Noapte. Îl privea trăgând draperiile cât mai în lateral. „Să intre marea în casă!”.
Zâmbise, neîndurându-se să-și dezlipească privirea de pe chipul drag. Apoi îmbrățișarea, apoi...
Dimineață. „Intrase” marea. Din pat, pe fereastră, nu se vedea decât mare, cât cuprinde. Ca în mijlocul unei ape întinse, într-o ambarcațiune mică. Și fragilă. Se temea de apă în general. Acum nu. Câtă vreme îl avea în preajmă. Odată cu marea, năvălise și soarele. Lumina era orbitoare, aproape insuportabilă, inundând patul în care doi somnoroși încă se mai lăsau mângâiați de vise. El se desprinsese din îmbrățișare, coborâse și trăsese draperiile. „Prea mult soare!”. Tot așa și cu fericirea. Când e prea multă, când simți că îți inundă sufletul, se mai trezește câte unul să tragă oblonul.

Crăciunul. În casă de oameni străini. Familie mare. Copii. Cel de numai șase luni, cu ochi albaștri, le zâmbea. Pe el îl apucase de-un deget, gângurind, de parcă ar fi vrut să-i transmită un mesaj. Oh! Oamenii mari sunt surzi la gânguritul copiilor.
Se gândea la al ei, al lor, pe care nu avea să-l vadă zâmbind. Cruzimi omenești, mari dureri...
În noaptea aceea, el primise o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul. Ea-și aminti de o icoană cu Maica Domnului singură. O avea în camera ei de copilă. Pe-atunci nu realiza de ce avea tot timpul impresia că pictorul uitase ceva. Acum știe. Maica Domnului fără Prunc pare înjumătățită, lipsită de o anume lumină. La fel, orice maică fără prunc.

Cartea. O altă iluzie. Că rămâne ceva după tine. Aiurea, rămâne!
Așa începuse. Îi oferise o carte. Cu stimă, sau cu ce zisese? Cu ceva, oricum. Glumea cu ea – „Ai grijă că s-ar putea să mă îndrăgostesc mai mult de scriitoare!”. Râdea: „Nu-i nimic. Pun eu mâna odată pe ea și-i scot ochii!”. Când ești fericit, râzi din orice. Chiar și de glumele cele mai stupide.

Marele Oraș. Acolo te pierzi. Ești mic. Sau, mai bine zis, îți dai seama de neînsemnătatea pe care o ai în general. Orașele mici crează iluzia unei importanțe oarecare, pe care, de cele mai multe ori, ți-o atribui singur. Dar asta nu înseamnă că marile orașe te învață lecția smereniei. Dimpotrivă! Poate pe cea a alienării. Doar satul îți dă sentimentul real al apartenenței la ceva. De-aceea, cei care s-au născut la sat, îl poartă în suflet prin indiferent ce mari citadele și-ar plimba pașii.
Și totuși începuse să iubească Marele Oraș. Acolo era el. Erau împreună. Îi plăcea să privească farurile în noapte, de sus, de la fereastra restaurantului. În dreapta, orașul cu viermuiala lui agitată. În stânga, flăcările unui cămin, care amintea de liniștea unui altfel de cămin. O liniște râvnită. În față, el. Cu o imagine totdeauna impecabilă, nepermis de frumos pentru un bărbat. Uneori, de-o răceală neînțeleasă. Ea – mică, în umbră, respirând aproape cu teamă. Nedorindu-și nimic, înafară de a-și dărui iubirea. Și de a simți iubirea lui.
Cerem atât de puțin! Puținul acela ni se oferă uneori. În porții mici sau mai mari. Ni se flutură pe la nas, ne înalță. Apoi, după ce ne-am ridicat suficient, mâna aceea care ne-a urcat, ne dă drumul. De sus, de tare sus. Și totul se zdruncină.

Catacombele. Mergeau prin zăpadă. Fără a se ține de mână. Când iubești un om, simți permanent nevoia să păstrezi contactul fizic cu el, nu? Printr-o parte oricât de mică a corpului. Ea nu putea dormi dacă măcar nu-și simțea palma în mâna lui. La fel când mergeau pe stradă. Dar nu îndrăznea să-l atingă, impresionată de sobrietatea lui, de om cu problemele omenirii pe cap. Care sunt problemele omenirii? Omenirea are o singură problemă majoră – lipsa iubirii. Restul sunt consecințe.

Pasărea. Atât de mică și de frumos colorată! Murise. De foame? De frig? Se poate muri și de singurătate. I-o arătase și lui; nu părea să fi văzut-o. Punea țara la cale prin telefon. Când patria te cheamă, cui îi pasă de-o pasăre moartă?
Avusese o strângere de inimă. Așadar, și ce-i frumos poate muri? Și nu oricum. În pustietatea aceea, fără ca nimeni s-o plângă, fără ca nimeni să strige durerea unei frumuseți mai puțin. Avea aripile întinse, ca pentru zbor. Măcar ea murise zburând!

Omul de zăpadă. Atât de pricăjit! Ți se făcea milă privindu-l. Soarele nemilos începuse să-l topească.
Pentru prima dată, i se năzări că oamenii de zăpadă împărtășesc aceeași soartă cu dragostea. Când îl construiesc, copiii depun mult zel, se bucură, se zbenguie în jurul lui ca într-o odă a bucuriei. Mai devreme ca acesta să-și fi împlinit menirea, se plictisesc de el și încep să-l lovească. Cu bulgări, cu pumnii, cu picioarele, cu ce nimeresc. În cel mai fericit caz, îl lasă la voia întâmplării și-a soarelui care-l topește lent. Cam asta fac și oamenii cu dragostea lor. Doar că, în loc de bulgări, folosesc cuvintele. Altele decât cele pe care le foloseau când construiau. În loc de soare – au nepăsarea.

Revelionul. Au dansat. Era un dansator minunat! Îi sărutase mâna. Parcă pentru prima dată. Cu toată apropierea fizică, îl simțea depărtându-se ușor, precum o ambarcațiune care se depărtează de mal. Dacă te uiți în jur, nici nu-ți dai seama că se mișcă. Dacă privești spre debarcader, aproape nu-ți vine a crede câtă distanță ai luat.
Când s-a produs desprinderea, fie și milimetrică, e ca și cum te-ai afla la depărtare de mile. Odată slăbită ancora, dispare stabilitatea, certitudinea. Valurile nu te mai saltă leneș, lăsându-te totuși în același loc. Te poartă încotro bate vântul. Restul ține de abilitatea cu care știi să-ți mânuiești barca. Abilitate care unora le lipsește cu desăvârșire.

Poarta. O poartă întredeschisă e o cruzime. O lașitate a celor care n-au curajul să ți-o trântească în nas. Nici s-o lase deschisă. Nu c-ar avea vreo milă de tine, nici vorbă! Doar grijă de ei, de stabilitatea lor emoțională. Căci, orice s-ar spune, o poartă închisă doare în primul rând pe cel care-o închide. De ce să-l doară? Mai bine pe celălalt. Care stă cu ochii, gândurile, simțurile ațintite pe spațiul acela care dă porții statutul de „întredeschis”, tot așteptând să se deschidă. Cândva. Nu se știe nici când, nici dacă. În timpul acesta, nici nu se moare, nici nu se trăiește. Rămâi și tu... întredeschis. Jumătate spre viață, jumătate spre neviață.

Visele. Vorbim de cele pe care și le făurește omul.
Ce vipere aceste vise care mușcă din noi! De ce n-ai dat, Doamne, și-a unsprezecea poruncă? – Să nu visezi!