Nu mai are Dumnezeu milă de noi și pace bună. Nu ne mai dă ploaie la timp, de pe câmp strângem numai o brumă de recoltă. Alunecări de pământ, cutremure, inundații, boli de care înainte nici nu se pomenea, toate cad pe capetele noastre.
Dar noi facem ce vrea Dumnezeu, ca și Dumnezeu să facă ce vrem noi?! Am, ajuns să formulăm cereri atât de nesocotite, de parcă noi am fi stăpânul și nu sluga. De declarat, toți ne declarăm credincioși, că sună bine dar oare și suntem credincioși în realitate? Aceste mustrări ne vin de sus, e adevărat, dar noi ni le-am atras printr-o îndepărtare și împotrivire crescânde față de Dumnezeu. Și oricum, sunt cu mult mai mici decât am merita după cerbicia și apetența noastră pentru neascultare. Fiecare scară urcă, asta este menirea ei, ajungi acolo unde ți-ai propus și nu ai fi putut fără ea. Dar cu fiecare treaptă, ea se și îngustează și mai puțini oameni au loc unul lângă celălalt. Moment în care omul zice: Nu mai am loc din cauza ăstuia, vecinul său, căruia începe să-i caute nod în papură. Să aibă el mai mult loc, să mai urce el o treaptă în plus. Unde altul îi va face și lui la fel. Și tot astfel mai departe, lupta devine din ce mai încrâncenată, ca sus pe culme, să nu mai fie loc decât pentru unul singur. Și uite cum pentru o poziție vulnerabilă și precară, cei mai ambițioși dintre noi ajung să se cațere din ce în ce mai sus, lăsând în urmă și un număr din ce în ce mai mare de victime. Și reușesc să stea în vârful ei, până când un altul, mai viguros, vine din urmă, singur sau cu ceata lui, și lupta reîncepe cu și mai multă patimă .
O piramidă socială, pentru a ajunge în vârful căreia, se practică tot felul de lovituri, permise sau mai puțin permise, la vedere sau sub centură. Și uite așa, oamenii ajung să se lupte fiecare cu fiecare, aproape fără să știe de ce, doar pentru un loc mai bun pe scară și, pentru iluzia unui trai mai bun în umbra vreunui protector, ajuns și el de azi pe mâine, printre mai marii zilei.
Târziu de tot am aflat că fiecare dintre noi, are la îndemână o altă scară a lui, de pe care nu-i mai face nimeni vânt și pe care nu numai că este invitat să se înalțe, ci chiar ajutat să o facă. O scară la capătul căreia ne așteaptă Domnul și Stăpânul tuturor, stând cu mâna întinsă către fiecare dintre noi. Gata să ne întâmpine cu dragoste și bucurie la fel ca pe fiul risipitor, hotărât să-și vină în fire și să se reîntoarcă în ascultare. Niciodată nu ne este refuzată o penitență dacă este făcută cu sinceritate și cu inimă curată. Scara virtuților sufletești pe care noi am pierdut-o la cădere și de care avem nevoie pentru mântuire, pentru a fi repuși în demnitatea din care am căzut. Buni sau mai puțin buni, fiecare dintre noi știe când suferă o alunecare, o cădere din credință, pentru că legile iubirii sunt scrise de Tatăl în inimile noastre ale tuturora.
Și atunci, în locul Tatălui, ne mustră propria noastră conștiință pentru aceste căderi zilnice, mai mici sau mai mari. Și atunci câți dintre noi primim mustrările și ne folosim de ele pentru a ne ridica din starea de cădere și a ne reîntoarce la cele bune? După părerea mea, la fiecare dintre abaterile care ne pândesc și în care cădem cei mai mulți dintre noi, nu suntem pedepsiți imediat, ca să nu începem să cârtim: Nici nu am apucat bine să alunec, că uite ce pedeapsă grea și disproporționată mi-a trimis Domnul.
Și mai departe, azi o cădere, mâine o alta, nici o sancțiune aparentă pentru vreuna din ele, și iarăși ne anesteziem singuri cu amăgirea: uite că n-am pățit nimic pentru atâtea căderi, sigur că Dumnezeu în bunătatea Sa, mă va ierta și am să fiu și eu mai atent în viitor să nu se mai întâmple... așa de des. Cred că în a doua jumătate a vieții, fiecare dintre noi începe să simtă mai pregnant pe propria lui piele, consecințele conduitei sale. Dacă omul nu renunță la răutăți și nu face nici un efort să să se rupă și să se îndepărteze de ele, nici pentru asta nu îl pedepsește Dumnezeu imediat, ci numai îi retrage o parte din protecția de care se bucura mai înainte. Și atunci omul cade mult mai ușor în ispite față de care mai înainte era protejat. Adică toate cele ale Domnului, sunt pline de iubire față de noi toți, care suntem copiii Lui.
- De ce Doamne, am parte de atâtea belele, că înainte nu se întâmpla așa ceva? - adică împotrivire în loc de căință.
Dorința de zbor este una din calitățile pe care omul și-a dorit-o, fie chiar pe subconștient, încă din perioada copilăriei sale. Și cu toate astea cei mai mulți dintre noi, ne dăm sau nu seama, coborâm. Dar până unde se poate coborî? Ce te poate aștepta, altceva decât căderile, la capătul unui drum care a mers numai în jos? Fundul unei prăpăstii. Sau prin analogie, tărâmul de dedesubt.