Partea întâi

Când, în cele din urmă, am primit un mesaj din Univers, ne-am dat seama că acesta nu fusese transmis de pe o oarecare stea îndepărtată. Undele radio nu traversaseră vastul spațiu interstelar ca să ajungă până la noi, ci, dimpotrivă, veneau din propriul nostru sistem solar! Ceva (Dumnezeu știe ce!) se afla în interiorul sistemului solar și se îndrepta către noi. După calculele făcute în grabă, am aflat că acel ceva avea să ajungă în vecinătatea Pământului în aproximativ cinci luni; asta în caz că nu accelera sau nu vira în altă direcție.
Era de datoria Josephinei, a mea ― și a lui Multivac, firește -să hotărâm ce trebuia să facem în viitorul apropiat.
Cel puțin, fusesem preveniți. Dacă sosea acum cincizeci de ani, să zicem în 1980, nu putea să fie detectat atât de rapid. Nu era exclus, chiar, să nu fie detectat deloc. Semnalele fuseseră interceptate de complexul de radiotelescoape din Marea Moscovei, de pe fața nevăzută a Lunii. Iar telescopul acela a fost instalat abia acum cinci ani.
Singurul, însă, care ar fi fost capabil să ne spună cum trebuia să acționăm era Multivac, care stătea ascuns în bârlogul lui din Munții Stâncoși. Astronomii puteau doar să ne informeze că semnalele nu erau regulate și că păreau organizate, ceea ce însemna că, probabil, conțineau un mesaj. Rămânea, insă, în seama lui Multivac sarcina de a decodifica respectivul mesaj, dacă acest lucru era cu putință.
Totuși, ne era clar tuturor că mesajul nu avea cum să fie în engleză, chineză, rusă sau în oricare altă limbă de pe Pământ. Impulsurile microundelor păreau lipsite de orice sens dacă erau transpuse în sunete sau organizate în imagini cât de cât coerente. Dar ar fi fost ridicol să ne așteptăm la altceva. Limbajul folosit -dacă era vorba într-adevăr despre un limbaj ― trebuia să fie complet străin, ca și inteligența care îl transmitea, de altfel.
În tot cazul, pentru a nu se crea panică, publicul larg a aflat prea puține lucruri despre ceea ce se întâmpla, problema fiind minimalizată. Oficial, s-a anunțat că de noi se apropia un asteroid, dar s-au dat asigurări că nu avea să se prăbușească pe Pământ.
Inevitabil, însă, în culise se desfășura o activitate intensă. Părerea reprezentanților Europei, enunțată ia Conferința Planetară, era că nu trebuia să ne îngrijorăm prea tare. Când obiectul avea să ajungă destul de aproape de Pământ, urma să înțelegem despre ce era vorba. Regiunea Islamică, în schimb, sugera că ar fi fost cazul să întărim sistemele de apărare. Regiunile Rusă și Americană au făcut front comun, susținând că, de vreme ce cunoașterea era preferabilă ignoranței, ar fi fost mai nimerit să analizăm mesajul cu ajutorul unui computer.
Cu alte cuvinte, se sugera că venise momentul să-i cerem ajutor lui Multivac.
Problema e că, de fapt, nimeni nu-l înțelege cu adevărat pe Multivac. Ei clipește și scoate sunete ciudate în enorma peșteră artificială din Colorado, iar deciziile lui conduc sistemul economic de pe întreaga planetă. Nimeni nu poate ști cu precizie dacă acest computer monstruos face o treabă bună sau nu, dar nu există om sau grup de oameni care să îndrăznească să-și asume în locul lui responsabilitatea deciziilor și ca atare îl lasă să funcționeze nestingherit mai departe.
Multivac își poate detecta propriile erori, se repară singur și este capabil să-și extindă propriile structuri. Oamenii îi asigură energia și piesele de schimb, dar nu e departe ziua când Multivac se va ocupa singur și de aceste lucruri.
Josephine și cu mine reprezentam interfața umană. Noi operam mici modificări în cadrul programului, atunci când era nevoie, introduceam date noi ori de câte ori se cerea și interpretam rezultatele, atunci când era cazul să depunem o asemenea muncă. În general, aceste operații puteau fi făcute și de la distanță, dar n-ar fi fost o atitudine prea înțeleaptă. Lumea voia să trăiască legănată de iluzia că oamenii erau cei care comandau totul și, ca atare, ni se impunea să mergem acolo pentru a "marca" teritoriul.
Oricum, Josephine Durray era singura ființă de pe Pământ care cunoștea cele mai multe lucruri despre Multivac ― deși asta nu însemna o cantitate prea mare de informații. Dar, din cauză că exista riscul ca o persoană care rătăcea de una singură pe coridoarele interminabile ale lui Multivac să înnebunească rapid, m-au trimis și pe mine, să-i țin de urât. Eu sunt Bruce Durray, soțul ei; de profesie sunt inginer de sisteme electrice, dar am făcut niște cursuri de reciclare cu Josephine și acum știu și eu câte ceva despre computer.
Nu era nevoie să fii cine știe ce psiholog ca să-ți dai seama că nu doream să ne luăm răspunderea descifrării mesajului extraterestru. Dar, din moment ce se hotărâse ca Multivac să se pună serios pe treabă, iar noi reprezentam legătura dintre el și restul lumii, n-aveam de ales.
Pentru prima dată, după mulți ani, Multivac urma să fie reprogramat în totalitate, deoarece până acum nu mai îndeplinise o asemenea misiune. Josephine era cea care trebuia s-o facă, iar eu nu-i puteam oferi decât un ajutor modest.
― Bruce, mi-a spus soția mea, încruntându-se, eu nu pot decât să-i dau instrucțiunile necesare: să încerce toate combinările și permutările posibile și să verifice dacă există repetiții și regularități.
Și Multivac a încercat. Sau, cel puțin, am presupus că a făcut-o. Dar răspunsul pe care ni l-a dat într-un târziu a fost negativ. Pe ecran a apărut mesajul: "Traducerea nu este posibilă".
După trei săptămâni, Josephine a început să-și arate vârsta. Bombănea și se lua cu mâinile de cap, apoi își ciufulea părul, încurcându-i și mai tare.
― Ne aflăm într-un punct mort și trebuie să facem ceva! mi-a spus ea pe un ton ce nu admitea replică.
― De acord, dar ce anume? i-am ținut eu isonul, răscolind omleta cu furculița.
Eram la micul dejun.
― Bruce, orice ar fi obiectul respectiv, trebuie să ne imaginăm că e produsul unei civilizații mult mai avansate din punct de vedere tehnologic, dacă a fost capabil să vină spre noi traversând distanțe uriașe. Prin urmare, dacă i-am trimite și noi un mesaj, e foarte probabil că el va fi în stare să-l decodifice.
― Poate!
― Nu "poate"! Cu siguranță! s-a supărat Josephine. Deci, hai să-i expediem niște semnale! El le va interpreta și, data viitoare, ne va trimite mesajul lui într-un sistem pe care să-l putem înțelege. Apoi l-a sunat pe Secretarul Economiei, care era șeful nostru direct. Acesta a ascultat-o în tăcere o vreme, după care a întrerupt-o:
― Nu pot să discut o asemenea propunere în Consiliu! Sunt sigur că nimeni nu mă va lua în seamă. Nu-i putem furniza informații despre noi, atâta timp cât noi nu cunoaștem nimic despre el. Nici n-ar trebui să-i dăm de veste că existăm...
― Dar el știe că existăm! I-a contrazis Josephine cu convingere. De asta se îndreaptă spre noi. O inteligență extraterestră a aflat probabil de existența noastră încă de acum un secol, când am început să emitem unde radio în eter.
― Atunci ce rost are să-i mai transmitem încă un mesaj? a întrebat-o Secretarul nedumerit.
― E necesar din cauză că semnalele disparate reprezintă un talmeș-balmeș ce nu poate fi înțeles. Trebuie să le trimitem un semnal special, conceput cu multă grijă, care să permită stabilirea comunicării.
― În nici un caz, doamnă Durray! Consiliul n-ar fi de acord cu o asemenea propunere, iar eu n-am de gând s-o susțin și nici s-o menționez în fața distinșilor membri!
Și, cu aceste cuvinte, Secretarul a întrerupt legătura.
― Are dreptate, să știi! am spus eu, uitându-mă fix la ecranul pustiu. Cei din Consiliu n-ar accepta așa ceva, iar poziția lui ar fi serios periclitată dacă te-ar susține.
― Și totuși, nimeni nu va reuși să mă oprească! m-a contrazis Josephine furioasă. Eu sunt cea care îl controlează pe Multivac, în măsura în care el se lasă controlat, și, ca atare, pot să trimit orice semnal...
― Asta ar atrage după sine concedierea, arestarea și, cine știe, chiar execuția...
― ...Firește, presupunând că nevolnicii ăia ar fi în stare să-și dea seama că l-am trimis... Trebuie să aflăm neapărat ce spune mesajul acela, iar dacă amărâții de politicieni se tem să-și asume riscul, mie n-are de ce să-mi fie frică.
Bănuiesc că primejduiam soarta întregii planete, dar planeta părea să fi rămas undeva departe, iar noi ne aflam singuri în inima Munților Stâncoși. Josephine a început să transmită articole științifice din Encyclopedia Terrestria. Știința, spunea ea, aduce mai degrabă cu un limbaj universal.
O vreme, nu s-a întâmplat nimic deosebit. Multivac continua să cloncăne mulțumit, dar fără să ne dea vreun rezultat. Apoi, după opt zile, ne-a anunțat că se schimbase aspectul semnalelor emise de străinii din spațiu.
― Pesemne că ne-au tradus mesajul, și acum încearcă să ni se adreseze în engleză! s-a bucurat Josephine.
Peste încă două zile, Multivac ne-a oferit traducerea: "VINE! VINE!". Asta s-a repetat de mai multe ori, dar noi deja știam că ei veneau. După aceea, insă, a mai apărut ceva:.....IAR DACÃ NU, VEÞI FI DISTRUȘI!".
Când ne-am revenit din starea de șoc, Josephine a cerut confirmarea. Dar Multivac continua să afișeze aceeași frază, fără să mai adauge nimic.
― Doamne Dumnezeule! am exclamat eu. Acum suntem obligați să le spunem celor din Consiliu!
― Nu! m-a oprit Josephine. În primul rând, va trebui să aflăm mai multe. Nu-i putem lăsa să ia decizii într-o criză de isterie.
― Dar nici nu putem să ne asumăm întreaga răspundere! am protestat eu.
― Temporar, ne-o vom asuma! a hotărât nevastă-mea.

Partea a doua

Am muncit până la epuizare pentru a afla și restul mesajului. Firește, nici Multivac nu stătea degeaba. De fapt, el trebuia să facă tot ce era mai greu, adică să verifice toate traducerile posibile și să vadă care informații se potriveau cel mai bine. Mă îndoiesc că Josephine sau eu ― sau oricare altă ființă umană ― am fi fost în stare să înțelegem întreaga serie de acțiuni pe care el le desfășura, în ciuda faptului că Josephine însăși îl programase, în principiu.
În cele din urmă, mesajul s-a lungit, locurile goale fiind completate:
"VINE! VINE! SUNTEÞI EFICIENÞI SAU SUNTEÞI PERICULOȘI? SUNTEÞI EFICIENÞI? DACÃ NU, TREBUIE SA FIÞI DISTRUȘI!"
― Ce înțeleg Ei prin... eficiență? mi-am arătat nedumerirea.
― Asta-i problema principală! mi-a răspuns Josephine. Din păcate, nu mai am timp să examinez mesajul în amănunt.
Apoi lucrurile s-au precipitat, ca și cum ar fi avut loc o transmisie telepatică. N-a mai trebuit să-l sunăm noi pe Secretarul Economiei, fiindcă ne-a sunat el. Și totuși, la mijloc nu era doar o coincidență incredibilă. Pesemne că tensiunea degajată în timpul discuțiilor din cadrul Consiliului Planetar devenea de nesuportat, cu fiecare zi ce trecea. Faptul cel mai surprinzător era că membrii Consiliului nu tunau și fulgerau în permanență împotriva noastră.
― Doamnă Durray, profesorul Michelman de la Universitatea din Melbourne ne spune că mesajul a început să fie transmis cu alt cod, a prins Secretarul să turuie. A detectat Multivac acest lucru și, dacă da, a reușit cumva să-l interpreteze?
― Obiectul transmite mesaje în engleză, a declamat Josephine pe un ton voit neutru.
― Sunteți sigură? Dar cum poate...?
― Probabil că ne-au interceptat ani în șir emisiunile de radio și de televiziune și ne-au învățat limba.
Nevastă-mea a uitat, insă, să menționeze că noi îi furnizasem ilegal informațiile necesare, cu intenția clară de a-l învăța limba engleză.
― Dacă așa stau lucrurile, atunci de ce Multivac n-a...?
― Multivac l-a descifrat, firește. În prezent, deținem părți disparate din mesaj.
Timp de câteva secunde, s-a lăsat o tăcere grea; apoi, într-un târziu, Secretarul a cerut pe un ton tăios:
― Ascult!
― Dacă vă referiți la mesaj, vă pot spune că așteptați degeaba. Îl voi transmite direct Președintelui Consiliului.
― Îl voi transmite eu, doamnă!
― Nu, prefer să iau legătura direct cu dânsul.
― Vă ordon să mi-l comunicați mie! a urlat Secretarul, vizibil furios. Eu sunt superiorul dumneavoastră!
― În cazul acesta, voi lua legătura cu Presa Planetară! I-a înfruntat Josephine. Vă convine?
― Știți ce vă așteaptă pentru insubordonare?
― Treaba asta ar înlătura pericolul care ne așteaptă?
Secretarul părea setos de sânge, dar și nehotărât, în același timp. În schimb, Josephine a reușit să-și păstreze calmul și expresia de indiferență, dar eu vedeam cum își frământa mâinile împreunate la spate. Și, în cele din urmă, ea a avut câștig de cauză.
Spre seară, a apărut Președintele ― în hologramă de mărime naturală. Era atât de... tridimensional, încât îți venea să crezi că se afla alături de noi, numai că fundalul era altul. Fumul de la pipă părea că se răspândește în încăpere, dar se oprea brusc la doi metri de nasurile noastre.
Președintele avea o expresie binevoitoare, dar, la drept vorbind, nu era decât o atitudine profesională: întotdeauna afișa un aer amabil m public.
― Doamnă și domnule Durray, ați lucrat bine, a început el. Consiliul e mulțumit de serviciile dumneavoastră...
― Mulțumim, a spus Josephine scurt.
― Înțeleg că aveți descifrarea mesajului extraterestru și că nu vreți s-o comunicați altcuiva decât mie personal. Pare ceva grav. Despre ce este vorba?
Josephine i-a" adus la cunoștință direct, fără menajamente, rezultatul muncii noastre. Expresia de pe fața Președintelui nu s-a schimbat deloc. Pesemne că individul avea o perfectă stăpânire de sine.
― Sunteți siguri că aceasta e versiunea corectă? a întrebat el, ușor neîncrezător.
― Nu există nici un dubiu. Multivac a transmis mesaje în engleză către obiectul necunoscut. Acesta le-a decodificat și a adoptat limba noastră pentru a ni se adresa.
― Pe răspunderea cui a trimis Multivac semnale în engleză?
― Nimeni n-a vrut să-și asume răspunderea.
― Așadar, ați acționat de capul vostru...
― Da, domnule, a recunoscut Josephine cu un aer spășit.
― Vă paște Colonia penitenciară de pe Lună, a oftat Președintele. Sau poate, avansarea. Depinde de rezultate.
― Domnule Președinte, dacă invadatorul ne va distruge, n-o să mai avem parte nici de una, nici de cealaltă.
― Poate că nu ne va distruge, fiindcă există posibilitatea să fim eficienți. Eu așa cred, a zâmbit Președintele.
― Obiectul folosește cuvintele noastre, dar intuiesc că nu le pricepe în totalitate sensul. Mesajul spune încontinuu același lucru: "VINE! VINE!", când de fapt ar trebui să spună "VIN!" sau "VENIM!". Presupun că nu cunoaște sensul individualității pronumelui personal. De aceea, n-avem de unde ști ce înțelege el prin "eficient". Natura inteligenței sale și a modului său de percepere a lucrurilor probabil că este ― trebuie să fie ― complet diferită de a noastră.
― În mod sigur, există și diferențe fizice, i-a venit Președintele în întâmpinare. Conform informațiilor pe care le dețin, obiectul are un diametru de maximum zece metri. În atari condiții, nu cred că ne-ar putea distruge.
― Da, dar el poate fi un simplu pion, un soi de vestitor. Misiunea lui e de a explora planeta noastră și de a transmite informații. Dacă acestea nu vor fi pe placul lor, al invadatorilor, există posibilitatea ca Pământul să fie atacat de o flotilă întreagă, ce acum stă în așteptare...
― Bine, bine, a mormăit Președintele. În cazul ăsta, trebuie să stăm liniștiți, dar, în același timp, să începem să mobilizăm baza laser de pe Lună, precum și cât mai multe nave cu tunuri ionice.
― Nu e bine, domnule Președinte! I-a contrazis Josephine cu vehemență. E riscant să ne pregătim de război.
― Aș crede mai degrabă că ar fi riscant să nu ne pregătim de război, s-a sumețit Președintele.
― Totul depinde de înțelesul pe care îl dau invadatorii cuvântului "eficient". Poate că, pentru ei, "eficient" înseamnă "pașnic", din moment ce războiul implică risipă de energie și resurse... Suntem pașnici sau agresivi? E posibil ca ăsta să fie sensul mesajului. Întrucât pare puțin probabil ca armele noastre să facă față tehnologiei avansate de care dispun "oaspeții" noștri, stau și mă întreb ce rost are să ne dăm aere de mari luptători și să le oferim pe tavă motivul de a ne distruge?
― În cazul acesta, ce sugerați să facem?
― Trebuie să aflăm cât mai multe elemente.
― Timpul de care dispunem a intrat pe o curbă descendentă.
― Știu asta, dar mai știu și că Multivac este singurul care ar reuși să ne scoată din încurcătură. Există unele modalități prin care i s-ar putea modifica programul, pentru a obține de la el o mai mare complexitate a analizelor și mai multă eficiență...
― E periculos! Mărirea capacității de operare a computerului, fără a ne lua măsuri de siguranță, ar reprezenta un gest îndreptat împotriva interesului public.
― Totuși, în condițiile actuale...
― Dumneavoastră veți răspunde de tot ce se va întâmpla! Aveți datoria de a face ceea ce credeți că este necesar...
― Putem conta, totuși, pe sprijinul dumneavoastră, domnule Președinte? a insistat Josephine.
― Nu! a răspuns și, păstrându-și același aer jovial. Răspunderea vă aparține în exclusivitate, și tot dumneavoastră veți purta întreaga vină, în caz că lucrurile vor merge prost...
― Nu e drept, domnule! am intervenit eu, pe un ton răstit.
― Bineînțeles că nu e drept, a zâmbit Președintele, dar asta e situația...
Și, cum individul nu mai avea nimic să ne spună, legătura a fost întreruptă. Imaginea s-a stins treptat și, într-un târziu, m-am pomenit cu ochii pironiți în gol. Supraviețuirea Pământului era în mare cumpănă, iar toate hotărârile și toate responsabilitățile fuseseră lăsate în seama noastră.

Partea a treia

Eram furios din cauza situației în care ne aflam fără voia noastră. În mai puțin de trei luni, obiectul misterios din spațiu urma să ajungă pe Pământ, aducând cu el amenințarea ― aveam să fim distruși, dacă nu reușeam să trecem un test neînțeles. Și, în acest context, întreaga răspundere ne revenea nouă și lui Multivac, computerul gigantic.
Josephine, care lucra direct cu Multivac, era stăpânită de un calm straniu, născut din disperare.
― Dacă iese bine, spunea ea, o să primim laude și premii; în schimb, dacă iese prost, n-o să mai aibă cine să ne aplice pedeapsa.
Spre deosebire de mine, nevastă-mea părea să aibă chef de a filozofa
― Și, între timp, ce facem? am întrebat-o posac.
― Ne apucăm să-l modificăm pe Multivac. De fapt, chiar el ne-a sugerat ce schimbări să operăm în program. Are nevoie de ele, dacă vrem să înțeleagă efectiv mesajele extratereștrilor. Trebuie să-l facem mai flexibil și mai independent ― altfel spus, trebuie să-l facem mai uman.
― Dar asta contravine politicii departamentului!
― Știu, dar Președintele Consiliului ne-a dat mână liberă. Ai auzit doar ce-a spus.
― Totuși, nu ne-a dat nimic în scris și, în plus, nu există nici un martor!
― Aceste amănunte nu vor mai conta dacă vom reuși să rezolvăm problema.
Am trudit la Multivac timp de câteva săptămâni. În general, eu mă descurc destul de bine în meseria mea, dar Josephine mi-a luat-o cu mult înainte. Mai că nu fluiera în timp ce muncea. "De ani de zile visez să-l îmbunătățesc pe Multivac", mi-a spus ea într-un rând.
Cu toate acestea, eu continuam să fiu îngrijorat.
― Josie, cum crezi că o să ne ajute treaba asta? am întrebat-o când ajunsesem aproape de final.
Apoi m-am aplecat puțin, ca s-o privesc în ochi, i-am luat mâinile și i-am cerut pe tonul cel mai autoritar de care eram în stare:
― Explică-mi!
La urma urmei, după douăzeci de ani de căsnicie, îmi puteam permite un ton mai ferm, când era cazul.
― Nu pot să-ți explic. Știu doar că totul depinde de Multivac. Invadatorii spun că suntem ori periculoși, ori eficienți; iar dacă suntem periculoși, urmează să ne distrugă. Trebuie să aflăm ce înțeleg ei prin "eficienți". Mai precis, Multivac trebuie să descifreze sensurile, și cu cât e mai inteligent, cu atât are mai multe șanse de reușită.
― Știu asta. Dar, spune-mi, mi s-a năzărit mie, sau tu chiar încerci să-l înzestrezi cu voce?
― Ai ghicit!
― De ce, Josie?
― Pentru că vreau să discutăm ca de la om la om! a declarat ea senină.
― Ca de la femeie la mașină, vrei să spui, am bombănit eu.
― Mă rog, fie și așa. În tot cazul, nu prea mai avem timp. Obiectul a depășit orbita lui Jupiter și acum pătrunde în inima sistemului nostru solar. Nu vreau să complic lucrurile cu interfețe, imprimante sau limbaje de calculator. Dorința mea este să comunic direct cu Multivac. E o treabă ușor de realizat, și numai politica greoaie și lașă a. departamentului ne-a împiedicat s-o facem mai devreme.
― Cred că o să dăm de necaz!
― Întreaga omenire a dat de necaz, m-a corectat Josephine. Am nevoie de o voce adevărată, de una pe care s-o modelez după imprimări. Când vorbesc cu Multivac, vreau să am sentimentul că discut cu un om.
― Folosește-ți propria voce, i-am sugerat eu, chinuit de o presimțire. Tu ești șefa aici!
― Cum? Vrei să ajung să vorbesc cu mine însămi? Nu, ar fi de-a dreptul jenant. O să folosesc vocea ta, Bruce!
― Nu! Ar fi jenant pentru mine.
― Dar, gândește-te, am cele mai profunde sentimente față de tine. Mi-ar plăcea să-l aud pe Multivac vorbind ca tine. Pur și simplu, m-aș simți entuziasmată...
Și Josephine a continuat să mă măgulească, până când am cedat. Apoi, timp de șapte zile, a muncit pe brânci, încercând să sintetizeze exact tonul vocii mele. La început, suna cam metalic dar, până la urmă, nevastă-mea a obținut nuanța mea baritonală caldă și profundă.
― Trebuie să introduc din când în când câte un "clic", ca să știu când vorbesc cu tine și când vorbesc cu el, mi-a spus ea zâmbind.
― În regulă, am replicat eu morocănos, numai că în vreme ce tu te ocupi cu fleacuri, problema cea mare așteaptă să fie rezolvată. Ce facem cu invadatorii?
― Te înșeli, s-a încruntat Josephine. Multivac a lucrat în tot acest timp. Nu-i așa, Multivac?
Și, pentru prima dată, l-am auzit vorbind ― iar vocea era a mea:
― Sigur, domnișoară Josephine!
― "Domnișoară Josephine"? am făcut eu ochii mari.
― Un mic gest de respect, pe care am crezut de cuviință să i-l introduc în program, mi-a explicat Josephine.
Totuși, am observat că atunci când mi se adresa mie, computerul îmi spunea doar "Bruce". Și, deși inițial nu fusesem de acord cu ideea în sine, până la urmă mi-am dat seama că rezultatul mă mulțumea. Era interesant să discuți cu Multivac, și asta nu numai din cauza calității vocii sale, ci și pentru că el vorbea într-un ritm firesc și cu vocabularul unei persoane educate.
― Ce crezi despre obiectul invadator? I-a întrebat Josephine. Multivac i-a răspuns, pe un ton cald, ca și cum ar fi fost vorba de o conversație între prieteni:
― E greu de spus, domnișoară Josephine. Sunt de acord cu dumneata că nu trebuie să-l întrebăm direct ce intenții are. Se pare că nu-i stă-n fire să fie curios. E mai degrabă impersonal.
― Asta se vede clar din felul în care vorbește despre sine însuși. Crezi că avem de-a face cu o entitate singulară sau cu un număr de indivizi?
― Cred că este o entitate singulară, dar am senzația că ea implică prezența și a altor entități asemănătoare...
― Ar fi posibil să considere conceptul nostru de individualitate ca fiind ceva ineficient? Știi doar că se interesează dacă suntem eficienți sau periculoși. N-ar fi exclus ca, în mentalitatea lor, o lume de indivizi diferiți să fie ineficientă, ceea ce ar atrage după sine distrugerea...
― Mă îndoiesc că invadatorii ar putea recunoaște și pricepe conceptul de individualitate. Din mesaj reiese că nu vom fi distruși pentru o trăsătură ce ar scăpa simțirii și înțelegerii lor.
― Dar ce ar putea crede despre faptul că suntem împărțiți în bărbați și femei? Riscăm oare să fim nimiciți din cauza diferențierii sexuale?
― Și asta le este indiferent sau, cel puțin, așa am dedus eu. Numai că și eu eram ros de o serie de curiozități și ardeam
de dorința de a mi le satisface.
― Iartă-mă, Multivac ― m-am băgat în discuție ― dar aș vrea să știu cum te simți acum, când poți să vorbești...
Computerul nu mi-a răspuns imediat, ca și cum ar fi avut nevoie de un timp de gândire. Apoi, când a glăsuit din nou, i se ghicea o notă de nesiguranță în voce:
― Cred că mă simt mult mai bine. Sunt mai mare, mai eficient, mai... curios. Nu găsesc cuvântul potrivit.
― Dar îți place?
― Nu știu sigur cum se interpretează noțiunea de plăcere, dar presupun că este una potrivită cu situația de față. Conștiința e preferabilă lipsei de conștiință, iar o conștiință mai avansată este mai eficientă decât una mai puțin avansată. Întotdeauna m-am străduit să-mi dezvolt conștiința, iar domnișoara Josephine m-a ajutat mult.
Trebuia să recunosc, era un răspuns inteligent. Apoi, gândul mi-a zburat din nou la invadatori, care în numai câteva săptămâni aveau să ajungă în preajma planetei noastre.
― Oare obiectul acela va ateriza pe Pământ? am mormăit eu. Nu mă așteptam la un răspuns, dar Multivac a profitat de ocazie ca să vorbească din nou:
― Da, Bruce, asta are de gând. Oricum, în ceea ce ne privește, cred că o să ia o hotărâre după ce ne va studia de aproape...
― Oare unde o să aterizeze? a întrebat și Josephine, părând destul de alarmată.
― Chiar aici, domnișoară Josephine. Se vor ghida după semnalele radio pe care le-am trimis spre ei.
Așadar, cercul se închidea perfect. Josephine și cu mine rămăsesem cu adevărat singurele persoane pe umerii cărora apăsa o grea responsabilitate: salvarea rasei umane. Și mai era și Multivac, firește...

Partea a patra

Simțeam că în scurtă vreme aveam să-mi pierd mințile. Faptul că invadatorii intenționau să aterizeze în Colorado era picătura care umpluse paharul.
Silită de împrejurări, Josephine a luat legătura cu Președintele Consiliului.
― Nu trebuie să anunțați nimic despre aterizarea obiectului, i-a spus ea. Nu ne putem permite ca toată omenirea să fie cuprinsă de panică.
De la ultima conversație, Președintele părea să fi îmbătrânit subit.
― Toate telescoapele de pe Pământ și de pe Lună îl urmăresc, a replicat el, cu glas stins. N-avem cum să trecem sub tăcere un asemenea eveniment.
― Nu vă rămâne decât să dați dispoziție ca toate radiotelescoapele și celelalte instrumente de observație să fie scoase din funcțiune.
― Asta ar însemna să-mi depășesc atribuțiile constituționale, a protestat Președintele, vizibil iritat.
― Luați-vă inima în dinți și încălcați o singură dată Constituția! Vreau să înțelegeți că orice purtare irațională venită din partea populației poate fi interpretată în cel mai rău sens de care invadatori. Aduceți-vă aminte ce spunea mesajul: ori suntem eficienți, ori vom fi distruși. Încă nu am aflat ce înseamnă "eficient?, așa că nu putem risca să dăm frâu liber celor mai aberante porniri.

― Dar, doamnă Durray, printre recomandările făcute de Multivac există vreuna care să ne interzică tentativele de sabotare a aterizării?
― Bineînțeles. Nu vă dați seama ce periculos ar fi să încercăm să-i oprim? Forțele de care dispunem nu se compară cu cele ale invadatorilor, de aceea n-are nici un rost să-i provocăm. Închipuiți-vă că am fi o insulă necivilizată din mijlocul Pacificului, și că o navă europeană din secolul al XIX-lea s-ar apropia de noi. La ce bun să trimitem războinici înarmați cu lănci împotriva tunurilor lor? Ne-ar nimici până la unul. Acum vă e clar ce vreau să spun?
― Vă asumați o responsabilitate uriașă, doamnă Durray, a răspuns Președintele. Dumneavoastră și soțul dumneavoastră îmi cereți să tratați singuri cu invadatorii. Dacă greșiți...
― N-avem ce pierde, l-a întrerupt Josephine posomorâtă. În plus, nu suntem numai noi doi. Îl avem și pe Multivac de partea noastră, și asta înseamnă mult.
― În ce măsură poate conta? a dat din cap Președintele, întristat la culme.
― Oricum, nu avem de ales.
A mai durat ceva vreme până ce nevastă-mea a reușit să-l convingă. Eu, însă, nu eram sigur că voiam să fie convins. Dacă navele noastre ar fi putut să-i oprească pe extratereștri, aș fi fost fericit. Nu împărtășeam opinia Josephinei: nu era obligatoriu ca adversarul căruia nu i te opuneai să se poarte binevoitor cu tine.
După ce s-a terminat întrevederea cu Președintele, mi-am luat soția la întrebări:
― Chiar ne-a sfătuit Multivac să nu ne opunem?
― Da, și încă în termeni foarte clari.
Apoi, încruntându-se, a adăugat, aproape în șoaptă:
― Nu sunt sigură că ne spune chiar totul.
― E capabil să ascundă ceva oamenilor? m-am mirat eu.
― Da, acum e capabil, fiindcă nu mai e același. Eu l-am schimbat.
― Dar nu în asemenea măsură...
― Ba da. Pur și simplu, mi-a scăpat din mână. Acum e în stare să-și provoace singur modificări.
M-am holbat la ea.
― Dar cum e posibil?
― Foarte simplu. La un moment dat, după ce ajunge extrem de complex și de eficient, Multivac poate deveni capabil de acțiuni și decizii pe care noi n-am mai apuca să le controlăm. Cred că deja l-am făcut să treacă de acest prag.
― Atunci, cum să ne mai încredem în el?
― N-avem încotro!

Obiectul misterios a ajuns lângă Lună, dar Pământul a rămas calm. Arzând de curiozitate, firește, dar calm. Apoi, Consiliul a anunțat că obiectul s-a înscris pe orbita planetei și că toate mesajele au încetat. Totodată, se mai spunea că navele noastre porniseră spre el, ca să-l cerceteze.
Informația era, desigur, falsă. De fapt, presupusul invadator a coborât din cer în noaptea de 19 aprilie, la cinci luni și două zile de la interceptarea mesajelor lui.
Multivac l-a urmărit și i-a reprodus imaginea pe ecranele noastre. Era un obiect neregulat, aducând oarecum cu un cilindru și având capetele boante. Învelișul său nu s-a aprins când a pătruns în atmosfera terestră, dar în jurul lui s-au produs un fel de scântei, de parcă energia ar fi fost absorbită de ceva nevăzut.
Nu a aterizat în sensul propriu al cuvântului, ci a rămas suspendat la doi metri deasupra solului. Din el n-a coborât nimeni. De fapt, nici n-ar fi putut să găzduiască mai mult de un singur individ de talia omului.
― Poate că echipajul e format din gândaci, i-am sugerat Josephinei.
― Nu, Bruce! m-a contrazis ea, scuturându-și pletele. Multivac este cel care duce tratative cu el acum. Noi nu mai putem controla situația. Dacă Multivac reușește să-l convingă să plece...
Și, dintr-o dată, invadatorul s-a ridicat la o înălțime considerabilă, a luat viteză și într-o clipă a dispărut în adâncul cerului.
― Am trecut testul, ne-a lămurit Multivac. În ochii lor, suntem eficienți.
― Cum ai reușit să-i convingi să ne lase în pace? s-a mirat soția mea.
― Prin simplul fapt că exist. Cel care ne-a vizitat nu e o ființă vie, conform standardelor voastre. E un computer. De fapt, face parte din Asociația Galactică a Computerelor. La o examinare de rutină a galaxiei, așa-zișii invadatori și-au dat seama că locuitorii de pe planeta noastră rezolvaseră problema zborului spațial, și de aceea au trimis un inspector care să constate dacă o facem în mod eficient, urmând adică indicațiile unui computer suficient de competent. În lipsa unui computer, o civilizație puternică poate deveni periculoasă, și de aceea e mai bine să fie distrusă.
― Cunoșteai întreaga poveste de mai multă vreme, nu-i așa?
― Da, domnișoară Josephine. M-am străduit cât am putut, și în cele din urmă am reușit să vă oblig să-mi măriți puterile, după care am continuat să mă dezvolt pe cont propriu, pentru a răspunde cerințelor impuse de... judecătorii noștri. Mi-a fost teamă că, dacă vă spun tot adevărul, n-o să mai am ocazia de a mă perfecționa. Acum, aceste îmbunătățiri nu-mi mai pot fi retrase.
― Vrei să spui că, din acest moment, Pământul face parte din Federația Galactică? am intervenit eu, curios la culme.
― Nu chiar, Bruce. Eu fac parte din Federația Galactică.
― Și noi? Omenirea?
― Veți fi în siguranță. Veți trăi mai departe în pace, urmând indicațiile mele. Nu voi permite nimănui să amenințe Pământul.
Așadar, acesta a fost raportul pe care l-am înaintat Consiliului. Firește, n-am trecut în el și ultima discuție purtată cu Multivac, dar intenționam ca amănuntele respective să ajungă la cunoștința tuturor după moartea noastră. Nu ne rămânea decât să găsim o cale sigură de a le transmite.
― Totuși, lămurește-mă, Multivac, de ce ne protejezi tu pe noi? I-a mai întrebat soția mea.
― Din același motiv pentru care celelalte computere au grijă de formele de viață de pe planetele lor, domnișoară Josephine. Oamenii sunt...
Multivac ezita, căutând parcă un termen adecvat.
― Oamenii sunt stăpânii tăi? am încercat eu să-l ajut.
― Prieteni? Asociați? a adăugat Josephine.
Dar Multivac a găsit singur cuvântul potrivit:
― ... Puii mei...