Musafiri la miezul nopții
Seria „Povești pentru Delia”



-A fost fetița cuminte ?
-Bursucel a spus o prostie !
-Iar tu l-ai pârât, așa e ?
Delia amuțește.
-Astă seară, încep eu, îți povestesc despre Ion Porcaru …
-Mă tată, una de când erai tu mic.
-Bii-ne ! Împăratul bostanilor și Costică Năvârgeac...
-Atunci m-am supărat și nu mai vorbesc cu tine !
-Așa va să zică … credeam că cel supărat eu sunt ! Pe care o vrei ?
-Când a găsit Lupșa iepurașul verde cu piciorușele roșii și cu doi nasturi albi !
-Aaa, ce nostim a fost iepurilă! Până și mamaia îl iubea, că era singurul cu doi nasturi albi și-l chema Vasile.
Pe vremea când trăia el mă duceam așa des acasă ! Toată lumea se bucura.
Iepurii săreau pe o ladă și țipau să le aduc foi de varză. Duman vițelul arunca din picioare și se lua la împuns cu mine iar Lupșa mă simțea de la o poștă și până nu stam de vorbă cu ea, nu se potolea.
-Hoțomanco dai din coadă și nu zici nimic. Ce s-ar face mamaia fără tine ? și-o mângaiam, iar ea întindea botul pe labe și-apoi deodată sărea, o lua la fugă, făcea câteva tumbe și drept pe umerii mei ateriza, să mă răstoarne, nu alta.
Gata, gata, am treabă, mai stau de vorbă și cu mamaia, n-am timp numai de tine și-o lăsam slobodă că altminteri se sugruma în lanț.
Seara în casă, mamaia îmi povestea cine-a murit în sat, că s-a certat și s-a-mpăcat cu Sineta, că o să vândă vițeaua că nu mai poate să aibă grija ei și tot așa până ne apuca miezul nopții. Și-ntr-o astfel de noapte, de nu se vedea la trei pași, ne trezesc niște urlete de nu știam dacă sunt aievea !
-E bețivul de Bâră, îmi fură fânul din pod , știe că sunt singură.
-Mamă, cu Lupșa în curte, nu s-apropie țipenie,sunt sigur.
-Atunci cine să fie la ora asta ? Și mamaia a deschis fereastra spre curte.
-E cineva acolo ? răspunde ! Șo pă el Lupșa, șo pă el ! Pretutindeni liniște apoi iar hămăitul cățelei.
-Lupșa, vino-ncoace, a strigat mamaia și lupoaica a proptit picioarele în pervazul ferestrei și scheunânâd se lăsa mângâiată pe cap. Apoi a sărit în întuneric, a alergat la poartă, a revenit pentru o clipă la geam și iar a plecat lătrând.
-Precis e cineva, aprinde felinarul și vezi cine !
Eram băiat în toată firea și nu voiam să-i arăt mamei că mi-e frică de întuneric, om sau lighioană, așa că am căutat bâta cu ținte și-am ieșit în curte. O pală de vânt mi-a stins felinarul iar negura de nepătruns s-a așternut în fața ochilor. Am rămas locului și ascultam. Lupșa pe lângă mine, se repezea ca bezmetica în pămant și urla cum n-o mai auzisem. Din pădurile înconjurătoare îi răspundeau la fel alți lupi. Cât eram eu de curajos, de data asta am băgat-o pe mânecă. Haitele hălăduiau si-o chemau pe Lupșa în mijlocul lor iar ea rămăsese în șezut și scheuna cu întreruperi mici.
-Du-te Lupșa, du-te, dacă vin lupii aici ne omoară. Am intrat în casă foarte agitat.
-Mamă, pe Lupșa a apucat-o frigurile și-n loc să plece a chemat haita încoace. Vuiește pădurea de urletul lupilor. S-o închid în pivniță ?
Bodogănind mamaia a aprins felinarul și-am ieșit în curte. Când ne-a văzut, lupoaica s-a zvârlit înainte. Vântul ne-a stins încă o dată felinarul. Nu se vedea nimic. Ne-am apropiat cu mare grijă și am scorocit într-o grămadă de găteje. Lupșa se da de ceasul morții iar mie îmi tremurau picioarele. Deodată mamaia îmi făcu semn.
-L-am zărit, e ascuns aicea, șo pă el Lupșa !
-Mi-e frică tata , cine era ? Delioara s-a strâns toată și s-a băgat în mine.
-Un biet arici, se făcuse ghem și Lupșa da să-l apuce dar țepii o făceau să urle de neputință și durere.
-Uite vinovatul ! Ne-am speriat de pomană, nu-i așa mamă ?
-Pune-l în găleată aia verde și bagă-l în magazie, a răspuns ea oțărâtă. Hai la culcare. Abia ne băgasem în pat și Lupșa a început iar.
-În noaptea asta nu mai dormim, dacă nu ți-e greu du-l la gârlă și zvârle-l în răchită.
Am intrat în magazie în mare grabă.Găleata și ariciul nicăieri! Lupoaica potolită ca prin minune se așezase la gura cotețului și nu da semne că ar vrea să-l mai caute.
-Hai Lupșa, ce aștepți ?
-Ham, ham, a sărit ea veselă.
-Lasă-mă, nu-mi arde de joacă. Ar trebui să fii mai deșteaptă. Cum de nu știi că ariciul e prietenul nostru? Mănâncă șoarecii , șerpii, adună albinele moarte și tu ce faci, îl sperii și mai ridici și pădurea-n picioare cu urletele tale. Frumos îți șade ?!!
Lupșa da din coadă și ochii îi jucau veseli. Zorii zilei mijeau la orizont.
-Am plecat și te rog un scâncet să nu mai aud, ai înțeles ? Ditamai cățeaua și te sperii de-un arici, halal să-ți fie !
-Ham, ham, a aprobat ea. Când să cobor treptele magaziei, Lupșa a sărit de la gura cotețului și-a împins cu laba un ghemotoc negru. S-a rostogolit la picioarele mele.
-Alta acum, ți-ai găsit de joacă, n-ai decât, pe mine lasa-mă să mă culc!
-Hauu, hau hauu, a urlat din nou la gura cotețului. L-am deschis într-o doară. De spaimă, am sărit ca ars. În lada în care ouau găinile se chircise Costică zis Năvârgeacu.
-Măi nene, ce cauți aici? l-am întrebat cu jumătate de glas.
-M-am jucat cu ariciul matale! Afurisita de cățea până n-am intrat în coteț nu mi-a dat pace.
-N-ai spart ouăle din cuibar ?
-Am avut grijă, le-am băgat în sân !
-Aaa !
-Închide și tale cățeaua, să pot ieși, mi-a cerut Costică Năvârgeac.
-Þi-e frică ?
-Nuu, da vrei să sparg ouăle ?
-Haide, ieși, o țin eu! Altă dată nu știu dac-o să mai fac la fel. Să nu uiți asta !
Să nu uiți, repetam luptându-mă cu Lupșa, iar el se pierdea pe drumul mare lăsând în urmă o dâră de gălbenuș.
-Gata Delioara, somn ușor.
-Tatăă, Costică era un om bun ?
-Era și el un om ca toți oamenii , cam Năvârgeac!
Și-am încălecat pe-un os
Și ne-am pus cu burta-n jos.



Nicolae Aurelian Diaconescu