Prolog

Am obosit. Existenţa în lumea asta nu a fost vreodată mai simplă ori mai complicată, dar simt din ce în ce mai apăsătoare povara implicată de verbul a fi.
Nu am nimic din ceea ce îmi doresc cu adevărat, nu cunosc nimic din ceea ce vreau să cunosc şi pe deasupra, îmi rătăcesc îngrijorător de frecvent şirul ideilor, încrederea pe care altădată o aveam în ceea ce ştiu, pot, sunt.
Nu mai ştiu cine sunt. Nu mai cred ceea ce credeam până acum. Cel puţin nu cu aceeaşi intensitate şi pasiune.
Vreau să plec de aici. Să caut altceva, să găsesc ceva demn de mine, ceva să îmi poată aduce fericirea, acel sentiment pe care mă îndoiesc că l-am simţit în toţi anii mei. Dar gândurile, mintea-mi cea multă, mă ţin în loc. Îmi spun că nu e nimic mai bun dincolo de zare, dincolo de hotare şi nici dincolo de mare. Aici este tot ceea ce ne trebuie. Aici este sufletul străvechi. Aici trebuie că se ascunde şi fericirea. Poate Primăvara mă va ajuta.

Capitolul I
David simte că ajunge într-un loc în care îşi pierde identitatea. Nu mai deţine referinţe asupra a ce sau cine este, dar mai ales a ceea ce e în inima sa.
Doar că în inima sa nu e nimic. Poate numai un vid. Un hău abisal în care emoţiile cad una câte una spre propria lor pieire. Şi gheaţa polară a prins într-o menghină teribilă cordul cândva cald, numai bun pentru a se bucura de acea amplă şi minunată pleiadă numită sentimente umane.
Ura, ori mai degrabă dezgustul faţă de anumiţi indivizi ce-l urăsc aparent fără vreun motiv şi exaltarea punctuală, indusă de stimuli externi erau unicele simţăminte rămase în pustiitul suflet.
Prea puţin ne importă cine e, de cine e înconjurat ori ce anume a fost el. În aceste clipe, numai gândul său are greutatea tuturor stelelor universului, iar o asemenea masă impune o intervenţie providenţială îndelung invocată.
***
Zorii veniseră cu ploaie peste colţul de lume în care Visătorul rezida, în care era captiv încă de la sosirea în lumea durerii. El petrecuse noaptea în tăcere, în solitudine, contemplând adevăruri, întrebări profunde, existenţiale. Îşi ocupa mintea cu filosofii spre a ecrana durerea acestei înstrăinări în parte impusă în parte indusă.
Acum, epuizat fizic dar mai ales psihic, adormi în fotoliul dinaintea şemineului în care câţiva tăciuni îşi dădeau ultima suflare.
– Hei! – exclamă el trezit de percepţia unei mişcări.
– Sunt eu, îl linişti ea cu vocea scăzută, de zână bună, sărutându-i creştetul pleşuv.
– Cred că am aţipit un pic.
– Ar fi fost şi momentul, stai treaz de patruzeci de ore.
– Mă mut dincolo, să mă întind ceva mai omeneşte. Tu ce faci?
– Eu mai rămân.
Visătorul adormi, Zâna rămase în livingul cufundat în dulcele semiîntuneric atins de larma stropilor neobosiţi.
***
Paşii grăbiţi prin perdelele ce îmbibau mediul atraseră atenţia unei persoane deloc dezinteresate. Acesta coborî din maşina sport cu un preţ greu de imaginat, darămite de achitat de către omul mediu, apucând braţul tremurător.
– Lasă-mă! – se smuci ea fără a reuşi să se elibereze.
– Urcă, nu mai fi aşa copil! – îi zise el inflexibil, deşi înăuntrul său plângea.
– Să ce? Nu mai merg înapoi! Nu te mai vreau! – se isteriză ea lovindu-l cu palmele-i reci şi ude.
– Impulsivitatea asta nu îţi face deloc bine; urcă în maşină! Te rog.
Mai mult forţată de dimensiunile lui, tânăra urcă în Săgeata Argintie pe care el o zburătăci către departe. Către acolo unde erau numai ei doi pe lume şi nimic nu îi mai putea ajunge de aici, din lumea oamenilor.
Departe nici nu mai ploua. Soarele se ghicea în ascensiune imediat după prăpastia orizontului, iar cerul înalt, de cleştar, respira ozonul dătător de viaţă. Câmpiile nesfârşite erau asaltate de fluturii minunatelor primăveri, într-un dans dintr-altă lume.
– Aici vreau să rămânem pentru totdeauna, suspină ea vrăjită.
– Aici vom rămâne, îi promise el deşi nu ştia sigur că posedă autoritatea unei asemenea decizii.

Capitolul II
– Unde să fugi tu, copilaşule? Tu nu ai nimic. Un SLR McLaren?! Ce-ai? Te-ai zăpăcit de tot prin visele tale?
Îngerul nu îl lua peste picior. Dădea glas tocmai gândurilor lui; prea distrat pentru a se combate de unul singur, îşi închipuia un înger care îi dădea replica.
– Am să găsesc eu şi SLR-ul, nu te stresa. La fel cum am să găsesc, undeva, în lumea asta dezolantă şi blestemată prin cei care o locuiesc, iubirea perfectă.
– Uiţi că nu crezi cu adevărat în iubirea aia autentică? Ştii că nu există pentru oameni, pentru tine, o asemenea minunăţie. Iubirea în general e o iluzie. Şi tu eşti foarte conştient de asta.
– Iubirea perfectă. Trebuie să o găsesc. Sau să mă găsească ea pe mine. Am nevoie de iubire pentru următorul nivel al evoluţiei mele.
– Atunci, dacă asta e o necesitate absolută, ai încredere că îţi va fi permis să iubeşti şi să fii iubit. Poate chiar aşa cum o fac acele entităţi despre care scrii tu obsesiv. Fiinţe ce iubesc precum oamenii nu ştiu şi nici nu pot.
– Asta vreau! Perfecţiunea! Nu ar trebuie să fie atât de complicat, nu?
– Rămâne de stabilit, îngerule. Tu să-mi spui mie dacă poţi într-adevăr să cunoşti iubirea perfectă. Eu numai fantasmă sunt.
– Şi nu înţeleg de ce trebuie ca fericirea să fie dependentă de posesiuni materiale. De ce iubirea nu poate exista în afara spaţiului mundan, corupt de bani şi societatea umană.
– Un motiv în plus să descoperi perfecţiunea amorului, nu? Să te desprinzi de mediul corupt al oamenilor.
– Da, trebuie să fac prea multe lucruri, însă rezultatul nu poate fi garantat. Aş vrea să vorbesc cu un înger autentic, nu cu o proiecţie proprie.
– Du-te şi caută un înger! Îi cunoşti foarte bine, nu?
– O să mă duc undeva, dar nu acolo unde mă trimiţi tu.
***
O pleiadă de fluturaşi coloraţi într-o grădină cu flori, ascunsă de cortina unui crâng de cireşi ninşi. Ce frumos e aici, îşi zise el așezându-se pe băncuţa de sub iasomie.
Simţea cum nişte priviri ascunse îi studiau fiecare mişcare şi brusc deveni preocupat de gesturile pe care le face, nevrând să trădeze niciun alt sentiment decât superioritatea. Nu era doar o impresie, precum oamenii au câteodată senzaţia că sunt subiecţi într-un experiment şi mişcările executate le sunt analizate de nevăzuţi ochi.
Parcă auzea respiraţia unui suflet viu. Parcă acesta ofta admirând magia grădinii cu fluturi.
Desprinse o crenguţă de iasomie şi o plimbă pe sub nări, temporar abandonând calcularea mişcărilor şi expresiei fizice.
– De aici nu poţi rupe flori, străine, îl mustră o cristalină voce.
– Trebuia să-mi fi spus dinainte, nu să aştepţi ireversibilitatea infamiei.
Nimfa se aşeză pe băncuţă, aşternând în spaţiul ce li se interpuse, un bogat mănunchi de înmiresmate roze, picurate de roua zorilor, pe care un fluturaş mov îndată îşi găsi de popas.
– Cine eşti tu, străine?
– Nimeni. Sunt nimeni.
Tristeţea din glasul lui abătu nimfa locului. Ea nu-l mai privi, la fel cum nici el nu o privea.
– Orice om e cineva. Nimeni e o iluzie, îi zise ea după un timp de grea tăcere.
– De unde ştii că sunt om?
– Nu eşti?
– Nu ştiu ce sunt. Poate că sunt un înger.
– Daa! Înger! – se amuză nimfa şi imediat se întristă. Îngerii nu pot veni în grădina mea.
– De ce nu?
– Nu ştiu. Nu au voie aici. Cineva se teme să nu-i piardă.
– Ei bine, atunci nu sunt un înger! – afirmă rezolut străinul, privind către nimfă.
– Nu eşti un înger, suspină ea punând bărbia în piept. Rafael stă la poarta dinspre ceruri şi cu spada-i trasă, întoarce în drum orice duh bun ar pofti să-şi adape setea din izvorul ăstei grădini şi pe oricare ar pofti să-şi ostoiască setea de frumos ori iubire cu cele ce sunt aici şi cea care le veghează.
– Ciudat lucru să aud. Eu când am venit nu am văzut pe nimeni la nicio poartă.
– De-ai fi fost un înger, Rafael te-ar fi înspăimântat într-a ta cale şi aici n-ai fi ajuns.
– Deci sunt numai un om, oftă străinul.
– Trebuie că eşti mai mult de-atât, îl contrazise nimfa. Nici oamenii nu pot intra aici. Mikhael stă de strajă la poarta dinspre viaţă. Iar de s-ar rătăci vreun visător şi-ar căuta încoace, căpetenia de îngeri pe dată l-ar nimici.
– Iată că singură ţi-ai oferit răspunsul, surâse el. Nu-s nici om dar nici un înger. Acum crezi în ceea ce ţi-am spus? Eu sunt Nimeni.
– Bine, Nimeni, zâmbi zâna privindu-l pe furiş în timp ce el îşi lua ochii de la ea. Ai vreun nume acolo de unde vii, sau vrei să-ţi dau eu un nume din lumea mea?
– Numele meu înseamnă dar divin, dar mă tem că darul nu e pentru mine, ci mai degrabă pentru aceia între care fost-am pus.
– Bine. Atunci numele tău va fi de-acum înainte, de iubit, proclamă ea.
– David, translată el.
– Eşti singurul care a intrat aici, în grădina asta, fără a fi o fiinţă celestă autentică, prin asta înțelegându-se Mikhael sau Rafael, centurionii asupra cărora vraja acestui loc nu are tărie, sau Magul.
Cu acest din urmă cuvânt, nimfa amuţi. Străinului îi fu evident că auzise ceva ce nu ar fi trebuit. Insistă asupra subiectului:
– Magul? Care Mag? Nu cumva Magul-Câine?
– Ba da, zise ea cu o jumătate de glas şi privirile în pământ.
– Şi e tabu că Magul-Câine vine aici? Doar el îmi caută cheia pentru accesarea Lumii din Vis.
– Vezi că ştii cine eşti?! – exclamă copilăroasă fiinţa albă, arătându-l cu un ivoriu deget.
– Până ce Magul nu-mi va găsi şi aduce cheia, soluţia de care am nevoie, sunt îndreptăţit să afirm că sunt un nimeni. Până ce nu voi evolua, numele David îl voi purta doar aici, în lumea fanteziei mele.
– David, murmură ea într-un răstimp.
– Da, îi răspunse el de asemenea, fără a-i căuta privirile.
– Nimic. Îţi pronunţam numele.
– Bine.
***
David şi nimfa grădinii cu fluturi şezură în tăcere pe băncuţa de sub iasomie, separaţi de-un buchet de roze în nuanţele zăpezii şi sângelui, gândindu-se fiecare la celălalt, dar ezitând a mai adăuga ceva. Nici măcar nu se priveau. Ochii lor admirau magia locului, însă numai ca un reflex, minţile umblând printr-alte locuri.
– Şi ce faci tu aici, Zâna Fluturilor? – o întrebă el târziu, foarte târziu.
– Aştept. Îngrijesc Grădina, îi răspunse ea într-un ton în care lăsă amărăciunea să răsară.
– Ce anume aştepţi tu, dacă nu sunt indiscret?
– Nu ştiu... Fericirea.
– Aştepţi de mult?
– Fericirea? Dintotdeauna.
– Păi, poate că nu există fericire. Poate că e numai o iluzie. O vorbă.
– Trebuie să fie! Eu cred că există.
– Crezi în lucruri ce mie mi se par vise. Vise ale unor copii. Fantezii imposibile.
– Fericirea e aievea!
– Eu nu am cunoscut vreodată sentimentul de care vorbeşti, prin urmare nici nu cred că există un sentiment, o stare de fapt care să se potrivească noţiunii pomenite.
– Dacă nu ai fost niciodată fericit, cum poţi şti că nu există fericire? Eu ştiu că există, pentru că până nu demult am avut ceva ce semăna cu ea, cu fericirea.
– Parcă o aşteptai dintotdeauna.
– Ei bine, o vreme am avut ceva frumos şi cred că am fost aproape de a fi cu adevărat fericită.
– Şi acum?
– Acum, nu mai sunt. Cerurile mi s-au închis.
– Şi dacă ceea ce ai avut a fost singura fericire? Dacă alta nu vei mai avea?
– Trebuie! Trebuie să am fericire. Iubire. Fără iubire, voi muri. Şi grădina asta ar rămâne fără zână.
– Bine, dar de ce să asociezi fericirea iubirii? Ele nu sunt câtuşi de puţin sinonime şi nici nu se determină reciproc.
– Vai, străine! Tu filosof erai? – îl ironiză nimfa. Altfel cum împotriva iubirii poţi gândi?
– Iubirea este şi ea, aşijderea fericirii, o himeră.
– Nu crezi în iubire. Cum poate exista o asemenea fiinţă?
– Eu cred că există iubire, dar numai între oameni. Şi aceea nu îmi este tocmai dezirabilă. Generează mai multă durere şi suferinţă decât frumuseţe şi fericire. Pe deasupra, întinderea ei în timp este atât de redusă că mă mir cum de nu realizează mai mulţi oameni cât de inutilă e. O pot asemui însă unui drog ce fie provoacă dependenţă, cum se întâmplă în majoritatea cazurilor, fie te vindecă pentru totdeauna de curiozitate.
– Cum e cazul tău, pricepu nimfa.
– Cum e cazul meu, încuviinţă David.
– Tu îmi spui mie că nu crezi în miracolul iubirii. Că iubirea dintre oameni e o himeră.
– Nu poţi contraargumenta. Nu există argumente.
– Eu cred că iubirea mă va salva. Şi când se va întâmpla asta, vei crede şi tu.
– Eu nu voi crede niciodată în iubire. Nu ştiu ce vei face tu, dar eu nu voi fi iubit niciodată. Nu pot fi iubit.
– Cum spui asta?
– Sunt persoana nepotrivită pentru iubire. Gândesc prea mult, prea repede şi sufăr de o comoditate felidă. Deşi pot manipula oamenii cu o mare eficienţă, aş fi iubitul ideal dacă nu aş fi eu.
– Adevărat? Dacă nu ai fi tu?
– Da. Tu m-ai iubi dacă acum aş fi cineva şi peste o oră, sau peste un minut, aş fi cu totul altcineva?
– Nu te poţi schimba complet! Ceva tot ar rămâne acolo. Acel ceva m-ar face să te iubesc. Să pot găsi în tine, printre miile de feţe, siguranţă.
– Oamenii tind să caute lucruri banale, fără puterea surprizei, deşi aceasta există numai graţie frumuseţii spiritului. Deci, eu nu pot fi iubit. Nu sunt precum oamenii.
– Taci!
– Ha! – exclamă el amuzat. Cred că iubesc. Şi voi iubi în continuare.
– Explică-mi! – deveni ea curioasă şi astfel nu îşi putu stăpâni un surâs.
– Iubirea există, deşi eu o consider cu neputinţă. Iar cine mă iubeşte pe mine, nu e aici. Dar ştiu că aşa e!
– Nu e aici? Unde?
– Lângă mine.
– Dar unde e?
– E dincolo de orizont.
– Frumoasă exprimare, aprecie nimfa cu ochi adânci şi senini.
– Cred într-o iubire... astrală. Când aceasta se va adeveri, voi crede şi în iubirea dintre oameni.
– Continuă.
– Cândva, nu demult, am văzut o fiinţă aproape mitologică. Un fel de zână. Şi atunci am realizat că eu pe ea o vreau. Nimic în lumea asta nu m-ar putea convinge că ea nu este ceea ce vreau , cea pe care o vreau. Şi am cerut-o Cuiva care are puterea de a mi-o oferi aşa cum este ea, pură, adevărată pentru sufletul meu. Însă puterea şi autoritatea Cuiva de a mi-o da, nu sunt însoţite şi de voinţă. O vezi tu pe fata ce lângă mine şade? Ei bine, seamănă într-un fel cu ea. Şi asta mă doare nespus.
– Doare? Cum aşa?
– Pentru că vreau s-o văd, s-o ating. S-o iubesc aşa cum numai eu o pot face. Dar ea nu poate fi a mea. Tot ce am este o imagine care seamănă cu ea.
– Şi tu nu crezi în iubire! – pufni încântată nimfa.
– Doar vreau să par astfel. Cinic, neclintit, detaşat de umanul din mine. În realitate, sunt destul de vulnerabil în caz că vrei să mă răneşti altcumva decât fizic.
– Nu ştiu cum eşti tu, sau ce îţi fac alţii de ai ajuns precum arăţi, dar vorbind cu tine îmi dau seama că ai aşa... ceva anume, ceva special, care mă face să mă simt într-un anume fel.
– Sunt perfect...
– Nu eşti perfect! Adică, nu ai de unde să ştii cum e să fii perfect. Nu ai termen de comparaţie.
– ...sunt perfect conştient, zâmbi străinul.
– Observ, surâse şi nimfa.
Şi acea tăcere se aşternu iarăşi. Fluturii dănţuiau, petale de cireş ningeau, izvorul clipocea, iasomia îmbăta ambientul, iar îngerii cântau imnuri şi ode. Probabil că iubirii. În fond, grădina cu fluturi era grădina iubirii.

Capitolul III
David îşi aprinse o ţigară de foi şi admiră strălucirea magicului tăciune în penumbră. Stătea pe fotoliul rezervat din living, cu capul plecat pe spate, contemplând aştrii emisferei boreale, aşa cum făcea dintotdeauna în nopţile limpezi.
Niciun zgomot. Nicio rază de lumină. Nicio mişcare. Numai rotocoale şi spirale de fum înălțându-se ca dintr-o ardere de tot, spre cerurile ce trebuiau îmbunate.
– La ce te gândeşti?
Silueta străvezie nu fusese remarcată până ce nu se exprimă verbal, acum aşezată pe sofaua deasemenea din piele.
– La stele, răspunse el fără a-şi altera poziţia în spaţiu.
– Da, presupun că ştiam asta, admise ea. Am vrut numai să-ţi distrag atenţia.
– De ce să faci asta? – se miră el ridicându-şi capul.
– Pentru că te vreau aici, pentru mine. Lasă-le pe ele bolţilor nesfârşite şi revino la mine.
– Dar nu am plecat de-aici. Şi nici nu voi pleca. Voi fi al tău atâta timp cât voi exista sub soarele şi cerul ăsta, ba chiar şi pe-un alt cer, sub un alt soare.
– Ştiu.
– Vino! – o chemă el întinzându-i mâna în care nu mai ţinea trabucul.
Cu mişcări fluide, zâna se ridică şi i se aşeză pe genunchi, cuprinzându-i gâtul cu ale sale subţiri, de mătase braţe, aducându-i capul pe piept.
– Îţi aud inima, şopti el cu oftat. Eşti aievea.
– Da, suspină ea. Numai pentru tine. Iubirea mea.
***
– Cum oare m-am rătăcit eu în universul ăsta fără iubire? Adică, plin de iubire, zidit din iubire, dar lipsit de iubirea ce îmi răneşte sufletul şi inima prin absenţă. Pentru ce rău sunt eu pedepsit cu o soartă pe-atât de crudă? Mă aude cineva? Ştiu că mă auziţi, dar nu vreau să cred că nu îmi vorbiţi fiindcă nebunia nu m-a cuprins pe deplin. Semnele pe care voi le faceţi nu sunt de ajuns. Am nevoie de ajutor activ, susţinut, nu de promisiuni ce vor fi respectate la date incerte. Mikhael, Rafael! Îngeri ce vă simt lângă mine, veniţi şi salvaţi-mă! Nu mă abandonaţi urii ce mă apasă azi mai mult decât oricând şi disperării izvorâte din solitudine! Imposibil este un cuvânt pe care voi l-aţi născocit spre a limita omul în avânturile sale descreierate. Vouă totul vă e la îndemână. Salvaţi-mă din chinul şi durerea ce vor să mă doboare! Iar eu veşnic voi incanta ode şi imnuri numelor voastre şi Celui ce înainte de timp pe voi v-a înălţat din neanturi, cum a făcut şi cu Lumina. Lumină sunteţi şi voi, lumină şi sufletul meu. De ce mă lăsaţi să rătăcesc prin beznă şi prin pustiuri? Oare nu ştiu eu ce ştiţi şi voi? Oare nu am fost noi toţi odat’ la acelaşi loc şi nu am ajutat altor nefericiţi? Un înger sunt şi eu, îngerilor! Cum nu ajutaţi unui seamăn aflat într-asemenea cumpănă?
– David! Încetează să mai verşi lacrimi, căci râurile lacrimilor tale la ceruri au ajuns.
Visătorul căzu de pe marginea patului unde şezuse cu capul plecat şi ochii închişi într-a sa rugă, pe covorul moale.
– Sunt eu, Mikhael! Căpetenia armiilor îngereşti, îngerul inspiraţiei profetice, reluă glasul baritonal la auzul căruia toate fibrele muritorului vibrau.
– Mikhael, îngână Visătorul. De ce vii acum? De ce nu până acum? Te chem de nesfârşiţi ani. Ce e altfel acum?
– David! – zise o voce mult mai blândă, mai prietenoasă, iar Visătorul simţi o atingere pe creştet.
Întâiul gând îl săgetă cu ipoteza deloc neglijabilă că visase şi căzuse din pat, iar vreunul dintre prietenii săi, aflaţi cel mai probabil în living, auzind zgomot, venise să-l verifice.
– Nu am nimic, sunt OK, se grăbi el pe verticală, însă priveliştea revelată prin dulcele semiîntuneric îi făcu inima să tresară, să pulseze violent, vrând parcă să iasă din pieptul de muritor şi să urce în sfere infinit mai înalte.
Mikhael şi Rafael se aflau în carne şi oase înaintea Visătorului. Cei doi bărbaţi înalţi, atletici, îmbrăcaţi în veşminte negre, îngrijiţi până la cel mai infinitezimal amănunt, radiau pace şi seninătate. David simţi că distinge foarte bine decorul din dormitor, întunericul nemaifiind insurmontabil. Ba chiar le desluşea trăsăturile şi expresiile de parcă i-ar fi văzut în puterea amiezei.
– Durerea mesagerului celest devenise insuportabilă pentru noi şi am cerut să descindem spre a te susţine în eforturile tale titanice, vorbi şi Rafael.
– Îngerii mei, suspină Visătorul. Nu ştiu ce să vă cer decât ceea ce v-am cerut obsesiv şi până acum – iubirea perfectă.
– Noi nu îţi putem da ceea ce tu vrei în termenii pe care îi consideri tu. Amorul perfect, precum ştii, nu este unul dintre obiectele din Lista Celor Şapte. Nu îl putem trimite la tine, trebuie să-l construim, să-l modelăm.
– Iar tu ne vei ajuta să facem asta, deşi vei fi complet convins că în clipa asta ne visezi.
– Lucru total neînsemnat, întrucât destinul e destin, iar tu nu vei renunţa nici pentru o fugară secundă la visul tău, adăugă Mikhael urmat din nou de Rafael:
– Visând vei cuceri toate cetăţile pe care le vei asedia, căci în visul tău suntem noi, îngerii, iar scopul nostru unanim este zăgăzuirea râurilor de lacrimi şi fericirea ta.
David nu mai zise nimic, un zâmbet de întristare şi un discret oftat guvernându-l. Cu acestea se şi deşteptă pe tocmai salteaua de pe care căzuse.
***
Trecuseră trei zile de la ultima întâlnire cu Zâna Fluturilor. Pur şi simplu nu mai găsise calea către ea, cei doi arhangheli perturbându-i în mod vădit simţul orientării printre alte şi nenumărate fantasme captivante.
Mergând pe aleea ce ajungea la rontul sădit cu mii de crini albi, gândul îi fugi către un loc în care nu mai fusese. Acolo, nimfa îi era iubită, îi oferea lui, rătăcitului Visător, acel amor desăvârşit cerut căpeteniilor angelice. Vocea de cristal îl aduse înapoi.
– Hei! Ce s-a întâmplat cu tine? Mi-ai promis că vei reveni.
– Şi am revenit, zâmbi el oferindu-i un trandafir alb adus de dincolo, din lumea lui.
– Adevărat, nu ai spus şi când vei reveni, surâse ea primind darul. Mulţumesc.
Se aşezară pe băncuţa din mijlocul rontului de crini, ținându-se de mână, ea lăsându-şi capul pe-al lui umăr.
David nu ştia de ce vine aici. Ce anume îl cheamă peste graniţa lumilor, oricăror lumi, într-un colţ de rai îngrijit de o zână. Să fi fost liniştea şi pacea acestor locuri? Magia acaparatoare a decorului ca întreg, vrajă datorată întrunirii tuturor elementelor ce îi umpleau inima de bucurie? Ori era zâna? Neîndoit că toate variantele erau adevărate, dar mai greu atârna cea de pe urmă. Nu ştia nici pentru care motiv descoperise grădina cu zână, dar avu ea un răspuns:
– Cred că aş putea să te ajut să crezi în iubire. Să crezi că ea îţi va fi accesibilă şi ţie.
– Da, la asta m-am gândit şi eu. Că trebuie să scriu o poveste de iubire dar nu cunosc tema.
– Scrie-o şi apoi imprim-o pe viaţa mea!
– Pe viaţa ta? Cum?
– Tu eşti Creatorul de Iluzii.
– Mda.
– Ei bine, în cazul meu vreau să fii Creatorul de Realitate.
– Păi realul doare. Nu vrei să facem realitatea Vis?
– Nu vreau să-mi minţi sufletul. Vreau ca visul să fie realitate. Şi ştiu că va fi posibil.
– Mă bucur că unul dintre noi poate crede.
– Ştii... Eu cred... ştiu că povestea mea de iubire o să înceapă cândva. Şi o să fie la fel de strălucitoare ca aceea pe care o vei scrie tu. Şi dacă ar fi să mor şi să nu fie aşa, nu îmi va părea rău că am crezut în ceva frumos.
– Da. Tu măcar meriţi asta. Eu, nu.
– Cu toţii o merităm!
– Eu sunt dintr-o altă sferă.
– Şi?!
– Şi de unde vin eu, iubirea muritoare, efemeră, nu are o prioritate pe-atât de mare pe cât tind să i-o atribuie oamenii în lumea lor mică. De-asta nici nu cred că voi avea vreodată iubire de la o altă fiinţă umană. Desigur, poate că voi fi iubit, însă cum voi şti eu că acela este lucrul pe care îl caut? Se înţelege de la sine că dacă nu crezi, nu poţi face un lucru. Mai întâi trebuie să cred, apoi să iubesc. Iar aici am serioase dubii că o pot face.
– Da... Eu am să-ţi arăt că nu e aşa. Îţi voi demonstra că ai să poţi iubi, deşi în momentul acela eu nu am să fiu acolo să-mi savurez succesul.
– Orizonturi gri.
– De ce zici asta?
– Ipotetic, aş putea fi înălţat de îngerii mei, pe care nu i-am văzut ori auzit vreodată, dar i-am simţit dintotdeauna, pe culmi înalte, unde i-aş putea ruga să te aducă şi pe tine. Dar ipoteza, duşmanul realităţii este. Căci ea se fundamentează pe visare. Tradus, ar fi cam aşa: numai în anumite condiţii cineva mă poate iubi riscând la rândul ei să primească iubire. Fără acele condiţii...
– Atunci nu te iubesc! Te iubesc în momentul în care nu aştept nimic în schimb.
– Da, cum eu nu ştiu ce-i iubirea, vezi că mai şi greşesc. Am ştiut eu că de-asta mi-ai fost scoasă în cale, de-asta am descoperit acest loc. Tu trebuie să mă ajuţi să simt, să fiu, să vreau. Iubirea, de va fi dat să existe, numai într-o carte va fi.
– Uite... Eu ştiu, simt că într-o zi am să te iubesc. Şi vreau să primeşti iubirea mea. Atâta vreau, să o primeşti. Atunci vei crede. O să vezi.
***
Cum să nu crezi o asemenea promisiune? Şi cu atât mai mult cu cât aceasta venea de la o zână, de la o nimfă captivă într-un univers mirific, al tuturor lucrurilor ce însemnau magie în sufletul cel senin al tulburatului Visător. El se cunoştea chiar prea bine. Ştia că nu poate iubi precum oamenii şi nici oamenii nu îl pot ferici cu acea iubire de care el putea da dovadă. Iubirea lui, se înţelege, nu era nici pentru oameni şi nici în lumea de oameni. Iar această gingaşă făptură, cu ochii săi scânteietori, adeseori trişti, în permanenţă visători, îi spunea că îl va iubi. La modul pur ipotetic, a şi crezut-o. Nu înţelegea cum ea, un simplu vis al nefericitei sale minţi, îl putea iubi, dar o credită cu importante şanse de reuşită.
Zilele în care nu o vedea, în care nu îi vorbea şi nu îi auzea cristalul vocii celeste, treceau în dureri mute, surde, oarbe. Şi mai erau şi nopţile în care nu reuşea să ajungă la grădina cu fluturi, neîndoit ţinut deoparte de voinţa arhanghelilor străjeri.
Deşi era foarte conştient că totul e un vis, o imposibilitate faptică, întreţinea iluzia unui strălucitor viitor alături de Prinţesa Fluturilor, în oricare dintre cele două lumi, cea a fanteziei ori cea aievea. Îngerii lui, Mikhael şi Rafael, îi arătau, îi spuneau şi îi dădeau exclusiv lucrurile de care el avea nevoie. Aşa făcuseră dintotdeauna.
Tot în conformitate cu această observaţie proprie, Zâna Fluturilor trebuia că era foarte importantă pentru el. Altfel, destinele, paşii lor nu s-ar fi intersectat în veci. Bun, dar ce utilitate poate avea un atât de frumos vis? Să fi fost oare iminenţa nebuniei?

Capitolul IV
Ploua. Sau ningea. Nu mai existau certitudini. Noaptea era unica stăpână, unicul atribut al spaţiului de altfel nemişcat. Paşii apăsaţi, fremătători, ai Visătorului, umblau aleile Grădinii în căutarea zânei.
Deodată, o lumină orbitoare îl ţintui în loc şi Mikhael îi vorbi din mijlocul razei.
– Nu ea este iubirea ta! Revino în lume-aievea şi caută unde ţi-am arăta noi!
– Ce-mi spui, mărit înger?! – exclamă David neştiind dacă pe faţa sa curgeau stropi ori ale rătăcirii lacrimi.
– Zâna Fluturilor nu-ţi va fi dată. Nu înţelegi că-i cu neputinţă amorul ce se zugrăveşte? Doar aici poate ea exista, doar dincolo poţi tu trăi.
– Sunt aici, acum, nu-i aşa?
– Eşti, dar iluzia îţi este întreţinută spre a-ţi servi ulterior, nu spre a obţine amorul.
– Pe care mi l-ai promis, înger de lumină! Mi l-ai promis! Aşa îţi ţii tu cuvântul?
– Îţi vom da amorul. Dar nu pe ea.
– Nu vreau pe nimeni altcineva ! Ori în inima mea tu nu poţi vedea acest adevăr?
– Ceea ce numești tu adevăr, este nimic mai mult decât infatuare. Voia cerurilor se va face, dar nu a ta.
– Dacă nu mi-aţi da-o pe ea, pe zâna care mi-a luat inima din piept şi a pus-o lângă inima sa, atunci nu am nevoie de amorul pe care voi mi-l veţi da.
– Nu spune asta! Nu ştii voia Cerului. Nu ştii ce Scribii ţi-au pus pe papirus. Fericirea ce o vei primi excede cu mult viziunea ta, orizonturile minţii tale.
– Tu ştii că în Cuvânt rezidă suprema putere. Tu cunoşti cuvintele potrivite, tu ştii cum o vorbă rostită când şi de cine trebuie spulberă o stea, o constelaţie, o galaxie. Şi tot un cuvânt va nimici universul. Eu spun vorbe aiurea, căci aiurea îmi sunt minţile. Luminează-mă tu, divin înger! Arată-mi tu calea pe care să umblu, vorbele pe care să le grăiesc, dar nu-mi spune că nu pe ea am s-o iubesc! Prefer să-mi cer plecarea din lumea aievea decât să concep asemenea infamie.
– Vrei să discutăm simboluri, Visătorule? Ea un simbol este. O icoană. În inima ta o iubeşti fiindcă reprezintă ceea ce tu îţi doreşti cu toate fibrele fiinţei tale efemere şi cu toţi ergii fiinţei tale eterne. O asemuieşti acelei zâne pe care cândva ai pierdut-o, pe care în curând o vei regăsi.
– Nu ştiu cu cine o asemuiesc şi nici ce tot vorbeşti. Nu am pierdut nicio zână, fiindcă eu nu am mai iubit. Eu nu ştiu cum se simte amorul, deşi îi cunosc definiţia şi efectele.
– Aş vrea să-ţi spun că acum vei învăţa ceva, dar zâna aceasta nu te poate învăţa nimic. Ea nu este de factură divină. Ea nu este un înger. În schimb, tu eşti.
– Ştiu că sunt, ori cel puţin am fost un înger, dar ce legătură are asta cu faptul că eu o iubesc şi o voi pe ea? Ce, eu cred în visele ei, cumcă îmi poate arăta cum se simte iubirea? Eu? Un gânditor nefericit? Eu nu am ce să învăţ nici de la oameni şi nici de la zâne.
– Cred că eşti de acord că noi permitem aceste vise şi că atunci când timpul lor va fi trecut, tu aici nu vei mai ajunge.
– Lasă-mă cu asta! Revino asupra ideii anterioare, cu zâna pe care am pierdut-o şi o voi regăsi curând! Nuanţează, te rog, tema!
– Inutil aş face-o. Nu m-ai crede şi nici nu ţi-ai aminti detaliile. Esenţialul a fost spus: o vei regăsi curând. Ea este acea iubire desăvârşită pe care o cauţi, pe care noi te vom ajuta să o clădeşti din practic nimic decât vise.
– Vă mulţumesc pentru asta, zise David. Dar pot cumva să interpretez ultima parte a spuselor tale în sensul că şi Zâna Fluturilor este un vis, iar din vise îmi conturaţi iubirea adevărată?
– Poţi interpreta orice şi oricum.
– Voi tot ceea ce ştiţi că trebuie veţi face, pricepu Visătorul.
– Ceea ce trebuie pentru a te ferici în sfârşit.
***
– L-am visat din nou pe Mikhael. Acum îmi ascundea făţiş zâna. Îmi spunea că nu de ea am eu nevoie pentru a-mi atinge scopul final, iubirea autentică, iubirea celestă.
– Mda, ce ştie el?! E doar un arhanghel, căpetenia tuturor îngerilor, oftă ironic Alex, aprinzându-şi un trabuc scos din aceeaşi cutie ca şi cel pufăit de David.
– Ştii că nici aici nu suntem în lumea aievea, nu? – vru să şocheze Visătorul.
– Nicăieri nu suntem în lumea aievea, se amuză Alex. Realitatea e subiectivă şi ea nu are ce căuta aici, cu atât mai puţin cu cât scopul final este obţinerea iubirii.
– Mă temeam că mă vei considera nebun.
– Nebun, geniu, visător... Varii nuanţe ale aceluiaşi suflet. Nebun te consideră cei ce nu te înţeleg pentru că nu te pot înţelege din considerente de procesare. Geniu te consideră cei care vor să te înţeleagă, dar nu reuşesc, în pofida diplomelor şi experienţei, iar visător te consideră cei ce nu te înţeleg, dar se identifică până într-un punct cu tine, cu viziunea ta asupra vieţii.
– Deci nu contează că realitatea se amestecă hipnotizant cu visul şi dorinţele atât de intense încât mă rănesc fizic?
– Câtuşi de puţin, Visătorule, zâmbi cu toţi dinţii omul de încredere şi pufăi tacticos tutunul.
– Am uneori impresia că voi înnebuni de-a binelea, reluă David. Nu ştiu dacă din lipsa acestui obsesiv căutat obiectiv al vieţii mele, ori din cauza intensităţii lucrului împlinit, dar asta cred. Şi o cred cum nu cred prea multe alte lucruri.
– Poate că o să înnebuneşti în eventualitatea în care ea îţi va fi dată pentru o anume perioadă de timp, apoi îţi va fi îndepărtată. Pare mai credibil aşa.
– M-am gândit şi la asta, realizând că Mikhael mi-ar fi putut dezvălui în fapt viitorul şi nu trecutul meu prin afirmaţia ca am pierdut-o şi o voi regăsi.
– Îngerii spun cele mai trăznite lucruri, dar ştii foarte bine că sunt setaţi în modul de ajutor, că tot ceea ce fac este menit a te susţine şi a te ridica acolo, pe culmile către care ţinteşti.
– Dacă e vorba de lucruri care încă nu s-au întâmplat, dar vor avea loc, atunci viitorul sună relativ bine.
– Durerea cauzată de viitorul astfel prevăzut nu te îngrijorează deloc? – se miră Alex.
– Adică?
– Între pierderea şi regăsirea zânei se pot interpune ani în şir. Ani în care vei suferi, în care vei renunţa la speranţe.
– Da, presupun că îngerii-scribi pot fi îndeajuns de cinici şi chiar mai mult decât ar trebui pentru a mă tortura cum numai în viaţa ca om o pot face.
– Caută o modalitate să afli mai multe informaţii, după care să îţi concepi un plan de acţiune cvasi infailibil. Să nu trebuiască să suferi din nou ca acum.
– Planurile sunt doar vise cu structură. Iar visele au nefericitul obicei de a răni sufletele care cred în ele. Voi lăsa totul la alegerea şi judecata îngerilor, având însă rezervat dreptul să ţip la ei şi să le cer autoritar ceea ce simt că îmi trebuie.
***
Un singur lucru îi este la îndemână Visătorului captiv între lumea oamenilor şi lumea fanteziei celei atât de minunate. Da, Visul. Naivitatea celor ce se consideră proprii stăpâni, autorii şi modelatorii destinelor ce îi poartă către mormânt, îl amuză, îl deprimă. Nu are încredere în gândirea umană. Nu avea încredere în oameni. Şi cauzele dezvoltării acestei păreri negative despre specia dominantă nu ţin neapărat de experienţă ori de o anume educaţie, ci de nivelul ridicat la care el percepea lumea ca întreg şi detaliu. I se părea tragic că numai forţe exterioare, supranaturale, dar implicit reale îl puteau ridica din crunta durere, îl puteau salva din întunericul urii. Adevărul este întotdeauna mai greu de acceptat decât oarecare iluzie. Altfel de ce s-ar complace specia umană în tot felul de fanteziste realităţi inventate negreşit de voitorii de bine? Sistemul economico-social este corupt indiferent de locaţia geografică, sistemele religioase au fost create după ureche şi sunt întreţinute cu unicul scop de a controla şi manipula masele. Nicio filosofie, nicio ideologie născocită de-a lungul eonilor de maimuţa gânditoare nu se apropie de adevărul luminii. Adevăr pe care Visătorul îl caută de-o bună bucată de timp, în principal scriptic, ideatic. Acest Adevăr aparţine conştiinţei universale, creatorului, forţelor creatoare, dar nu are nimic în comun cu vreo religie a oamenilor sau cu minţile lor obtuze. Teoriile generate de faptul că el se considera un înger captiv în trupul pieritor al unui om erau ample şi plictiseau pe oricine avea indiscreția să-l întrebe despre ocupaţie sau pasiuni.
Înarmat cu Visul, aliat cu Îngerii şi conştient de viitoarea strălucire a destinului său, David se ridică şi porni în căutarea iubirii adevărate, sentimentul veşnic inaccesibil oamenilor cotidieni, oamenilor sănătoşi la cap.
Promisiunile pe care îngerii săi i le făcuseră aveau greutatea unor legi divine, ceea ce fără îndoială că şi erau, singura autoritate executivă având-o însuşi stăpânul universului. Destinul pus de scribi pe papirus şi instaurat de îngerii desemnaţi doar predispunea, recomanda. Fără girul conducerii lucrurile rămâneau la stadiul de propuneri. Convins că însuşi ziditorul şi stăpânul universului îl recompensa ori urma a-l recompensa cu fericirea de care nu se bucurase niciodată, Visătorul umbla pe căile cele luminoase spre împlinirea promisiunilor primite.
Zâna Fluturilor era unica prezenţă din inima lui şi asta îl durea enorm.

Capitolul V
– Zâna Fluturilor, aici sunt.
Însă niciun răspuns nu se întoarse. O căută peste tot prin Grădină. La rontul de crini, pe malul izvorului ce se-arunca pe nisip de diamante, pe aleea cu iasomie, până la marginile acestui loc, în crângul de pini şi cireşi. Nimfa părea să fi dispărut, iar el puse îndată problema pe umerii îngerilor.
Se prăbuşi ostenit în iarba verde, înaltă şi nu prea, a peluzei ce preceda firicelul de apă venind dinspre latura de apus a decorului şi îmbrăţişă cerurile de turcoaze în care pluteau norişori albi, conturaţi în forme stranii de mintea îndurerată. Nu li se putea opune celor mai de seamă îngeri. Dacă ei spuneau că nu Zâna Fluturilor este acea iubire pe care el o căuta dintotdeauna, atunci lui nu îi mai rămâneau decât două opţiuni, ambele dezolante. Resemnarea şi lupta cu îngerii. Luptă în sensul de împotrivire, de protest verbal, căci altfel nici nu ar fi cu putinţă, entităţile generic denumite îngeri neavând forme sau atribute caracteristice lumii materiale.
Doar că lui nu-i ardea de plecarea capului şi de rostirea cuvintelor fie cum vreţi voi. Dimpotrivă. Acum, cu noua identitate conferită de însăşi zâna pentru a cărei iubire se zbătea, se simţea un alt om. Un alt fel de om. David e prin definiţie un campion. Şi avea certitudinea că Magul-Câine, îngerul său personal, luptă prin metode specifice sferelor superioare, să-i aducă zâna.
Strigă din nou la îngeri, de data aceasta furios, uitând de precauţiile ce se impuneau unei conversaţii între esenţe aflate în două planuri existenţiale absolut distincte şi într-un net raport de inferioritate de-aici încolo. El oricum era un înger, deci vorbea cu semenii săi. Iar aceştia îi şi dădură ascultare, atât Mikhael cât şi Rafael înfiinţându-se pe gazonul crud, mirositor, de-un verde intens.
– De ce nu e aici?
– Tu de ce crezi? – îl întrebă Mikhael într-al său sedativ ton.
– Pentru că nu o lăsaţi voi să fie.
– Şi dacă ştii, de ce mai întrebi? Să te auzi vorbind? – se amuză Rafael.
Dar Visătorul nu găsi nimic de râs. Se ridică pe şezut, uitându-se pieziş în zarea definită de liziera copacilor ninşi de flori. Îngerii se găseau de-a stânga şi de-a dreapta-i.
– Trebuie să existe un răspuns! Trebuie să fie o soluţie! Eu pe ea o doresc pentru iubire!
– Ai dreptate, afirmă Rafael. Există şi un răspuns, există şi o soluţie. Şi pe ea o vei iubi.
– Doar că nu precum îţi imaginezi tu, adnotă Mikhael. La capitolul iubire, tu trebuie să rămâi cinic, neîncrezător şi critic.
– Cum adică?! Ori cred în iubirea pe care ea mi-o poate da şi o iubesc la rându-mi, ori rămân cinic. Nu se poate amândouă! – făcu David ridicându-şi ochii spre cel ce rostise asemenea năzdrăvănie, Rafael fiind nevoit să explice întrucâtva afirmaţia fratelui:
– Dacă Legea nu o interzice în mod expres, scribii pot scrie orice. Şi uite că au scris.
– Mda.
– Deja ţi-am revelat prea multe lucruri, păru Mikhael să fi primit o subită interdicţie din partea soarelui aflat la apex, punct din care ambii îngeri îşi reîntoarseră privirile, continuând la adresa îngerului captiv în trup de om: De-acum, nu vom mai comunica personal, ci prin Magul-Câine. Tu rămâi aici. Urmează-ţi destinul! Ştii foarte bine că el îţi este favorabil, în pofida oricăror aparenţe punctuale ori a vreunei aşa-zise analize obiective în retrospect.
Mikhael şi Rafael îşi puseră mâinile drepte pe creştetul pleşuv, abia înmugurit, mormăind o formulă, o rugăciune, apoi se evaporară în plină amiază.
– Da, favorabil! – oftă David şi se prăbuşi din nou în iarbă.
***
– Îngerul meu!
– Da, Zâna mea.
– Mi-ai lipsit. Cred că devin dependentă de tine.
– Cred că nu numai tu dezvolţi o dependenţă.
Se îmbrăţişară acolo, în soarele din înalt, în ninsoarea de petale şi în dansul de fluturi, în iarba vie.
– Ochii tăi, vocea ta, parfumul tău... Cum să îi cred când îmi spun că nu poţi fi tu? Cum pot face ei un lucru atât de hain? Nu sunt ei oare lumină pură?
Tânguirea Visătorului o lăsă rece pe Zâna Fluturilor, cu gândurile pierdute hăt-departe, în neanturile unui alt univers, în trecut, într-un viitor dezirabil.
– Da, confirmă ea în şoaptă, nişte haini.
***
În general, întâlnirile lor se încheiau brusc, cu el trezindu-se fie pe fotoliul din living, într-o poziţie nefericită din punctul de vedere al confortului, ori pe pat, în dormitor. De această dată, ea se scuză, vădit afectată sufleteşte şi în fugă se depărtă peste pajiştea punctată de floricele multicolore.
– Hei! Am zis eu ceva aiurea? – rămase el surprins, privind-o cum se pierde în lanul de maci dinspre crâng.
Confuz, Visătorul căută din nou cerul. Ochii i se inundară când speranţele părură să-l fi abandonat timp de câteva clipe. Grăbindu-se înapoi în inima lui, iluziile îl convinseră că de fapt ea nu plângea. Iubirea se făcea responsabilă de prăpăstioasa despărţire. Cum aşa? Foarte simplu – Zâna îl iubea prea mult. Poate mai mult decât era ea pregătită să recunoască. Vraja sa încă nu prinsese putere asupra lui, cel puţin nu definitiv, în schimb reuşise a se înamora singură. Un fel de cine sapă groapa altuia.
Cu această potenţial invalidă explicaţie luată de bună, David zâmbi şi porni către rontul crinilor spre ieşirea din Grădină. Din întâmplare se trezi că are un mesaj în buzunarul sacoului. Despături cu mişcări fremătătoare bileţelul şi citi textul caligrafic ce îl mişcă profund Aş putea fi prinţesa ta... Te ador.
Avusese dreptate! Iubirea asta! Cu un zâmbet cât toate zilele întipărit pe chip se deşteptă în fotoliul din living. Era încă noapte.
Imediat durerea îl lovi în moalele capului. Imediat după ce, remarcând buchetul de crini din vază, florile imperiale aflate în extrasezon, îşi aminti unde fusese şi mesajul offline. Separaţia asta îl înnebunea. Oare existau într-adevăr soluţii pentru împlinirea iubirii, ori îngerii, vise la rândul lor, îl amăgeau precum doar ei o puteau face?
Raţionând la rece, răspunsul era chinuitor prin evidenta sa formă negativă. Şi dacă era să nu fie un lucru atunci când avea interes într-o oarecare privinţă, Visătorul tocmai raţional nu era.
De ar fi fost lângă el, Alex i-ar fi zis că visele astea generate şi întreţinute de nimeni altcineva decât de el, pot fi un bun început pentru alienare. Îngerii, implicaţi sau nu, aveau prea puţin de a face cu subiectul. Dar a ţipa la ei să-l ajute nu era un lucru inutil, întrucât ei îi vor sări în ajutor chiar şi pentru a-i înfăptui un asemenea vis de dincolo de orice reguli şi limite.

Capitolul VI
Atunci când te afli în căutarea unui lucru despre care nu cunoşti prea multe, dar imaginaţia umple golurile, este aproape imposibil să discerni ce e de ce nu e. Ce vrei tu să fie şi ce este cu adevărat.
David credea în iubire. Credea că este iubit de Zâna Fluturilor cea într-alt univers captivă. Era iubit de un vis. Şi ea îl asigura în permanenţă că nu era o fantasmă, că ea îl putea iubi aşa cum nimeni din lumea lui nu reuşise, nu dorise.
Vizitele în grădina zânei nu mai durară mult. Îngerii, în planul lor criptic, aduseră momentul despărţirii mult mai recent decât şi-ar fi închipuit înamoratul Visător. Visele se terminau, realitatea începea. Oricât dezgust pentru această noţiune ar fi acumulat în sine, iraţionala speranţă îl anima cu viziunile unui orizont idilic, ale unui amor desăvârşit în lumea durerii. Numai că perfecţiunea nu e aici. A fost acolo, în lumea fanteziei sale. Acum, doar linişte, tristeţe şi o inimă bolnavă.


***
Era noapte când David află de la Zână, în grădina cu fluturi, că ei nu mai trebuie să se vadă.
– Nu mai am nimic să-ţi arăt, îşi justifică ea hotărârea unilaterală.
– Nu înţeleg.
– Nu e nimic de înţeles. Ceea ce eu am avut să-ţi arăt, ţi-am arătat. Ţi-am arătat cum e să fii iubit. Deci nu mai poţi afirma că nimeni nu te-a iubit şi că nu te poate iubi.
– Ce vorbeşti?! Asta a fost iubirea? Asta am cerut? Asta am căutat eu?
– Nu ştiu ce ai căutat tu, dar eu mai mult nu mai am. Nu eu sunt jumătatea ta, acea zână pe care spuneai că o vrei, că o iubeşti.
– Ea nu e reală, e dintr-altă lume.
– Şi eu sunt reală? Nu zici mereu că sunt doar un vis şi că din cauza mea vei înnebuni, vei muri?
– Pierderea ta m-ar înnebuni şi m-ar omorî, nu iubirea ta!
– Decizia a fost luată. Îmi pare rău.
– Vezi?! Ţi-am zis eu că nu pot fi iubit. Nimeni în lumea oamenilor, iar acum nici într-o lume fantastică, nu mă poate iubi. Sunt negreşit urmărit de un blestem.
– Nu vorbi aşa. Eu te-am iubit şi încă te iubesc.
– Dar ce folos, că ai eşuat în tentativa ta. Îţi mulţumesc, totuşi că ai încercat. Nu te voi uita niciodată.
– Nu am eşuat. Pentru prima dată în viaţa mea am simţit că fac ceva minunat pentru cineva. Dar nu vreau ca eu să fiu sfârşitul tău. Dragostea mea.
– În zadar toate! Pierderea ta îmi năruie orice perspectivă asupra vieţii, precum anticipam. Sper numai să nu aleg să ies din ea din cauza insuportabilei dureri.
– Nu vei face asta. Iubirea ce o porţi în tine nu te va lăsa. Mereu am să fiu acolo să te opresc.
– Sper.
– Te iubesc.

***
Deşi a căutat frenetic drumul înapoi către Grădină, lui David soarele nu i-a mai zâmbit. Tot noaptea ajungea în cea mirifică lume, tot prin beznă umbla şi nimic nu mai găsea. Lacrimile lui se adunau iarăşi în valuri ce înecau orice gând; urcau sus, tot mai sus, iar îngerii trimiseră un emisar cu vorbă meşteşugită.
– Ce cauţi tu, suflete? Nu te întrista şi nu mai vărsa lacrimi. Ce-a fost şi ce ţi s-a întâmplat, nu a fost iubirea pentru care îngerii rescriu acum destine, spulberă munţi şi aprind stele în cer. Ea numai vis a fost.
– Canis Magus, mormăi David recunoscând timbrul vocii entităţii înfiinţate lângă el, pe malul lacului albastru în care Selene îşi coborâse imaginea perfecţiunii spre a se bălăci în nemişcata oglindă. Ce vrei?
– Să te reclădesc. Să adun cioburile sufletului tău şi să te ridic de pe fundul abisului în care mai mult singur te-ai azvârlit.
– Am crezut, Magule! Am crezut-o când mi-a spus că nu am dreptate şi că ea mă poate iubi. Cum să nu cred? Ea e o zână.
– Nu e un lucru rău să crezi în iubire, suflete. Iubirea e cheia universului. Doar că tu nu ai avut de ales. Deşi te consideri responsabil pentru ceea ce s-a întâmplat, află că ţie nu-ţi datorezi nici mulţumiri şi nici mustrări. Un simplu om eşti acum, iar nu îngerul ce ai fost cândva.
– Aşa mă ridici?! Călcându-mă-n picioare?!
– Scribii ţi-au rezervat un minunat viitor. Tocmai ce l-am văzut înscris pe papirus şi vizat de Împărăţie.
– Tot vis e şi ăsta, căci tu a mea creaţie şi iluzie eşti! Avatar sau nu, doar vis te numeşti. Şi mintea mea rănită, disperată, vrea să mă ţină deasupra resacului ucigător. Creierul nu vrea să moară. Aşa te explici tu, aşa se explică şi visele cu zâna, venite la marginea de miazănoapte a raţiunii, când motivele existenţei deveniseră himere.
– Ei bine, timp de nişte zile, ai avut o motivaţie să trăieşti. O vei regăsi.
– Lasă-mă cu prostiile astea! Uite! Doar ea mă iubeşte. Doar ea îmi va fi alături pentru veşnicie. Nu mă va urî, nu mă va dezamăgi, va şti când mi-e rău şi am nevoie să-i zăresc chipul palid, când am nevoie de susţinere, dar mai ales ea nu mă va părăsi niciodată, iubirea ei fiind nesfârşită. O iubesc.
– Selene?! – pufni Magul. Ce a fost Zâna Fluturilor un vis, dar luna e o iluzie infinit mai mare. Lirismul ăsta te-a adus unde eşti. Într-un hău groaznic. Ieşi măcar pentru o clipă din cochilia ta celestă în care stai între muritorii insignifianţi şi uită-te cu atenţie la ce e în jurul tău! Pustiuri, suflete ! Nu te îndepărta mai mult de ceea ce ştii bine că este salvarea ta, căci înaintea deşertului, ea ultima oază e.
– Spui asta de parcă mi-aş cunoaşte destinul sau aş avea vreo influenţă asupra lui.
– M-ai creat pe mine, care duc toate luptele esenţiale în numele tău. Ce altă influenţă mai pofteşti? Eu în exteriorul destinului rezid.
– Ultima oază înaintea deşertului, Zâna Fluturilor este! Ştii bine că altcineva nu există şi nu va mai exista în inima asta hăituită şi îngheţată.
– Ştiu.
– Ce să fac eu în lumea de oameni fără ea? Esenţa iubirii o consider şi de nu o voi avea, profeţia în care nu credeam cu adevărat, că ea îmi va cauza pieirea, se va împlini. Nu mai pot cu ironiile astea ale scribilor. Toate elementele pe care le avem în comun, toate gândurile pe care se întâmplă să le avem simultan. Vibraţiile ce ne leagă deşi nu sunt generate de niciunul dintre noi, visele cărora nu am apucat să le dăm aripi. Cum îmi puteţi face asta?! Cum să nu fie ea Aceea? Încep să mă rătăcesc din nou de lumina pe care sufletul meu o cunoaşte şi cu care se identifică. Îmi rătăcesc sufletul. Magule! Mai du-te şi tu de ţipă la scribi! Mai cazi în genunchi înaintea Stăpânului Universului! Fă-i să-mi dea fericirea iubirii desăvârşite în lumea oamenilor, alături de ea! Asta vreau, asta voi dori până când, de mâna Îngerului Întunecat, la ceruri mă voi înapoia.
– Şi cinismul? Mikhael şi Rafael ţi-au explicat că nu ai nevoie de iubire pentru a-ţi îndeplini misiunea pentru care ai fost trimis jos.
– Scuteşte-mă! Cinismul nu a fost opţiunea mea. Iubirea e opţiunea mea!
– Nimic nu e opţiunea ta.
– Vezi?! Şi dacă ei mă fac să cer asemenea aparentă imposibilitate logică, de ce nu se îndură de chinul meu să mi-o ofere? Imposibilitatea e numai de partea asta a existenţei, în lumea constrânsă de legile fizicii. Ei au zidit universul şi toate universurile de dinaintea acestuia! Să nu îmi zici că nu pot face asta, că vei vorbi singur. Rafael a zis că există soluţii. Pentru orice. Pune-i să le aplice!
– Vrei să te ridice pe tine distrugându-i pe alţii?
– De ce să-i distrugă pe alţii? Pe cine?
– Era o întrebare. Acest scop trebuie urmat indiferent de implicaţii?
– Ştii foarte bine că oamenii, cu cât îmi sunt mai străini, cu atât contează mai puţin. Nu trebuie să afirm verbal că scopul meu este infinit mai important decât metodele prin care voi, adică şi tu, îmi veţi da lucrurile de care am nevoie. Iubirea Ei, iubirea perfectă, croită pe necesităţile sufletului meu, plus accesul la Lumea din Vis.
– Suferinţa ta se apropie de final. Bucură-te!
– Nu mă mai bucur înainte să mă văd cu sacii în căruţă. Nu mai sunt om, ai uitat? Iubirea Ei m-a ridicat peste pragul de care mă temeam.
– Încă nu ai înnebunit, dar aşa este, te-a ridicat dintre oameni. Bun. Ai grijă de tine, eu urc să-mi continui eforturile întru fericirea ta.
– Mai e ceva! – exclamă David înainte ca Magul să se dizolve în aerul de iasomie plin.
– Ştiu.
– Spune-mi! De ce am fost izgonit din grădina cu fluturi? Care e motivul real?
– Zâna e bolnavă.
– Ce face?! – sări Visătorul în picioare pe iarba înrourată, fixând silueta neagră, masivă, a entităţii celeste. Cum să fie bolnavă? Zânele sunt nemuritoare!
– Uite că ea nu e.
– Dar e numai în visul meu. Dacă eu zic că nu poate fi bolnavă, nu va fi.
– Bine, zi! – îi ironiză Magul.
– Să trecem peste. Cum o poţi ajuta? Cum o salvăm?
– Noi? Noi nu facem nimic, suflete. Îngerii o pot salva.
– Dar îngerii mi-au zis că nu mi se vor mai arăta şi că în schimb tu vei fi solia lor. Nu e suficient! Eu cu ei trebuie să vorbesc! Lasă că-i găsesc eu. Tu du-te! Adu-mi iubirea perfectă! Adu-mi iubirea Ei!
***
Bezmetic a căutat perechea de îngeri până ce i-a găsit. Până ce aceştia i s-au înfăţişat, nefiind vreo clipă altundeva decât dincolo de raza percepţiei sale. Le-a căzut la picioare şi nu s-a mai ridicat până ce nu le-a obţinut promisiunea că Zâna nu are nimic, că nu va muri şi că orice ar avea, se va lecui într-un mod miraculos, caracteristic intervenţiilor divine.

Capitolul VII
– Nimic nu e adevărat!
– Ce?
– Nimic!
– Dar este! Totul, mă rog, majoritatea lucrurilor sunt adevărate. Dacă n-ar fi, cum îţi explici atâta durere? În vis nu suferi. Creierul te-ar trezi înainte să fie afectat de o traumă. Ştii bine că există sisteme de ecranare ale suferinţei.
– Dacă eu zic că nimic nu e adevărat, de ce trebuie să dezbatem subiectul? Nici măcar nu e un subiect, e o axiomă. Nimic din ce vedem, simţim şi trăim nu e real. Nu pot să cred contrariul. Nu pot să cred că durerea asta e a mea. Nu e a mea! Cineva de altundeva mi-o transpune, mi-o exportă mie, aici, în lumea mea minusculă cu orizonturi largi şi vise imposibile.
– Alegi să refuzi durerea, dar asta nu o anulează. Deci, cărui scop îi dedici efortul?
– O durere adevărată, aievea, reală, ar însemna că Dumnezeu mă urăşte. Şi dacă nu El, atunci oricine ar fi responsabil cu destinul. Şi dacă nici autorul destinului, atunci o lege universală care împiedică geniul să aibe iubire şi orice ar mai pofti. În ultimă instanţă, dacă toate ar fi negative, ar însemna că eu mă urăsc. Ori că eu îmi vreau răul, fiind dependent de compasiunea altora. Iar eu nu vreau să fiu singur, indiferent ce vi s-ar părea vouă. Vreau iubire! Vreau iubirea ei şi atât.
– Eşti conştient că nu a fost decât un vis? Un vis fantastic, magic, minunat, dar numai un vis.
– Uite ce vreau eu să-ţi zic. Dacă înapoi nu-mi daţi zâna fluturilor, eu nu mai am nicio voinţă să trăiesc. Şi te asigur că în momentul în care eu renunţ la viaţă, la ultimul lucru pentru care m-aş mai putea agăţa de viaţă, Îngerul Nex nu va fi prea departe. În primăvara asta voi pleca. O ştii foarte bine.
– Nu discut previziunile tale. Sunt iraţionale. Ce rost are să vrei un lucru despre care nu ştii sigur dacă nu ţi-a aparţinut vreo clipă? Nu mai bine îţi vezi tu de treaba ta şi termini ceea ce ai de făcut în lumea omului? După aceea, mai vorbim de recompense şi bonusuri.
– Nu înţelegi că în mine o luptă titanică de dă între părţile constitutive? Pe de o parte este creierul, care vrea să supravieţuiască, indiferent de mijloace, pe de altă parte este inima, care o vrea pe ea înapoi cu orice preţ, prin orice mijloace, iar pe de altă parte ponderea cea mai îngrijorătoare o are sufletul, esenţa care vrea ceea ce a vrut dintotdeauna, să revină acolo de unde nu trebuia sa fi coborât. Momentan, creierul câştigă, dar câştigă foarte greu. Şi esenţa pare încontinuu avans şi sporire a eficienţei. Timpul plecării, mărite înger, nu este într-atât de distant precum unii dintre noi credem ori am dori să credem.
– Ce ştii tu? Moartea îţi va veni când vor decide înscrisurile de pe papirus. Nici chiar eu nu cunosc acel moment.
– Atunci trebuie să iei în considerare eventualitatea ca vorbele mele să fie adevărate.
– Mă rog, dacă vrei tu. Doar că eu îţi cunosc destinul în liniile în care el mă implică şi pe mine, iar eu am lucruri mari de făcut pentru tine. Ăsta e un adevăr! Eu sunt superior destinului şi prin urmare ceea ce trebuie să fac eu primează. Deci chiar şi numai în acest mod tu vei mai zăbovi.
– Bine, mă bucur. Uite care e treaba. Vreau să mă faci şi pe mine un vis, precum a fost ea. Să mă duci în lumea aia în care ea există în solitudine, cu vise mai mari decât ale mele şi în care nu poate fi fericită întrucât destinul ei de-al meu e legat până la contopire. Şi nu vreau să aud bazaconii de genul cumcă nu vrei, că nu se poate sau că mai am treabă pe-aici. Îţi promit că nu mai fac nimic din ce ar trebui să fac dacă nu-mi respecţi dorinţa. Dorinţele.
– Atâta putere în tine a fost pusă, că mă uimeşte cât de jos te trage şi te afundă mintea de om, materia coruptă şi corupătoare. Tu deţii cheile cuvintelor, puterea absolută. Numai Scribii şi Dumnezeu Însuşi au cunoaşterea întregului Adevăr, iar tu, acum un simplu muritor, cunoşti în tine adevărul, dar mintea te împiedică de la a-l folosi spre a fi fericit, spre a avea iubirea ideală şi toate câte mai pofteşti. Nu vei fi nebun dacă îţi vei lăsa esenţa la conducere. Vei fi doar mai celest.
– Mai celest?! Ţi se pare că nu arăt suficient de nebun acum? Oamenii nu discern între nebun şi celest. Pentru ochii lor orbiţi de ignoranţă, noţiunile descriu aceeaşi stare de fapt.
– Ei nu suferă nici cu tine, nici pentru tine şi nici în locul tău. Tu de ce să te preocupi de o imagine când în joc sunt tocmai iubirea şi fericirea? Lasă oamenii să-şi spună prostiile ce le trec prin cap, tu de putere fă uz. Abuzează, chiar! Iubirea nu are reguli. Şi dacă acea iubire mundană, cunoscută de toţi idioţii între care te-am pus, nu are limite, gândeşte-te cum e iubirea astrală ce ţie îţi este rezervată!
– Haa! Rezervată?! Cum aşa?
– În chiar proximul viitor, tu vei cunoaşte fericirea şi iubirea, deşi acum renunţi la speranţă şi te abaţi prin pustiuri întunecate. Eu vorbesc doar adevăr.
– Dacă nu mi-o dai înapoi pe ea, spală-te pe cap cu promisiunile pe care ţii să mi le faci!
– Vei vedea. Scribii nu sunt răi. Omul le percepe munca într-asemenea mod. Ei sunt lumină. La fel ca şi mine, la fel ca şi tine. Lumina nu aruncă umbre. Oamenii aruncă umbre.
– O vreau înapoi! Fără ea, în capătul primăverii ăsteia, a celei din urmă reînnoiri a universului, Îngerul Nex mă aşteaptă. Şi îţi promit că voi alerga spre el cu braţele deschise. Nu îi voi oferi doar o mână când a lui mână mi-ar întinde, ci îl voi îmbrăţişa, zorindu-l să mă ducă degrabă în Lumină. Uite, asta e promisiune!
– Te vei răzgândi. Pe ea nu o vei uita, nu vei înceta să o iubeşti, dar moartea nu-ţi vei mai invoca. Şi oricum îngerul Nex are interdicţie în ceea ce te priveşte. Altfel, ai fi murit când ai fost lovit în cap de o maşină în plină goană. Ori crezi că tu singur l-ai ţinut pe înger deoparte? Nu are voie să te ia. Nu ai terminat ce ai de făcut. Şi da, mai trebuie să-ţi primeşti recompensa rezervată esenţelor de lumină trimise să sufere în numele imperiului adevărului. Iubirea astrală, iubirea ei. Fericirea... Lucrurile celelalte... Toate îţi vor fi date, maniacule. Chiar lupta pe care o duci cu noi, cu zeii olimpieni, cu îngeri, arhangheli şi Scribi, chiar aceasta te salvează. Niciun om nu te poate salva pe tine, întrucât de tine însuţi trebuieşti salvat. Iar asta numai tu o poţi face. În schimb, tu vei fi salvarea altora, a multora, poate chiar a tuturor.
– Cu riscul de a mă repeta, o vreau înapoi! Pe ea şi numai pe ea! Tu auzi?!
– Fă ce ai de făcut aici, eu îmi voi face datoria în ambele universuri şi la capătul zilei ne vom întâlni pentru a închina şampania. Lumina este Adevărul.
– Da, Lumina. Lumină suntem. Adu-mi-o înapoi şi lasă filosofiile!




Capitolul VIII
– Niciuna dintre femeile acestei lumi nu merită spulberatul tău suflet. În cel mai bun caz le-ar fi de ajuns o lacrimă sau două. Să plângi pentru ele, să-ţi renegi destinul astral, să-ţi sabotezi întreaga viaţă pentru o iluzie, pentru nimic mai mult decât un vis, nu este inutil cât este iraţional.
– Da, dar vezi tu, nu poţi trăi nici fără iubire, contraargumentă David poziţia lui Rafael. Iubirea este totul şi iubirea e în toate.
Mikhael, a treia entitate aşezată la masa de pe terasa de granit, surâse înalt.
– Cu alte cuvinte, orice ai face tu, nu poţi scăpa de iubire. Vrei, nu vrei, te iubeşte toată lumea.
David şi Rafael se amuzară de observaţia esenţialmente justă a centurionului.
– Hai c-aşa e! – insistă Mikhael. Superstiţie sau nu, te-ai uitat la ceas la ore fixe de mii de ori în ultima perioadă. Eu zic că dovadă mai mare că eşti iubit, nu poate exista. Poate doar dacă ar veni şi declaraţiile în sine. Verbale sau scriptice.
– Mă îmbie gândul să cred în superstiţia asta, exasperat de numărul absolut ridicol de coincidenţe, dar sincer, dacă mă iubeşte careva, atunci face o treabă excelentă disimulând sentimentul, punctă David în acelaşi ton destins, definitoriul curentei şezători.
– De fapt, noi credem că persoana, respectiv persoanele în cauză, ştiu mai bine decât tine că e greu s-o scoată la capăt cu iubirea şi cu geniul. Cu iubirea pentru geniu. S-a văzut până acum foarte clar că tu nu te descurci în sensul în care ei, oamenii, concep noţiunea, zise Mikhael cu un zâmbet solar.
– Mda, cică iubesc astral, ce-o mai însemnând şi aia! – exclamă ironic Visătorul.
– În primul rând, dacă îmi permiţi nişte remarci ajutătoare, nu sufoci cu dulcegării şi atenţie persoana teoretic cea mai importantă pentru tine, reluă centurionul.
– Pentru că de fapt asta ar fi iubirea mundană, umană, explică muritorul.
– Şi tu unde ai impresia că trăieşti? Pe Venus? – izbucni Rafael.
– Lasă că ştiu unde trăiesc, oftă David clătinându-şi în deznădejde capul.
– Şi-atunci ce rost are nebunia asta, cu iubirea celestă?! – plusă îngerul. Pe pământ e iubirea terestră, altundeva, e altfel de iubire.
– Uite eu tocmai pe aceea altfel o vreau şi o pot oferi!
– Las’ că-ţi trece! – îi promise Mikhael.

Capitolul IX
Aşa cum numai ei ştiu a face, îngerii, fie ei cei ai destinului fie direct cei doi arhangheli în legătură nemijlocită cu muritorul, i-au îndepărtat atenţia de la tema iubirii, readucându-l în sferele cinismului şi negării sentimentului pur. Le-a fost relativ uşor să îi îndrepte paşii către scopul pentru care fusese trimis aici ba mai mult, i-au dat şi de muncă la Villa Alba Scriba, noul său proiect rezidenţial, ale cărui planuri aşteptaseră în sertare şi pe DVD-uri momentul propice demarării lucrărilor. Acest moment surveni odată cu poala de bani pe care o primi de la nişte oameni ce întrezăriseră potenţialul său creativ şi îi semnaseră un contract de colaborare mutual avantajoasă. Drumurile prin Europa şi America îi solicitau acum concentrarea, subiectul iubirii fiind trimis undeva la marginea listei, îndosariat sub eticheta neesenţial.
Lumea omului, în strânsă legătură cu nevoia sa genetică de a crea, îl îndepărtase într-atât de mult de eventualitatea acceptării iubirii încât până şi îngerii s-ar fi putut minuna de asemenea izbândă.
Ocazional îi mai apăreau ba ei, ba Magul-Câine, pentru a-i răspunde la vreo întrebare ori a-i mai revela din faţetele unei situaţii date ori ale alteia, însă dacă îi trecea prin cap să îi chestioneze şi despre iubirea sa, entităţile spirituale surâdeau şi îl expediau criptic cu aceeaşi promisiune Curând vei fi fericit.
***
Din infinitul timpului, al orizontului, al mării. Te voi aştepta să vii. Cum să trăiesc eu fără tine? Ce să caut eu aici? Lumea asta îmi pare de gheaţă. Moartă. Pierdută pentru eternitate. Capul mi-l aştern pe stratul de petale. Cea mai mătăsoasă senzaţie din natură, rozelor aparţine, dar nu se apropie nici pe departe de mătasea pielii tale. Sclipirea ochilor tăi de înger râzând îmi seacă inima din instantaneele amintirilor privindu-mă.
Cine mi te-a luat este implorat în genunchi să mi te dea înapoi. Dar ştim că asta nu se va întâmpla niciodată. Strig la ceruri închise pentru sufletul meu, pentru fericirea mea. Pentru iubirea mea.
Mă trezesc atât de trist şi chiar mai trist adorm. Doar în vis te mai am. Doar în vis tu a mea ai fost. Oceane de lacrimi să plângă îngerii şi oamenii, norii din ceruri, dar durerea mea tot mai mare va fi. Cum să concep, cum să accept eu că nu te voi mai vedea vreodată? Că nu te voi mai atinge... Că nu îţi voi mai şopti cât de mult te iubesc.
Atât de departe tu eşti. Atât de distantă te simt. Uitarea ţi-a învins sufletul.
Sufletul meu nu îl va acoperi nimeni cu nimic. Nici îngeri, nici oameni nici zâne.
Te voi aştepta la infinit, chiar dacă singurătatea îmi va închide ochii şi aripile mi le va frânge. Nimic nu mi te va lua din vis. Acolo suntem doar noi doi. Şi în lumea mea, în lumea din lună, ne vom întâlni când nu voi mai fi. Eu plec înainte – asta e foarte clar.
Te voi aştepta.
***
– Nu vreau să fiu eu Gică Contra şi să dau glas raţiunii umane, dar trebuie subliniat măcar nivelul la care depresia te adânceşte în neanturile sufletului.
– Poţi spune orice, vorbi sedat David, primind paharul de scotch de la Alex.
– Trebuie să treci peste obsesia asta altfel te va distruge definitiv, poate chiar şi fizic. Cu alte cuvinte, rişti să mori pentru ceva ce nu a fost decât o iluzie a minţii tale. Pentru o promisiune demult uitată a unei zâne pierdute în vis.
– Mi se pare un motiv la fel de viabil ca oricare altul să-ţi pierzi viaţa, surâse Visătorul împăcat cu eventualitatea asupra căreia omul-de-încredere se învârtea.
– Tu te auzi?! – exclamă Alex surprins, fără a ridica însă tonul.
– Mda.
– Niciun motiv nu poate exista! Nimic în lumea asta, sau în oricare altă lume, nu merită să mori, să renunţi de bună voie la lupta cu viaţa. Şi cu atât mai mult o iluzie a minţii tale. Ceva ireal, indiferent dacă a fost sau nu opera îngerilor, apariţia sa.
– Nu ştiu cum să îţi explic – iar eu ştiu totul, dar fără a o avea aici, în lumea reală, fără a fi a mea pentru totdeauna, motivele existenţei şi voinţa de a fi, dispar ca duse de mâna vântului iernii. Deja sufletul meu este acoperit de albul insensibil, de paloarea fulgilor de nea. Furtuna joacă împrejurul meu dansul nebuniei şi nu ştiu cât timp mai pot împiedica inevitabilul să descindă.
– Îţi dai seama că nu te vom lăsa să mori. Vom fi cu ochii pe tine, mereu alături, mereu prietenii care te vor ridica din abisul gândurilor.
– Eu sufăr în singurătatea mea siderală. Deja sunt singur chiar şi în mijlocul vostru. Mă auziţi voi plângând nopţile? Mă simţiţi plângând în mine chiar şi când sunt cu voi şi aparent uit de sfâşietoarea durere ce-mi guvernează fiecare secundă a existenţei ăsteia blestemate?
– Te simţim atunci când rolul destinat disimulării se abstractizează iar tu rătăceşti prin filosofii, pierzându-ţi temporar zâmbetul.
– Nu mă puteţi ajuta. Nimeni nu poate. Vraja ei este atât de puternică, deşi ea este atât de departe de mine, încât chiar şi să vreau să trec peste, să ies din abis, cum prea bine spui, mă îndoiesc că aş avea îndeajuns de multă putere. Unica soluţie este să o primesc ca pe un dar al cerurilor, ca pe adeverirea unei promisiuni originare la fericire.
– Ca pe adeverirea unei promisiuni a îngerilor.
– Uite, de-asta spun eu că nu există o distincţie fermă între bine şi rău. Că îngerii nu sunt esenţialmente ori buni ori răi. Câtă vreme destinul este creat de îngeri şi aplicat vieţilor noastre, care se înţelege că sunt întocmai efectele destinului, manifestarea în universul material a voinţei cerurilor, îngerii nu au niciun motiv să fie buni sau răi. Sunt, prin extensie, nişte maşini. Iar eu am eşuat în a le impune acestor maşini care deservesc destinul şi pe Dumnezeu, voinţa fundamentală a firii mele.
– Poate că nu lor trebuia să le impui voinţa asta.
– Păi, Creatorul este în afara oricărei legi, a oricărei constrângeri. Iar Scribii...
– Nu ai înţeles. Nu trebuie să-i impui nimic lui Dumnezeu. Pur şi simplu îl rogi. Ori dacă, vrei, îţi expui pe cât se poate de judicios cazul.
– Crezi că va schimba destinul doar pentru că Îl rog eu?
– Destinul nu îl poţi cunoaşte dinainte. Dar nu e nimic greşit să Îi ceri. El este, până la urmă, singurul cu puterea de a te ferici. Nu ştiu de ce nu ai vorbit cu El înainte să îţi consumi resursele cu îngerii. Am înţeles că prin interpuşi îşi manifestă El voinţa, dar a vorbi cu un mesager ce îţi aduce o veste nu este nici pe departe acelaşi lucru cu a discuta nemijlocit cu cel ce îţi trimite mesajul. Mesagerul nu are niciun interes să te reprezinte pe tine Sus. El este reprezentantul Cerului, dar nu al omului.
– Adevărat, acceptă David viziunea prietenului său.


***
Şi urmând sfatul, David a mers şi I-a cerut lui Dumnezeu Zâna Fluturilor în viaţa reală. Iar Dumnezeu, cercetând sufletul dinaintea Sa, dar şi cartea Vieţii, în care toate lucrurile şi toţi cei aleşi se regăsesc, i-a îndeplinit vrerea şi a fluturilor prinţesă i-a oferit-o în lume-aievea.
Pentru că atât de mult iubea Dumnezeu Visătorul încât nici cea mai nebunească dintre năzuinţele inimii acestuia nu rămânea mult timp imposibilă, ci toţi îngerii, de la cei neesenţiali la căpeteniile strălucitoare deopotrivă cu soarele lucrau la adeverirea dorinţelor inimii şi sufletului ales.

Capitolul X
Adierea unei brize jucăuşe zbura petale de roze pe aleile parcului înflorit în mai. Parfumul dulce aducea nemaipomenit cu aroma aerului din grădina cu zână, dar paralela dispăru neobservată din atenţia Visătorului.
Aşezat pe o bancă sub una dintre pergolele acoperite cu flori scuturătoare, asculta muzică şi îşi făcea o însemnare în memoria PDA-ului. Se afla în orizonturile occidentale în scopuri de afaceri, având o săptămână de filmări pentru un proiect în chiar cel mai civilizat oraş al ţării, oraşul de pe Bega.
– Tu eşti! – auzi el o voce melodioasă exclamând cu uimire.
Îşi ridică privirile şi scoase casca din urechea stângă. Cu o privire surâzătoare observă înaintea băncii pe care şedea, o fată. Cu părul cârlionţat, negru precum cerul de lună nouă, cu ochi scânteietori ca stelele vii şi buzele pline, fata părea cunoscută.
– Poftim? – o întrebă el neîncrezător în ce i se păruse a fi auzit anterior.
– Tu eşti! – repetă ea cu vizibilă exaltare în glas.
– Bineînţeles că eu sunt, îi răspunde el candid, fără a avea idee despre identitatea ei. Ne cunoaştem?
– Da! Mă rog, într-un fel. Sunt eu!
– Care tu?
– Zâna Fluturilor.
David se amuză şi scoase un marker din buzunarul interior al sacoului, pregătit să îi dea un autograf domnişoarei. Tocmai publicase un volum de proză în care se regăsea şi povestea din care publicul aflase despre obsesia lui, zâna fluturilor.
– Nu, nu ai înţeles! – insistă ea. Eu sunt Zâna ta. Te caut de când ai uitat drumul înapoi în Grădină.
– Vrei să ne jucăm? – zâmbi David.
– Nu mă joc. Eu sunt Zâna Fluturilor! Cum te pot convinge de adevărul ăsta?
– E simplu. Dacă ar fi să credem că am parte de milostivirea Cerului şi îngerii au primit să mi te dea în lumea reală, aşa cum s-a întâmplat în nuvelă, trebuie să îmi spui ceva ce doar noi doi am putea şti, ceva ce nu este descris în carte.
– Ţi-am promis că te voi iubi indiferent dacă voi fi sau nu lângă tine. Că îţi voi şterge cândva lacrimile ce din cauza mea îţi udă chipul.
Visătorul cântări preţ de câteva clipe informaţia şi conchise că deşi reală, asemenea promisiune în a lui scriere nu era făcută nicăieri de către cea care iubirea îi făgăduise. Dar încă nu putea contopi visul cu realitatea. Ceva, cineva, care existase numai în inima şi în sufletul său sfâşiat de durere, nu putea veni ca din senin în lumea materială pentru a-l iubi. Trebuia că visează.
– Nu sunt un vis, îi zise ea. Uită-te şi tu, e lumea adevărată. Realitatea ta. Realitatea oamenilor, a tuturor.
Şi realitatea chiar era. Zâmbetul de pe angelicul chip al zânei îi copleşea inima. Cum se putea asemenea grozăvie? Era contrar firii!
– Dar eu sunt aici de mulţi ani. Asta e a douăzeci şi treia primăvară pe care o trăiesc. Nu m-au făcut ieri nişte îngeri pentru că aşa ai vrut tu. Destinul a fost să ne reîntâlnim şi aici. Iar de data asta, voi fi a ta şi nu te voi părăsi niciodată, la fel cum nici tu nu vei mai pleca de lângă mine, ci doar cu mine.
Visătorul şi Zâna petrecură timp îndelungat pe băncuţa albă, sub ninsoarea de petale. S-au cunoscut din nou şi de la capăt. Şi multe au avut de spus, timpul zburând şi ridicând luna pe bolta primăverii de cristal.
– Trebuie să mergi cu mine acasă. Am amenajat o grădină precum grădina cu fluturi. Am clădit şi un palat alb, în care vom fi fericiţi pentru tot restul zilelor.
– Dragostea mea... Cât de mult te-am căutat, suspină ea cu capul pe umărul lui.
– M-ai găsit acum; aşa a fost scris, aşa s-a făcut.
– Te iubesc.
– Știu, zâna mea. Aş vrea să fii iubirea mea pentru totdeauna.
– Voi fi! Ştiu că numai aşa ai să vezi – ia-mă de mână! Am să-ţi ofer un nou răsărit, un nou soare. Un nou început.



FIN.