități.” “ Da, dar pentru el erau doar două: urcușul sau moartea. A stagna însemna a nu mai fi.”

După un timp Cosmin se grăbi să plece, fără să dea explicații. Silvia bănui că era vorba de Tony, băiatul nu putea să reziste cinismului lui fără fond, nu asta căutase când venise la ea. Se retrase, la rândul ei, în camera cu ziare. Luă pixul în mână, dar nu putu decât să privească maldărul diform din fața ei minute în șir. Erau făcute să fie inutile, așa că sentimentul de inutilitate pe care îl avea nu avea de ce să o impresioneze. Dar grav era că pentru prima oară în patru ani îi fu scârbă de ea însăși și de ce făcea. Rupse pixul, exasperată. “ Nu mai am ce scrie!”.
Era unsprezece noaptea când se hotărâ să facă prima vizită din tot acest timp. Când o văzu la ușă, Ela înțelese și îl chemă pe Cosmin. Nu întrebă despre ce era vorba, nu intră în camera în care cei doi se retraseră, tăcuți. Abia văzându-i alături realiză de ce voise atât de mult ca ei să se cunoască. Îi fusese teamă să recunoască lucrul, dar acum era evident: cei doi semănau perfect, aveau aceeași privire, aceleași gesturi, cumva același chip. Spre dimineață, Silvia plecă, iar Cosmin începu să improvizeze la chitară. Ela nu îl opri, oricum nu putuse adormi, asemănarea dintre ei doi fusese o constatare prea cruntă ca să nu o obsedeze. Până atunci se jucase cu cuvintele, fără să creadă realmente că au ceva în comun. În noaptea aceea rememoră toată copilăria fiului ei, toată adolescența măcinată de obsesia creației, bizareriile care îi speriau pe profesori și peste care ea trecea în virtutea coeficientului de inteligență undeva peste excelent care îi fusese măsurat copilului. Apoi liniștea tristă care îl cuprinsese când venise în prima vacanță de la facultate, momentele când la teoriile ei mistico-filosofice îi răspundea obosit: ” Mama, nu vreau decât să trăiesc.” Dar o spunea cu atâta disperare în glas, încât prima oară se temuse să nu aibă vreo boală incurabilă. Nu înțelegea, sau nu voia să înțeleagă, dar totul se derula înaintea ochilor ei, fără ca ea să se poată opune. În cele din urmă, sunetele chitarei o liniștiră, Cosmin cânta o melodie caldă, ca un cântec de leagăn, era ca și cum rolurile se inversaseră și acum el era cel care o adormea și îi promitea că o va proteja, îi alina plânsul interior care era gata să izbucnească, fără ca ea să înțeleagă de ce. Visă mult și copilăresc, ascultând prin somn acordurile chitarei care nu încetă să cânte.

***

Noapte de primăvară, după o zi în care se depășise pe el însuși. Atârna mulțumit în patul lui de la etaj, așteptând să adoarmă. Alex stinse lumina, exact în momentul în care telefonul începu să sune. Era Ela. “Voiam să îți spun doar atât: Silvia și-a vândut apartamentul. Pleacă la București. “ Cosmin închise fără să răspundă nimic. Surâse și el pe întuneric.