S-a întâmplat în zilele din urmă ale Imperiului. Naveta se găsea departe de casă și aproape la o sută de ani-lumină de uriașa navă-mamă care explora rarefiatele sisteme solare de la periferia Căii Lactee. În ciuda faptului că se afla la o asemenea distanță, echipajul nu putea scăpa de spectrul ce le amenința civilizația: savanții Cercetării Galactice se opreau adesea din lucru pentru a se întreba ce anume se întâmpla în îndepărtatele lor cămine.
Echipajul navetei cuprindea numai trei membri ― aceștia, însă, grație cunoștințelor pe care le stăpâneau, acopereau mai multe științe, deținând totodată experiența acumulată într-o jumătate de viață petrecută în spațiu. După lunga noapte interstelară, steaua spre care se îndreptau acum le încălzea sufletele pe măsură ce se apropiau de focurile ei; era puțin mai aurie, o idee mai scânteietoa­re decât Soarele ce rămăsese doar o legendă a copilăriei lor. Din experiență, echipajul știa că, aici, șansele găsirii unor planete depă­șeau nouăzeci la sută. De aceea, în ațâțarea produsă de descope­rire, uită de celelalte griji.
Câteva minute după aceea, zăriră prima planetă. Era o sferă gi­gantică, de tip familiar, prea rece ca să găzduiască viață protoplas­matică și lipsită probabil de o suprafață stabilă. Ca atare, își continuară drumul spre soare și perseverența le fu răsplătită.
Următoarea planetă le înfioră inimile cu dorul de casă: o lume unde totul era obsedant de familiar și, în același timp, diferit. Două uriașe întinderi de uscat pluteau în oceane verzi-albăstrui, încunu­nate de ghețuri la ambii poli. Existau și zone de deșert, însă, în mod evident, cea mai mare parte a planetei se dovedea fertilă. Chiar de la depărtare, semnele vegetației nu puteau fi confundate.
Oamenii priviră cu nostalgie peisajul care creștea dedesubt, pe măsură ce străbăteau atmosfera, îndreptându-se către regiunile subtropicale. Nava coborî din cerul senin spre un fluviu măreț, frână cu o forță silențioasă și poposi în iarba înaltă de pe malul apei.
Nici un membru al echipajului nu se clinti; nu aveau nimic de făcut până ce aparatele automate nu-și încheiau analizele. Puțin mai târziu, un semnal sonor piui încetișor, iar luminițele de pe panoul de comandă pâlpâiră într-o configurație haotică. Căpitanul Altman se sculă în picioare și suspină ușurat.
― Avem noroc, rosti el. Putem ieși fără costume, dacă și testele patogene sunt satisfăcătoare. Bertrand, ce informații ai cules până acum?
― Planeta e stabilă din punct de vedere geologic... cel puțin, nu există vulcani activi. N-am văzut semne ale unor orașe, dar asta nu-i edificator. Dacă aici există o civilizație, e posibil să fi depășit stadiul respectiv.
― Sau să nu-l fi atins încă...
― Ambele variante sunt la fel de posibile, ridică din umeri Bertrand. Pe o planetă de mărimea asta, explorarea s-ar putea să dureze...
― Chiar mai mult timp decât avem la dispoziție, completă Clin­dar, privind consola de comunicații care-i lega de nava-mamă și, prin ea, de inima amenințată a Galaxiei.
Pentru o clipă, se așternu o tăcere sumbră. După aceea, Clindar se apropie de panoul de comandă și apăsă cu gesturi automate câteva taste.
O secțiune din fuselaj glisă lateral cu o ușoară vibrație și al patru­lea membru al echipajului păși pe noua planetă, flexându-și mem­brele din metal și reglând servomotoarele în conformitate cu gravitația locală. În navă, un ecran prinse viață, înfățișând o întindere de iarbă unduitoare, arbori și scânteierea fluviului. Clindar apăsă altă tastă și imaginea se deplasă lent, în funcție de direcția în care robotul își întorcea capul.
― Pe ce drum s-o apucăm? întrebă Clindar.
― Să examinăm arborii aceia, propuse Altman. Dacă există viață animală, acolo o vom găsi.
― Priviți! strigă Bertrand. O pasăre!
Degetele lui Clindar alergară peste taste; imaginea se centră pe punctulețul care se ivise brusc în partea stângă a ecranului și se mărea rapid, odată cu acționarea obiectivului focalizator.
― Ai dreptate, încuviință el. Pene... cioc... E înaintată binișor pe scara evoluției. Locul pare promițător. Pornesc înregistrarea.
Legănarea imaginii, cauzată de mersul robotului, nu-i deranja -se obișnuiseră cu ea de multă vreme. Le venea însă teribil de greu să accepte această explorare prin intermediari, când toate instin­ctele îi îndemnau să părăsească naveta, să alerge prin iarbă și să simtă vântul mângâindu-le fețele. Totuși, era un risc prea mare pen­tru a fi asumat, chiar și pe o planetă ce părea atât de atrăgătoare, întotdeauna, îndărătul celui mai zâmbitor chip al Naturii exista o hârcă rânjind. Fiare sălbatice, reptile veninoase, mlaștini... moartea putea ataca sub mii de măști un explorator neatent. Iar dintre toate, cei mai periculoși erau dușmanii invizibili, bacteriile și virușii, ținând cont de faptul că singurele mijloace de apărare se găseau la o mie de ani-lumină depărtare.
Un robot era imun în fața amintitelor pericole, și chiar dacă dădea nas în nas, așa cum se întâmpla uneori, cu o fiară îndeajuns de pu­ternică pentru a-l distruge... ei bine, mașinăriile puteau fi înlocuite.
Nu întâlniră nimic în vreme ce străbătură șesul cu iarbă înaltă. Dacă vreun animal fusese tulburat de trecerea robotului, el nu intră în câmpul vizual al acestuia. Clindar încetini ritmul de deplasare al mașinăriei când se apropie de copaci, iar observatorii dinăuntrul navetei clipiră involuntar în fața crengilor care păreau că le izbesc ochii. Imaginea păli o clipă, până ce se autoreglă pentru lumina mai slabă, apoi reveni la normal.
Pădurea forfotea de viață. Creaturile pândeau în hățișuri, se coco­țau pe ramuri, zburau prin aer. Săreau dintr-un copac în altul, spo­rovăind zgomotoase, părând a nu se sinchisi de robotul ce avansa, în tot acest timp, camerele automate înregistrau, adunând material ce urma să fie examinat de biologi, după revenirea navetei la bază.
Clindar oftă ușurat când copacii se răriră. Era foarte obositor să-l dirijeze pe robot prin pădure, evitând ciocnirile, însă pe teren des­chis mașinăria se putea descurca și singură. Apoi imaginea tremu­ră, parcă sub o izbitură de baros, se auzi un bubuit metalic însoțit de un scrâșnet și întreaga scenă se repezi vertiginos în sus, ca și cum robotul ar fi căzut.
― Ce-i asta? strigă Altman. Te-ai împiedicat?
― Nu, se încruntă Clindar cu degetele zburându-i pe taste. A fost un atac din spate. Sper... aha!... Încă îl pot manevra.
Comandă răsucirea capului robotului. Nu dură mult să descope­re cauza incidentului. La numai câțiva metri de el, biciuind furios aerul cu coada, un patruped de talie mare își dezvelea colții ame­nințători. Era vădit că încerca să decidă dacă era cazul să repete atacul.
Încet, robotul se ridică în picioare, iar animalul se ghemui și se încordă, gata să țâșnească. Un surâs flutură pe buzele lui Clindar: știa cum să acționeze în astfel de situații. Degetul său mare coborî către tasta rareori întrebuințată, ce purta eticheta "Sirenă".
Pădurea răsună de un răcnet teribil modulat, dinspre difuzoarele mascate ale robotului, care avansă către agresor agitând brațele. Animalul uluit fu cât pe aici să se răstoarne în graba sa de a se întoarce, și în câteva secunde dispăru.
― Acum bănuiesc că va fi nevoie să așteptăm vreo două ore până vor ieși din ascunzători, comentă nemulțumit Bertrand.
― Nu cunosc prea multe lucruri despre psihologia animalelor, interveni Altman, dar, în general, parcă ele nu obișnuiesc să atace ceva complet nefamiliar...
― Unele atacă orice lucru aflat în mișcare, deși asta se întâmplă mai rar. În mod normal, atacă doar ca să-și procure hrana sau dacă au fost deja amenințate. Ce vrei să spui? Că pe planetă ar putea exista și alți roboți?
― În nici un caz! Este însă posibil ca amicul nostru carnivor să fi confundat robotul cu un biped comestibil. Nu ți se pare că această... trecătoare prin junglă nu-i chiar naturală? Ar putea fi o potecă...
― Atunci, răspunse imediat Clindar, vom porni pe ea și vom des­coperi adevărul. Am obosit să mă tot feresc de copaci, dar sper că nu vom mai fi atacați pe la spate. Nu stau bine cu nervii.
― Ai avut dreptate, Altman, observă Bertrand puțin mai târziu. Este clar că-i o potecă. Asta nu înseamnă însă inteligență. La urma urmelor, animalele...
Amuți în mijlocul frazei și, în aceeași clipă, Clindar opri robotul. Cărarea ajunsese pe neașteptate într-un luminiș mare, ocupat aproape în întregime de un sătuc format din colibe șubrede. Așezarea era înconjurată de o palisadă din lemn ― în mod evident, reprezenta un mijloc de apărare împotriva unui dușman care deo­camdată nu constituia o amenințare ― lucru ce reieșea din faptul că porțile erau larg deschise, iar dincolo de ele sătenii își vedeau liniștiți de treburi.
Cei trei exploratori rămaseră tăcuți multă vreme, privind ecranul, apoi Clindar se cutremură și spuse:
― Ciudat... Ar putea fi chiar planeta noastră, cu o sută de mii de ani în urmă. Am senzația că m-am întors în timp.
― Nu-i absolut nimic ciudat, interveni Altman. La urma urmelor, s-au descoperit aproape o sută de planete locuite de forme de viață similare nouă.
― Da, aprobă Clindar. O sută în toată Galaxia! Mi se pare totuși ciudat ca tocmai noi să găsim una...
― Cineva tot trebuia s-o facă, filozofă Bertrand. Până una-alta, să stabilim procedura de contact. Dacă intrăm cu robotul în sat, vom stârni panică.
― Panică e puțin zis, încuviință Altman. Va trebui să găsim un băștinaș singur, căruia să-i dovedim că suntem prietenoși. Clindar, ascunde robotul într-un loc de unde să poată supraveghea satul, fără să fie depistat. Ne așteaptă o săptămână de antropologie practică!
Abia după trei zile, testele biologice dovediră că puteau părăsi naveta fără probleme. Chiar și atunci, însă, Bertrand insistă să mear­gă singur, nepunând desigur la socoteală compania substanțială a robotului. Având un asemenea tovarăș, nu se temea de animalele mari de pe planetă, iar sistemele defensive naturale ale corpului se puteau îngriji de microorganisme. Cel puțin așa îl asiguraseră ana­lizorii; luând în considerare complexitatea problemei, ei făceau re­marcabil de puține greșeli.
Bertrand rămase o oră în exterior, bucurându-se cu precauție de împrejurimi, în timp ce colegii săi îl priveau invidioși. Numai după încă trei zile, i-ar fi putut urma exemplul. Erau oricum destul de ocupați, supraveghind sătucul prin teleobiectivele robotului și făcând cât mai multe înregistrări. În decursul unei nopți, mutaseră naveta și o pitiseră în adâncul pădurii, fiindcă nu doreau să fie descoperită accidental.
În această vreme, știrile de acasă se înrăutățeau întruna. Deși depărtarea reducea impactul, ele continuau să le apese mințile, copleșindu-i uneori cu senzația inutilității. Știau că în orice clipă puteau primi semnalul de întoarcere, atunci când Imperiul avea să apeleze, în disperare de cauză, la ultimele sale resurse. Dar până atunci trebuiau să-și continue lucrul, ca și cum cunoașterea pură ar fi constituit singura problemă cu adevărat importantă.
La o săptămână după asolizare, erau pregătiți să treacă la expe­riment. Cunoșteau potecile folosite de săteni când plecau la vânătoa­re. Bertrand alese una dintre cele mai puțin bătute, apoi instală un scaun în mijlocul ei și se așeză cu o carte în mâini.
Bineînțeles, scena nu era chiar atât de simplă; Bertrand își luase toate precauțiile imaginabile. La o distanță de cincizeci de metri, as­cuns în desiș, robotul veghea prin teleobiective, ținând la îndemână o armă micuță, dar ucigătoare. Comandându-l din navetă, cu degete­le încordate deasupra tastelor, Clindar aștepta eventuala intervenție.
Aceasta era varianta pesimistă; cea optimistă aborda mult mai direct problema. La picioarele lui Bertrand se afla un cornut mijlo­ciu; după toate aparențele, acesta ar fi reprezentat un trofeu accep­tabil pentru orice vânător.
După două ore, aparatul radio din costum murmură o avertizare. Cu gesturi calme, deși sângele îi bubuia în vene, Bertrand puse jos cartea și privi în lungul potecii. Sălbaticul înainta destul de încrezător, legănând o suliță în mâna dreaptă. Se opri pentru o clipă, zărindu-l pe Bertrand, după care avansă prudent. Își dădea seama că nu avea de ce se teme, deoarece străinul era firav și în mod vădit neînarmat.
Când distanța dintre ei se reduse la șapte metri, exploratorul su­râse liniștitor și se sculă fără grabă. Se aplecă, ridică animalul și-l întinse ca pe o ofrandă. Gestul ar fi fost clar în ochii oricărei ființe de pe orice planetă și fu înțeles și aici. Sălbaticul acceptă darul și-l azvârli fără efort pe umăr. Pentru o clipă, privi în ochii lui Bertrand cu o expresie de nepătruns, apoi se întoarse și porni către sat. De trei ori se uită îndărăt să vadă dacă Bertrand îl urmărea, și de fieca­re dată acesta îi zâmbi și flutură din mână. Întregul episod nu dură nici un minut. Ca prim contact între două rase, fusese lipsit de orice dramatism, dar nu și de demnitate.
Bertrand nu se clinti până ce băștinașul nu dispăru din raza lui vizuală. După aceea, se destinse și vorbi în microfon:
― A fost un început destul de bun, comentă el încântat. Nu s-a speriat câtuși de puțin, n-a fost nici măcar bănuitor. Cred că se va întoarce.
― Parcă mi se pare prea frumos ca să fie adevărat, îi răsună în ureche glasul lui Altman. Credeam că va fi ori speriat, ori dușmănos. Tu ai fi acceptat fără cel mai mic comentariu un asemenea dar re­gesc din partea unui străin?
Bertrand pornise fără grabă spre navetă. Robotul, care ieșise din ascunzătoare, îl urma la câțiva pași.
― Eu nu, răspunse el, dar nu uita că aparțin unei societăți civili­zate. Sălbaticii pot reacționa în mod diferit înaintea unor străini, în funcție de experiențele lor anterioare. Să presupunem că acest trib n-a avut niciodată inamici. Nu-i deloc un lucru imposibil pe o plane­tă mare, dar sărac populată. Într-un asemenea caz, ne putem aștepta la curiozitate, însă nu la teamă.
― Dacă oamenii aceștia nu au inamici, interveni Clindar, de ce și-au îngrădit așezarea?
― Mă refeream la inamicii umani, replică Bertrand. Dacă ipote­za asta e adevărată, misiunea noastră se va simplifica nespus.
― Crezi că se va întoarce?
― Bineînțeles. Dacă deține calitățile umane pe care i le bănuiesc, curiozitatea și lăcomia îl vor împinge s-o facă. Peste două zile, vom fi prieteni la cataramă.
Privită la modul obiectiv, activitatea lor se transformă de-a drep­tul într-o rutină. În fiecare dimineață, robotul comandat de Clindar pornea la vânătoare, devenind treptat creatura cea mai feroce din pădure. Apoi Bertrand aștepta până ce Yaan ― cam așa părea că sună numele băștinașului ― se ivea încrezător pe potecă. Apărea cam la același moment al zilei și întotdeauna venea singur. Explo­ratorii dezbătuseră între ei acest amănunt; oare Yaan dorea să țină numai pentru el marea sa descoperire, dobândind astfel stimă pen­tru abilitatea lui de vânător? Dacă acesta era adevărul, individul dovedea o prevedere și o viclenie nebănuite.
La început, sălbaticul pleca imediat ce-și lua cadoul, parcă temându-se ca Bertrand să nu se răzgândească. Curând însă, așa cum sperase exploratorul, fu ademenit să mai întârzie, cu ajutorul unor țesături viu colorate și cristale ce-i stârneau încântarea. În cele din urmă, Bertrand izbuti să poarte cu el discuții prelungi, care au fost integral filmate prin ochii robotului ascuns.
Într-o bună zi, poate că filologii vor avea posibilitatea de a anali­za materialele înregistrate; Bertrand nu încerca decât să descopere înțelesurile câtorva substantive și verbe simple. Sarcina îi era oare­cum îngreunată de faptul că Yaan nu numai că utiliza cuvinte diferite pentru același lucru, ci și, uneori, același cuvânt pentru lucruri diferite.
În intervalul dintre aceste conversații zilnice, naveta călători mult, cercetând planeta, din văzduh, și uneori asolizând pentru observații mai amănunțite. Deși echipajul descoperi și alte așezări omenești, Bertrand nu căută să le contacteze, deoarece era lesne de văzut că toate dețineau cam același nivel de dezvoltare ca și tribul lui Yaan.
Adesea, Bertrand se gândea că, printr-o ironie destul de amară a Sorții, una dintre rarele rase cu adevărat umane din Galaxie fusese descoperită de-abia acum. Cu puțin timp în urmă, aceasta ar fi re­prezentat un eveniment de supremă importanță; acum, civilizația era prea la ananghie ca să mai aibă chef să se preocupe de niște rude sălbatice care așteptau în zorii istoriei.
După ce se asigură că devenise o obișnuință în viața cotidiană a lui Yaan, Bertrand se hotărî să-i prezinte robotul. Tocmai îi arăta băștinașului configurațiile dintr-un caleidoscop, când Clindar con­duse mașinăria prin iarba înaltă, cu ultima pradă atârnând peste un braț metalic. Pentru întâia oară de la întâlnirea lor, Yaan manifestă o reacție similară fricii, dar se relaxă auzind cuvintele liniștitoare ale lui Bertrand, deși nu scăpă nici o clipă din ochi monstrul ce se apro­pia. Acesta se opri la depărtare, iar Bertrand porni spre el. Când ajunse în fața lui, robotul ridică brațul și-i întinse prada. Exploratorul o luă solemn și o purtă înapoi la Yaan, clătinându-se puțin sub po­vara neobișnuită.
Bertrand ar fi dat oricât să poată citi gândurile băștinașului, în clipa când acesta accepta darul. Oare încerca să decidă dacă robo­tul era stăpânul sau sclavul? Poate că asemenea concepte depășeau înțelegerea lui; poate că pentru el robotul era tot o ființă umană, un vânător prieten cu Bertrand.
Din difuzorul mașinăriei, glasul lui Clindar răsună mai puternic decât al oricărui om:
― Mă uimește cu cât calm te acceptă. Nu-l sperie chiar nimic?
― Continui să-l judeci după criteriile tale, replică antropologul. Nu uita că psihologia lui este cu totul diferită și mult mai simplă. Acum, când are încredere în mine, nu-l mai neliniștește nimic din ceea ce eu accept.
― Mă întreb dacă asta e valabil pentru toată rasa lui, comentă Altman. Nu-i prea științific să tragi concluzii de pe urma unui singur specimen. Vreau să văd ce se va întâmpla când vom trimite robotul în sat.
― Hopa! exclamă Bertrand. Asta l-a surprins. Până acum, n-a mai cunoscut pe cineva care să poată vorbi cu două voci diferite.
― Crezi că va ghici adevărul când ne vom întâlni? întrebă Clindar.
― Nu. Robotul va rămâne pentru el ceva miraculos... totuși, mai presus decât focul, trăsnetele și celelalte fenomene din natură pe care le ia, deja, ca atare.
― Care va fi următoarea etapă? se interesă Altman ușor nerăb­dător, îl aduci la navetă, sau mai întâi intri în sat?
Bertrand ezită.
― Prefer să nu mă grăbesc. Cunoști accidentele petrecute cu alte rase străine atunci când s-a încercat așa ceva. O să-l las să se gândească la cele întâmplate, iar mâine o să încerc să-l conving să ia robotul în sat.
În naveta bine ascunsă, Clindar reactivă robotul și-l puse din nou în mișcare. Aidoma lui Altman, își cam pierduse răbdarea față de aceste precauții excesive; totuși, în problemele de exobiologie Ber­trand era expertul și ei trebuiau să-i îndeplinească ordinele.
În prezent, existau momente când aproape că-și dorea să fi fost el însuși un robot lipsit de sentimente și emoții, capabil să privească cu aceeași nepăsare căderea unei frunze și agonia unei planete muribunde...

***

Soarele se găsea în amurg, când Yaan auzi glasul puternic din junglă. Îl recunoscu numaidecât, în ciuda sonorității sale neomenești. Era prietenul său care-l striga.
În tăcerea ce urmă ecourilor, în sat încetă orice mișcare. Până și copiii își întrerupseră jocul; se auzea doar plânsetul firav al unui prunc speriat de liniștea bruscă.
Toții ochii se îndreptară spre Yaan, care se apropie grăbit de coliba sa și își luă sulița de lângă intrare. În curând, poarta avea să fie închisă, formând o stavilă în fața animalelor nocturne, totuși el nu ezită câtuși de puțin să pășească în umbrele ce începuseră să se lungească pe sol. Tocmai ieșea pe poartă când glasul răsunător îl chemă din nou, de data aceasta pe un ton de urgență ce străbătu toate barierele graiurilor și culturilor.
Gigantul sclipitor cu multe voci îl aștepta în afara satului și-i făcu semn să-l urmeze. Bertrand nu se zărea nicăieri. Cei doi merseră mai bine de un kilometru până ce sălbaticul îl zări pe antropolog, nu departe de malul râului, privind peste apa întunecată care curgea domol.
Acesta se întoarse când Yaan se apropie; totuși, pentru o clipă, păru că nu-i remarcă prezența. Apoi îi făcu semn uriașului să se îndepărteze și acesta se retrase printre copaci.
Yaan așteptă. Era răbdător și mulțumit, cu toate că n-ar fi putut exprima starea respectivă prin cuvinte. În prezența lui Bertrand, simțea primele semne ale devotamentului altruist, complet irațional, pe care rasa lui avea să-l dobândească în mod deplin abia peste milenii.
Tabloul era straniu. Doi bărbați stăteau pe malul unui fluviu. Unul din ei purta un echipament prevăzut cu dispozitive complicate. Celă­lalt era îmbrăcat în blana unui animal și ținea în mână o suliță cu vârf de cremene. Între ei se întindeau zece mii de generații și hăul incomensurabil al spațiului. Cu toate acestea, amândoi erau oa­meni. Natura își repetase unul din șabloanele fundamentale, așa cum probabil procedase de multe ori de-a lungul eternității.
Pe neașteptate, Bertrand începu să vorbească, plimbându-se înainte și înapoi cu pași mici, iar din glasul lui răzbătea o undă de tristețe.
― S-a terminat, Yaan. Sperasem ca, prin intermediul cunoștințelor noastre, să reușim să vă scoatem din sălbăticie cam în vreo zece generații, dar acum va trebui să vă străduiți singuri pentru a ieși din junglă, și asta poate dura un milion de ani. Îmi pare rău... am fi putut realiza atâtea... Chiar și în aceste condiții aș fi dorit să rămân, însă Altman și Clindar vorbesc despre datorie și bănuiesc că au drepta­te. Nu putem face mare lucru, dar lumea noastră ne cheamă și nu trebuie s-o abandonăm.
Mi-aș dori să mă poți înțelege, Yaan. Mi-aș dori să pricepi ce spun. Îți las uneltele astea ― pe unele vei descoperi cum să le întrebuințezi, deși este mai mult ca sigur că după o generație vor fi pierdute sau uitate. Vezi cum taie lama asta? Va trece multă vreme până când o veți putea fabrica. Iar asta, păzește-o bine. Când apeși pe buton... ai văzut? Dacă n-o vei folosi prea des, îți poate da lu­mină câțiva ani, deși mai devreme sau mai târziu bateria o să se termine. Cât despre celelalte... utilizează-le după cum te pricepi.
Uite, răsar primele stele ― acolo, în est... Tu privești stelele, Yaan? Mă întreb cât va trece până vei descoperi ce sunt ele și mă mai întreb ce se va fi întâmplat cu noi până atunci. Stelele acelea sunt căminele noastre, Yaan, și nu le putem salva. Multe au murit deja în explozii atât de gigantice încât nici unul dintre noi nu și le poate imagina. Peste o sută de mii de anii de-ai voștri, lumina acelor ru­guri funebre va ajunge aici, minunându-i pe oameni. Poate că până atunci rasa ta se va gândi să meargă către stele. Aș vrea să vă pot avertiza asupra tuturor greșelilor făcute de noi, care acum ne vor costa tot ce am câștigat.
Pentru rasa ta, este bine că vă aflați aici, la fruntariile Univer­sului. Ați putea scăpa de soarta noastră. Poate că, într-o bună zi, navele voastre vor porni să investigheze printre stele, așa cum am făcut noi, vor descoperi ruinele planetelor noastre și se vor întreba cine am fost. Urmașii tăi nu vor ști însă niciodată că noi doi ne-am întâlnit aici, lângă acest râu, pe când seminția ta era tânără.
Uite-i și pe prietenii mei... nu mă lasă să întârzii mai mult. La revedere, Yaan, și fie să te folosești cu bine de obiectele pe care ți le-am dat! Ele reprezintă cele mai mari comori ale lumii tale.
Ceva uriaș, care scânteia sub lumina stelelor, cobora prin văzduh. Nu atinse solul, ci se opri deasupra acestuia; apoi, într-o tăcere absolută, un dreptunghi de lumină se deschise în lateral. Gigantul sclipitor apăru din noapte și păși către ușa aurie. Bertrand îl urmă, rămânând pentru o clipă în prag și fluturând brațul către Yaan. După aceea, bezna se înstăpâni înapoia sa.
Nava se ridică, nu mai repede decât fumul care se înalță din foc. Când deveni atât de mică încât Yaan crezu că ar putea s-o țină în palmă, păru că se topește într-o lungă linie de lumină care urca printre stele. Din bolta pustie, o rafală de tunete se rostogoli peste ținutul adormit, și Yaan știu că în sfârșit zeii plecaseră și n-aveau să se mai întoarcă niciodată.
Rămase mult timp lângă apele ce curgeau leneșe și sufletul îi fu cuprins de un sentiment de pierdere pe care n-avea să-l uite, însă nici să-l înțeleagă vreodată. Apoi, cu pioșenie, începu să adune darurile lăsate de Bertrand.
Sub stele, silueta singuratică se porni către cătun, străbătând un meleag ce n-avea încă nume. În spatele său, fluviul se îndrepta fără grabă către ocean, șerpuind prin câmpia mănoasă pe care, peste mai mult de o mie de veacuri, urmașii lui Yaan aveau să construias­că mărețul oraș Babilon.