poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-12-17 | |
Clipa fatală nu i-a mai permis Anei să realizeze nimic. A apucat doar să aprecieze distanța. Impactul a fost scurt, contactul cu pietrele și cu apa fulgerător. Dar nimic din aceste impresii scurte nu s-a putut compara cu zgomotul sec, înfundat al craniului lovit de pietre asociat cu clănțănitul maxilarului și scrâșnetul dinților sfărâmați.
Apoi trupul inconștient s-a odihnit aparent resemnat de lume, nesimțitor la frământarea râului care-și purta apele peste el sau ocolindu-l pe oriunde se puteau strecura spre drumul lor . Iar Ana visa. Și-n visul ei s-a trezit deodată pe o stradă pustie și necunoscută. Știa că aceea era ultima ei zi și-ncerca disperată să fugă, să spună cuiva că avea să moară iar Andrei al ei n-o să mai știe de ea. Dar pe stradă nu mai era nimeni. Deodată, în spate s-a auzit clar un tropot de cal...cadențat întâi, apoi alert, apropiindu-se fără dubiu de ea... care alerga fără să aibă curaj să privească în urmă. A simțit o înțepătură puternică în partea stângă a gâtului și-a căzut în genunchi. Pe lângă ea, misteriosul cal ducea un călăreț îmbrăcat în armură de luptător.S-a întors din scurt, la câțiva pași, iar Ana a observat, în timp ce-și ducea mâna la gât, obiectul care-i produsese o asemenea durere. Era o sabie...nu se înșela, pe care acum el o ridicase pregătit să o atace din nou. "N-are cum să fie adevărat", își zicea dar călărețul a ajuns din nou în dreptul ei. S-a ridicat să fugă deși știa că n-avea unde...și a doua tăietură a simțit-o în tendoanele genunchilor. A căzut, s-a întins pe spate și s-a resemnat. Lacrimi fierbinți și-au trasat drum din colțul ochilor, pierzându-se în părul pe care și-l simțea năclăit de sânge. Cu inima strânsă, cu dorința imperioasă de a trăi ce-i invadase parcă pieptul în care inima i se zbătea agonic, simțea cum trupul se înstrăinează și-o furnicătură ca un curent electric îi despărțea sufletul de carne, în timp ce tropotul calului se apropia pentru ultima lovitură ce avea s-o despartă de lumea cărei a apucat să-i lase un copil ce va simți lipsa ei. "Nu vreau să mor Doamne...nu mă lua, te rog eu...n-am făcut nimic încă cu viața pe care mi-ai dat-o, nu mă pot duce așa...Andrei rămâne singur...fie-Þi milă de mine." Simțea lacrimile calde și n-o durea nimic fizic...era totuși o durere adâncă de suflet neîmplinit care-i chircise parcă inima. A început să zică Tatăl Nostru în așteptare, fără speranță. Călărețul s-a aplecat deasupra ei, Ana l-a mai văzut doar schițând gestul final și-a apucat să spună Amin...când o lumină caldă i-a pornit parcă din coșul pieptului răspândindu-se prin corp... ...și-atât. Roland a cules-o fragilă , cu paltonul ei gri îmbibat de apă, cu părul răsfirat pe tâmplele reci, cu fața palidă pe care o liniște nefirească întinsese toate cutele dintre sprâncenele frumos arcuite. A dezbrăcat-o de palton și-a îmbrăcat-o în geaca lui. Îi era frică să-i controleze pulsul. Dacă... Habar n-avea ce să facă. A luat-o în brațe și-anceput să urce malul. O simțea ca pe-un fulg, clătinându-și brațele nefiresc, ca o păpușă de cârpă și-ar fi vrut în acel moment nebunesc să fugă cu ea în adâncul pădurii, să caute un loc unde să știe că e doar a lui, să n-o mai împartă cu nimeni. S-a oprit să-i șteargă fața de fulgii care se încăpățânau să nu se mai topească, s-o acopere, să se cuibărească pe ființa ei. Ajuns în mijlocul drumului nu știu ce să facă. Se lăsă cu tot cu ea în zăpadă și-n încercarea de a-i sprijini capul simți în podul palmei o umflătură nefirească . Își trase mâna îngrozit și văzu sângele. Abia atunci îi controlă pulsul. Și-a apropiat urechea de pieptul ei. I se păru întâi că nu aude nimic și simți că i se face un frig cumplit. Deschise geaca, își aminti că uitase paltonul acolo la râu, ascultă din nou și de această dată prinse ca la radio pe o lungime de undă slabă, bătăile inimii ei. S-a încurajat deodată, a luat-o în brațe și-a pornit cu ea spre cabană. "Hai Ana, că nu pleci tu așa ușor...o să-ți revii, Doamne nefericită zi, de unde să fi știut că o să cadă...și-apoi nu era înălțime dar ea de unde să știe, biata de ea..eu sunt vinovat, nu trebuia ...de parcă aș fi putut schimba ceva...așa se-ntâmplă...și nu poți face nimic..." De după cotul munților a apărut o sanie. A început să râdă aiurea tremurând de frică să nu fie prea târziu. Se făcu aproape întuneric. Sania aluneca într-o tăcere apăsătoare, în jur, peste tot aceași tăcere netulburată de nimic omenesc, doar sania lor care se strecura asemeni unei iluzii, spre civilizație. Până și tropotul cailor scăpa auzului, de parcă acea zăpadă multă refuza să primească rezonanța vieții. În sanie, se chinui s-o țină pe brațe, nu era loc suficient, deja erau alți doi turiști care-și dădeau cu părerea, vizibil îngrijorați. Brusc Ana deschide ochii. O clipă se uită dezorientată la el și încearcă să zâmbească. Vocea ei înceată le curmă firul discuției. -Am scăpat...și de această dată. Pentru a doua oară Roland simte cum pielea i se încrețește furnicată de imaginea ei. Dinții dezveliți pe jumătate, sunt parcă prea subțiri iar doi dintre ei sunt rupți până aproape de rădăcină. Nu-i vine să creadă, nu se pot întâmpla atâtea, într-o jumătate de zi...o zi care începuse atât de frumos. -Te-ai trezit, reuși el să bâiguie răgușit. Parcă nici vocea nu și-o mai recunoștea. -Se pare că da...deși nu știu încă, nu simt nimic. -Mergem direct la spital. Te-ai lovit la cap. Ceilalți pasageri sunt vizibil ușurați. O acoperă grijulii cu pătura, netezindu-i părul și încurajând-o. Ea stă supusă și simte sfâșietor dorul de Andrei. -Vreau acasă...nu trebuia să fi plecat, dacă pățeam ceva...Andrei? -Nu te gândi acum la asta, Andrei e bine, stai liniștită, o să mergem acasă după ce te vede un medic. La spital, la camera de gardă îi întâmpină o asistentă trupeșă și-un miros plăcut de brad. La televizor un promo despre revelion aduce realitatea aproape de mintea Anei. Roland explică femeii cu pistui mulți împrejurimile accidentului. Aceasta o consultă pe Ana care, întinsă pe pat simte că nu poate birui un somn nefiresc. A apărut între timp și medicul de gardă. -Traumatismul a produs o plagă. Din fericire e bine că sângele a curs afară, sperăm că nu s-a putut forma în acest caz un hematom. Nu pare să aibă tulburări de memorie, deși cel mai bine ar fi să se interneze pentru analize mai amănunțite. Am observat o contuzie și pe spate, aproape de bazin. Și-n privința dinților...la un stomatolog... și-așa dinții ei sunt destul de șubrezi, lipsa de calciu sau...sunteți soțul ei, cred... -Nu, sper să... Ana duse mâna la gură, își trecu în același timp vârful limbii peste dinți și simți ascuțișul osului rupt. O amărăciune îi cuprinse pieptul în căngi invizibile. "De parcă nu era destul...sunt și știrbă acum...Doamne Dumnezeul meu...tare crunt mă pedepsești să-mi arăți că...totuși ești lângă mine..." Simți de asemeni nefiresc somnul de plumb care-i presa pleoapele, știa că e în neregulă, își simțea ceafa amorțită dar ce rost mai avea să spună. Trebuia să ajungă acasă la Andrei, apoi va vedea ea ce va face. Se gândi din nou cum va reacționa maică-sa. "Sunt o piază rea ca-n poveștile alea...aduc ghinion oamenilor din jur...mai ales celor cărora le pasă de mine. " La televizor o tânără plânge despletită și disperată, într-o telenovelă pe care doamna cu pistrui o privește captivată. Ana ar vrea să se implice, să descopere cauza acelei drame regizate dar observă îngrijorată că în locul cuvintelor de la subtitrare, e doar ceață, ca un gunoi ce stăruie și sâcâie. Închide ochii gândindu-se la visul ei. Oare ce planuri ai Tu Doamne cu mine...de ce atâta ...tristețe în sufletul meu, de ce atâta dramă, de ce...nu-s și eu ca toți oamenii, uite ca femeia asta...normală, de ce-ai pus în mine atâta suflet...ce să fac eu cu el...să mă zbucium...să sufăr...să mă bucur numai de lucruri nefirești, să trăiesc numai felii de fericire palidă, nehrănită parcă suficient.. ...încotro e drumul meu?" În nări, un miros de sarmale sau ceva cu varză îi trezește senzația aceea clasică de pacient întemnițat în spital. Trebuie să se ridice...acum...altfel ochii i se vor închide din nou, abia-i mai poate ține deschiși, o să-i închidă...doar atât cât să clipească, se va îmbrăca, își va culege sufletul de prin cotloane și va pleca acasă. Sigur maică-sa stă pe prispă și-o așteaptă, Andrei cântă neștiutor în lumea lui, iar ea n-are ce căuta aici...nu mai e locul ei...Ana aceea a murit...la paisprezece ani...chinuită de dorul unei vieți normale. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate