Un șerif este ciuruit de gloanțe pe un drum lăturalnic. Vin colegii, îl ridică și se pregătesc să facă procesul verbal de constatare.
- Ce scriu șefu' la cauza morții?
- Scrie că a murit de moarte bună.
Și grotescul începe să facă parte din viața noastră. Marile metropole gem de killeri profesioniști pe care nu-i interesează decât prețul când fac un contract pe capul cuiva. Nu întocmesc nici deconturi pentru cartușe și nici rapoarte de activitate pentru împlinirea misiunii. Primesc bani și ucid. Sau invers. Noua generația învață de la vârstnici că și a ucide este o meserie. Și pentru această ”meserie” se vor găsi în continuare amatori. Merităm noi oamenii, să ne meargă din ce în ce mai bine sau din ce în ce mai rău?
Un deținut aflat pe patul morții este îngrijit de colegii de celulă. Unul din ei îi dă și bucata lui de carne, atâta câtă este.
- De ce-i dai lui și carnea dumitale, că el tot moare și nu-i mai folosește la nimic?
- Să nu creadă că pe el nu l-a iubit nimeni.
Invidia demolează. Iubirea este singura care zidește. Dar câți dintre oameni își mai dau osteneala întru zidire?
Doi tineri se căsătoresc și trăiesc în pace viață îndelungată. Îi ajung bătrânețile care sunt și ele liniștite și însorite. Cu timpul, ajung să semene atât de mult unul cu celălalt și în comportament dar și fizic, că cine îi vede fără să-i cunoască, ajunge să creadă că sunt frate și soră.
Frate și soră!
De ce nu ne mai purtăm unul cu celălalt ca frate și soră? De ce nu mai considerăm pe aproapele nostru, fratele nostru?
Trăim timpurile pe care le trăim și în care cârmuitorii au considerat că este bine să legifereze legăturile spurcate bărbat cu bărbat, ceea ce duce la degenerarea speciei umane. Dacă și părinții acelora ar fi procedat asemeni ei, aceștia... tot oameni trebuie să-i numim și pe ei, nu s-ar fi născut.
Mare urâciune și în fața oamenilor dar și în fața lui Dumnezeu!
Niște ființe care nu trebuie disprețuite, ci compătimite pentru cât de jos au putut să cadă. Compătimite și ajutate pentru recuperarea lor. Dacă se mai poate.
Merităm să ne meargă din ce în ce mai bine, sau din ce în ce mai rău?Vă las să răspundeți singuri.
Creșteți și înmulțiți-vă ca frunza și ca iarba.
Dar cum să ne înmulțim ca frunza și ca iarba, când tot noi oamenii îi ucidem cu sânge rece pe copii, înainte ca aceștia să se nască?! Ce vină au ei, sau ce putere să se apere?!
Niciuna!
Merităm să ne meargă din ce în ce mai bine, sau din ce în ce mai rău? Fiecare dintre noi a avut un tată și o mamă. Deci cel puțin doi copii suntem obligați să lăsăm și noi în urma noastră. Dar câte cupluri rămân,voit, fără copii?
De ce? În principal pentru a avea mai mult timp de distracție, așa motivează cel mai des pruncuciderea împinsă în aceste vremi la scară națională și, prin extrapolare, la scară planetară.
Dar nu peste tot explicația este aceeași.
În Sahel, oamenii mor de foame, în China numărul populației este considerat prea mare, familiile având dreptul la un singur copil, în India oamenii au preluat moda planingului familial. Dar oricum am încerca să îndulcim eufemistic denumirrea „metodei”, pruncuciderea tot crimă împotriva vieții rămâne.
Putem să intrăm în amănunte deși nu asta ne-am propus și, din cauza pericolului diluției, dar și din cauză că am ajunge să nu mai vedem pădurea din cauza copacilor. În cadrul unei familii, fiecare soț primește dar se și oferă pe sine celuilalt cu tot ce are mai bun. Se ajută unul pe celălalt să traverseze împreună o sahară cu neînchipuit de multe primejdii care îi pasc la fiecare pas. Când căsnicia lor traversează o perioadă mai puțin fastă, apar și neînțelegeri, reproșuri pentru diverse nereușite care, dacă nu sunt curmate la timp, riscă să distrugă liantul sentimental care i-a unit și i-a adus împreună în fața altarului.
Dar pentru cine știe să distingă îndemnul cel rău de cel bun, piedica nu este insurmontabilă. Pentru cine nu știe să facă această diferență și vrea izbândă cu orice preț, nici o speranță de savare. Căsnicie garantat ratată. În sensul acesta înțeleg eu învățătura că dușmanii omului ajung să fie tot casnicii lui. Pentru că pe aceștia îi ridică satana împotriva sa, prin tot felul de îndemnuri rele și de care unul din parteneri nu se scutură la timp. Pentru cine nu știe să păzească această corabie fragilă de ispite, pe aceștia nu-i așteaptă altceva decât Gibraltarul unei eșuări inevitabile. Cine-i iubește însă pe semenii lui, nu mai mult decât pe sine însuși, nu mai pretinde nimic pentru sine și aleargă permanent în ajutorul și pentru salvarea lor.
Cine-L iubește însă pe Dumnezeu, din inimă și nu umplând văzduhul de vorbe, acela nici nu se mai gândește la sine, nu va mai cere nimic pentru el, poate doar privilegiul de a-și dovedi această iubire pe care nu o clamează la răspântii, ci o trăîește cu adevărat.
Cortul acesta care închide sufletul și îl ține ca pe o pasăre captivă, este supus cu vremea degradării și cu timpul ajungem să ne agățăm de viață cu toate puterile noastre. Iar el, îmi închipui că se zbate și își dorește eliberarea ca să se întoarcă la Domnul de la Care a primit viață, căci pentru viață a făcut Domnul toate cele ale Lui. Și mai mult ca sigur că aceasta face parte dintr-un circuit cosmic, și din acest punct de vedere moartea, nu ar mai trebui considerată o tragedie. Sigur că ne vine ușor să vorbim astfel la modul general despre alții. Dar când este vorba de propria noastră moarte, lucrurile capătă dintr-odată alte dimensiuni. Socrate și-a privit moartea în față fără să retracteze intransigența care i-a adus condamnarea și nici nu s-a lăsat ispitit să evadeze când i s-a oferit ocazia, înaintea execuției. Ceea ce numea el daimonul său, nu i-a făcut nici un reproș. Murea cu conștiința împăcată, fără să abdice de la nici unul din principiile sale. Să primești cu seninătate moartea pe care nu o dorești dar, pe care alții ți-au hotărât-o, este fără îndoială un lucru ieșit din comun.
Face un tânăr o nelegiuire, se căiește și spune totul tatălui său. Acesta se autodenunță ca autorul fărădelegii, preia totul asupra sa și face închisoare în locul lui. Bătrânul pe care l-am cunoscut bine, ajunsese la vârsta pensionării, dar asta nu mai are nici o importanță că în locul odihnei sale binemeritate după o viață de muncă, s-a dus în locul fiului său la închisoare.
Dacă o barză care își face cuibul fie în hornuri, fie deasupra stâlpilor electrici, vede că acesta ia foc și nu își poate salva puii, atunci îi protejează cu aripile sale, până când piere și ea în flăcări. Noi am înnăbușit acest sentiment cunoscut și de viețuitoare, în favoarea unui egoism care nu cunoaște limite și în numele căruia îndemnăm și noua generație la o permanentă înstrăinare a fiecăruia față de fiecare.
- Părinții mei? Ah, ei sunt de modă veche. De când îi știu, mă plimbă cu vorbe... cu îndemnuri despre... fapte bune și cu fleacuri din astea. Povești de adormit copiii. Nimeni nu mai are timp astăzi să asculte așa ceva. O să fac eu fapte bune și acte de milostenie după ce m-oi aranja și-oi avea de unde să rup și pentru ăia săracii. Că de ăștia nu scăpăm noi niciodată.
Citesc interviul unui redactor de radio în care amintește și de unul din marii noștri poeți: Ah, daa. A fost colegul meu mulți ani la contabilitate. Vedeți cum se pricep unii din cei mărunți să se cațere pe umerii altora mai mari, lustruindu-se singuri? Acela, poetul, avusese onoarea să fie coleg cu el, redactorul, și nu invers.
Se ceartă doi vecini pe lucruri mărunte și se dușmănesc toată viața. Ajung să se încaiere, unul din ei este rănit, cade la pământ iar celălalt continuă să-l lovească fără milă. Și mai mult: nu lasă pe nimeni să îi acorde ajutor și stă lângă el până când se convinge că a murit. Ceea ce nici un animal cât ar fi el de feroce, nu ar face. Animalele carnivore le atacă pe cele mai slabe, doar ca să-și asigure hrana pentru că așa este scris în codul lor genetic. Altminteri, dacă nu le este pusă viața în pericol, nu atacă.
Dumnezeu a pus în inimile noastre ale tuturora, iubirea pe care noi o înnăbușim în fașă. Modul așa zis modern de viață, ne îndeamnă să alergăm cu orice preț numai după iluzia unui confort pasager, fără să ni se deschidă ochii nici la căderile care ne pândesc la fiecare pas, dar nici la mustrările propriei noastre conștiințe. Disputele de orice fel, ajung să macine coeziunea familiilor, ceea ce altădată nu se întâmpla. Procese în care sunt antrenate mamă cu fiică sau tatăl cu propriii lui copii, pentru motive din cele mai meschine. Astăzi nu se mai gândește nimeni să suporte de bunăvoie paguba făcând pace. Vârstnici care sunt „uitați” de copiii lor, sau ce e mai rău, scoși din casele lor și predați cu sila la căminele de bătrâni, ca să le ia prăpădita lor de locuință.
Omul a avut o menire la venirea lui pe pământ. Nimeni nu-și mai pune astăzi astfel de întrebări. Mijloacele media caută să-și mărească ratingul, tirajele cu toate lucrurile care ies din comun și șochează, dar goana după senzațional are și reversul ei neplăcut: îndepărtarea treptată de realitate ca și efectul de bumerang al pierderii abonaților. Căsnicia ca celulă socială, a fost înlocuită de industria plăcerilor așa zis „rafinate”. Plăcere de dragul plăcerii. Plăcere cu orice chip și în orice fel. Promovată cu prioritate și care duce la pervertire. Ceea ce la urma urmei este nefiresc. Și se plătește cu suferință. Orice fărădelege poate încolți și zămisli dorințe pe măsură în mintea celor mai puțin pregătiți să se lupte cu viața. Îi trece cuiva porin cap să-și schimbe sexul?! Îl schimbă și pace! Sexul ei, dreptul ei să facă ce vrea cu el!
Lumea liberă!
Femeie în toată firea, care a născut un copil, are o meserie, o reputație și dintr-odată îi bâzâie prin cap ceva incontrolabil și hotărște să devină... bărbat.
- Dar bine, mamă, tu nu înțelegi că ești mama mea? Cum să-ți spun eu ție de acum înainte? ... Tatăl meu?! Dacă ești în stare să faci nebunia asta, să știi că îmi iau lumea în cap și nu vreau să mai aud niciodată de tine.
Și după atâtea sminteli, care la rândul lor vor da naștere la alte sminteli și mai mari în mintea generației care vine după noi, întrebarea:
Merităm să ne meargă din ce în ce mai bine, sau mai rău?
Vă las și aici să răspundeți singuri.