poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-12-16 | |
„Tot timpul ești nemulțumită de fizicul tău, de forma și structura din care ai fost creată. Poate într-o zi vei vedea lucrurile altfel”, îmi răsunară în minte spusele prietenei mele, care nu contenea să mă dojenească în momentele în care, slăbiciunea mea pentru perfecțiune, se manifesta cu voce tare, față de cei cunoscuți, față de prieteni sau colegi.
Stăteam tolănită în fotoliul meu roșu, cu brațele răstignite până în podea. Răsfoisem cartea lui Dostoievski, Crimă și pedeapsă. Ajunsesem la pagina 476 când mă hotărâsem să o abandonez în ciuda faptului că reușise să-mi atragă atenția și să mă capteze până în acel moment. Citisem pe nerăsuflate paginile îngălbenite, cu pauze mici aferente prânzului și cinei, fără să mă abat prea mult de la cursul lecturii. Era o după amiază mohorâtă de toamnă în care simțeam cum o oboseală cronică punea stăpânire pe mine, înfruptându-se din fiecare țesut al meu care se străduia să se mențină în formă, captat de acțiunea ce se desfășura în liniște, între coperțile respectivei cărți. Poate că prietena mea are dreptate, nemulțumirile mele sunt considerate de mulți a fi nejustificate, însă eu îmi mențin opinia neschimbată. Dacă aș avea ocazia să schimb ceva la mine, atunci acel lucru ar fi aspectul fizic. Să fim sinceri, cine nu ar dori să aducă câteva îmbunătățiri în această privință? Sau, câți oameni se declară a fi pe deplin satisfăcuți de ei înșiși, luând în considerare și aspectele financiare, materiale sau fizice. De multe ori mi s-a întâmplat să privesc oglinda din baie și să mă întreb cine sunt eu. Hainele cu care mă îmbrac, pantofii și fardul nu-s decât un pretext pentru a alcătui o înfățișare cât de cât normală și în conformitate cu standardele comunității în care trăiesc. Eram plictisită, nu aveam chef de nimic. Parcă aș fi fost în comă, însă în faza de început. Vremea de afară accentua parcă starea în care mă aflam. Vor veni și zile mai bune, mi-am spus în gând. Telefonul vibrase scurt anunțând primirea unui mesaj. M-am adunat de pe unde mă împrăștiasem, cu sforțări ce-mi schimonoseau chipul, chinuind privirea să descifreze acel mesaj. Cineva mă anunța că puteam să recurg la sprijinul său pentru a modifica aspectul de care mă plictiseam pe zi ce trece mai mult. Iată cum se întâmplă și lucruri bune, am șoptit, apoi am căzut ca lovită de friguri pe fotoliul ce-l simțeam de data aceasta parcă înecat într-o baltă de alcool, a cărui miros înțepător îmi amorțise nările făcându-mă să respir aerul nociv pe gură. Cine eram eu de fapt ? O învingătoare sau o învinsă? Îmi trecuse prin minte că va trebui să plătesc pentru serviciile oferite, însă nu vroiam să mă gândesc în acel moment prea mult la asta. Aveam această șansă și mă hotărâsem să profit de ea. Oricine ar profita de o astfel de ofertă. Scenariul intervențiilor mi se derula în fața ochilor de parcă aș fi fost la cinema. Eu jucam însă rolul principal iar asta îmi dădea o oarecare satisfacție. Nemulțumirile le vedeam deja șterse din peisajul trăirilor mele. Jucam destul de bine rolul care îmi fusese atribuit. Picioarele mi se alungiseră cu câțiva centimetri. Păream a fi foarte înaltă, fapt ce mă determina să-i privesc pe oameni în creștet cum nu mai făcusem niciodată până atunci. Pășeam agale pe trotuar spre o lume care se așternea la picioarele mele și care-mi îngăduia să-i tulbur perfecțiunea cu prezența mea. Purtam pantofi roșii așa cum îmi doream dintotdeauna. Strada păstra urmele brumei căzute din abundență la primele ore ale dimineții. Blocurile păreau a fi niște fantome îmbrăcate în haine zdrențuite, a căror trupuri se clătina sub greutatea țurțurilor de gheață. Mi se făcuse frig iar ochii mă usturau de parcă cineva mi-ar fi aruncat în față acid sulfuric. Pustietatea străzii îmi lăsa impresia unei singurătăți sinistre în care mă afundam fără să știu până când. Acesta o fi prețul nemulțumirilor, singurătatea? Intrasem într-o încăpere foarte mare, asemeni unei hale industriale, întunecată, unde mii de asistente mișunau ca într-un furnicar, care încotro. Halatele lor, de un alb imaculat, îmi transmiteau o căldură plăcută în tot corpul, de care aveam nevoie. Venise într-un moment potrivit. Frigul de afară îmi smulse parcă inima din piept, înlocuind-o cu o sferă de gheață. Asistentele păreau a fi beculețe vii în beznă, binevenite, aș spune eu, pentru că așa reușeam să deslușesc conturul lucrurilor din jur. Pe scaunele din încăpere zeci de clienți își așteptau rândul. Ce puteam să fac aici? Nemulțumirile dispar; are loc schimbarea mult dorită, se auzi o voce caldă aproape de urechea mea. Parcă ghicise gândul meu. Ce fel de schimbare, am întrebat. N-am primit nici un răspuns însă cineva mă prinse de mână. Am fost condusă într-o altă încăpere unde lumina era atât de puternică încât simțeam săgeți în ochi, și-așa chinuiți de arsurile resimțite cu puțin timp înainte. Pereții erau la fel de albi ca și halatele de mai devreme. Chipurile acelor oameni întinși pe mesele de operație sângerau. Lacrimile lor se adunau în boluri sferice care erau conectate la aparate prin fire albastre, asemeni unor nervuri pline de viață ce sunt gata, gata să plesnească de atâta încărcătură. Aici fiecare din noi poate deveni ceea ce nu este; modificările făcute îi fac pe clienții noștri mulțumiți, îmi spuse vocea care mă ținea de mână în timp ce mă plimba printre mesele din material inoxidabil pe care zăceau mii de suflete. Înteresant, mi-am spus. Sufletele acestora fuseseră vândute? Pentru prima dată devenisem interesată de prețul pe care trebuia să-l plătesc, însă nimeni nu-mi dăduse nicio explicație. Sunete ascuțite îmi sunau în ureche ca și cum aș fi participat la procesul tehnologic de fabricare al obiectelor din metal. Eram într-o adevărată uzină. În jurul meu chipuri acoperite rosteau cuvinte pe care nu le înțelegeam. Gesturile lor trădau stângăcia. Cineva se apropiase de mine destul de mult încât îi puteam număra ridurile de sub ochi. Un fior îmi traversase șira spinării lăsând o dâră rece ca gheața. Pielea o vroiam extrem de fină și catifelată, nasul mai mic, ochii mai mari, mâinile mai subțiri, talia mai mică, sânii mai mari….lista continua la nesfârșit. Fiecare din noi cred că ar fi întocmit o listă destul de mare cuprinzând schimbările ce se doresc a fi făcute asupra propriului corp. Aș fi schimbat totul la mine pentru ca atunci când mă voi privi în oglindă, după intervenție, să spun, iată, aceasta sunt eu. Adormisem. Nu mai știu de cât timp dormeam așa dusă pe fotoliu, cu laptopul în brațe. Trecuseră câteva ceasuri bune de când mă abandonasem în starea aceea. Eram învelită într-o pătură groasă de lână, a cărui fire îmi înțepa pielea prin haine. Cartea lui Dostoievski zăcea aruncată pe măsuța din fața mea. Îi simțeam foșnetul paginilor care se lăsau răsfoite de un curent rece ce venea dinspre fereastră. Mi-am amintit o clipă evenimentele petrecute în ajun, asistente, zgomot metalic, lumina orbitoare, acidul… Am dat să alerg spre oglinda din baie însă m-am împiedicat de un obiect metalic aruncat la picioarele mele. Parcă era o șină de tren, după zgomotul produs. Am dat să mă aplec pentru a o îndepărta însă nu vedeam nimic. Încă mai dormeam? Am clipit o dată, apoi încă o dată, nimic nu se arătase vederii. Totul era întunecat în jur, conturul obiectelor dispăruse, forma și culoarea lor la fel. Mi-am agitat palmele în fața ochilor însă nu deslușeam decât umbre a căror formă nu o puteam cuprinde. Ciudat lucru, mi-am spus. Am întors capul într-o parte și într-alta. Nimic nu tulbura bezna din priviri, nici măcar o scânteie sau un punct de culoare. Orbisem. Întunericul devenise din ce în ce mai apăsător. Îmi era sete. Aș fi băut un litru de apă pe nerăsuflate. Încotro era bucătăria? M-am rostogolit în fotoliu. Simțeam cum se plia luând formele corpului meu. Mă cuprinse tristețea. Un fir de lumină se rătăcise pentru o clipă pe brațele mele ude. Pentru o clipă observasem conturul mâinilor în strălucirea picăturilor de apă sărată. Cât de fină părea să fie pielea care-mi învelea oasele mâinilor. Ce mâini delicate aveam! Lacrimile îmi invadaseră obrajii, apoi brațele rostogolindu-se pe podea într-un zgomot surd, amețitor. Întreg corpul meu era scăldat în lacrimi. Oare ce culoare aveau lacrimile mele? Erau la fel de roșii ca acelea din sala de operație? |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate