Nu prea aveam vreme să stau cu Mihnea. Era mai tot timpul plecat, seara venea rupt de oboseală, schimbam câteva vorbe, apoi adormeam îmbrățișați. Dimineața pleca foarte devreme. Cum și ceilalți erau plecați la muncă, tot așa, de dimineața până seara târziu, eu eram cam singurul trântor pe-acolo. A, mai era și Alexa, dar până și ea mergea la școală. Mă mai ruga uneori să-i dau lecții de engleză, ceea ce acceptam bucuroasă, încântată că, în sfârșit, aveam și eu ceva de făcut.
Am fost și mai bucuroasă când am găsit niște caiete de-ale lui Mihnea, care semănau cu un fel de jurnal. L-am sunat să-l întreb dacă pot să le citesc și, cum mi-a dat acordul, am fost în al nouălea cer. Nu era vorba doar de plictiseală, ci de ceva mai mult. Aveam să-l cunosc, să-i pătrund în intimitate, să mă apropii mai mult de el.
Caietele erau numerotate cu cifre romane; l-am luat pe primul și am început să-l devorez. Doar la început, până să încep prima filă, am avut o ușoară ezitare: „Dar dacă... dacă voi descoperi ceva ce n-ar fi trebuit să aflu?” „Prostii!”, mi-am spus tot eu, lăsându-mă pradă bucuriei de a fi cu Mihnea, măcar în felul acesta.
*
Lăcrămioara mea dragă,

Ups! Asta nu eram eu. Să continui, să nu continui... Să continui, desigur.

În ziua aceea, știi tu care, mi s-a întâmplat ceva ciudat. După vreun an de inerție – a spiritului și a trupului deopotrivă – am primit minunatul dar de a te întâlni. Când te-am văzut în sala aceea mare, impozantă, plină de oameni scorțoși, când te-am văzut atât de mică, dezorientată, stăpânită parcă de o dorință de a fugi departe de lumea aceea, pe care o simțeai ca nefiind a ta, când te-am văzut astfel – mignionă, frumoasă, delicată, speriată ca o căprioară – primul gând a fost să mă reped la tine – ce dacă nu mă cunoșteai! – să te iau în brațe și să fug cu tine de acolo. N-am făcut-o. Atât de rar dăm frâu dorințelor noastre izvorâte din suflet, atât de tare ne-a schimonosit lumea asta plină de conveniențe, încât uităm aproape să fim oameni, devenim un fel de roboți aserviți lui „ceea ce se face și ce nu”. Totuși n-am rezistat tentației de a mă apropia de tine, iar zâmbetul tău m-a încurajat. Ce a urmat, cunoști. Ce nu cunoști e tumultul de sentimente care au pus stăpânire pe mine, propria mea mirare când am realizat ceea ce simt. Mi se ciocneau în cap tot soiul de gânduri, războindu-se. Îmi spuneam, pe de o parte, că nu trebuie. Că nu știu mai nimic despre tine, că poate ești căsătorită (ce ușurare când am aflat, mai târziu, că n-ai fi!); zeci de întrebări îmi bombardau creierul, dar, în ciuda lor, eram atras inevitabil către tine. Uitasem că îl însoțeam pe marele doctor H., a cărui mână dreaptă eram, atât în operații, la conferințe, cât și la mesele festive. Probabil și el și-a dat seama că ceva nu era în regulă cu mine. La plecare, mi-a aruncat într-o doară, cu ironia care nu-l părăsește nicio clipă: „Astăzi, domnule doctor, se pare c-ați uitat că salvarea omenirii nu stă în zâmbetul unei distinse domnișoare”. De nu l-aș fi știut atât de scorțos, i-aș fi răspuns că totuși în zâmbetul acela poate sta salvarea unui suflet, ceea ce, când vine vorba de al meu, s-ar putea să mă intereseze mai mult decât salvarea întregii omeniri. Dar am preferat să dau din cap într-un mod care putea să însemne multe lucruri. Nu-mi place să-l contrazic. Lui, nici atât. Am făcut-o o singură dată, iar experiența aceea se pare că ne-a marcat profund pe amândoi. S-a întâmplat să fim chiar în operație. De obicei, când doi medici operează împreună, se pun de acord asupra celor ce trebuie făcute. Și noi ne puseserăm. Dar, cum în timpul intervenției au apărut complicații, fiind necesar a se acționa rapid într-o direcție, el a avut o idee neinspirată, cu care eu nu m-am declarat de acord. Nici n-aveam cum; pusă în aplicare, ar fi distrus toate șansele pacientului. Pe viață. De aceea, când l-am văzut hotărât să treacă la fapte, singurul gând a fost să-l împiedic. Și n-am găsit altceva mai bun de făcut, decât să-i crestez o rană cu bisturiul pe mâna dreaptă. Un gest necugetat, care m-ar fi putut costa cariera. Care m-a și costat până la urmă. Am făcut-o din disperare, fără să mă gândesc la mine, ci doar la bietul nefericit ce stătea inconștient, întins pe masă, încredințându-și soarta celor patru mâini care îl operau. Doctorul H. a ieșit val-vârtej, rățoindu-se la o asistentă. Am continuat singur, am dus totul la bun sfârșit, apoi prima mișcare a fost să mă înființez la el în cabinet, în ciuda sfârșelii care mă copleșise. N-am mai apucat să-mi cer scuze, mi-a luat-o înainte:
- Știi ce ai făcut astăzi și știi la fel de bine ce ți s-ar putea întâmpla. Încă nu am luat o decizie asupra soartei tale. Vreau să judec la rece, cu mintea limpede. Dar, indiferent ce voi decide, vreau mai întâi să-ți mulțumesc. M-ai împiedicat să fac o prostie. Una mare de tot, de care am fost conștient încă din clipa în care am rostit-o. Dar ce să fac? Ãsta sunt. Mi se întâmplă rar să greșesc, dar nici măcar atunci nu accept să fiu contrazis. Poți pleca!
Și cu asta m-a „concediat” până la noi ordine.
Dar m-am depărtat de la subiect. Care era, de fapt, subiectul?
Îți scriu orice, indiferent ce, pentru că nu pot vorbi cu tine. Ești atât de departe! Tot ce nădăjduiesc e ca, într-o bună zi, să poți citi aceste caiete. N-are rost să îți trimit scrisori.
N-ar avea vreun sens să te tulbur, câtă vreme nu am nicio garanție că ceva trainic ar putea exista între noi. Și asta nu pentru că nu m-aș baza pe sentimente. Dimpotrivă. Dar eu vreau să-ți dăruiesc totul, fără jumătăți de măsură. Ori situația mai nouă și atât de incertă în care mă aflu cred că ar strica totul, sau cel puțin deocamdată mă împiedică până și să sper. N-aș îndrăzni să te poftesc în mizeria mea. Tot ce-mi rămâne e să schimb situația și apoi, dacă (ce mulți de „dacă”!), ... vom vedea.
Gândul la tine, dragă Lăcărmioară, e tot ce mă ajută să trec mai departe, zâmbind, prin toată această tragi-comedie care mi se întâmplă, la care asist ca și cum n-aș juca în ea, de parcă aș fi spectatorul, nu actorul principal.
Te sărut și adorm cu gândul la tine, la o nouă zi care poate mi te va aduce mai aproape. M.

Așadar, cine era Lăcrămioara? Poate o fostă iubire, deși nu-mi vorbise de ea. Îmi era greu să cred că mai exista în viața lui Mihnea, nu era genul fals, mincinos, care să joace la două capete. Dacă fusese, sigur fusese în trecut. Atunci de ce ghimpele geloziei mușca din mine atât de nemilos? Ce nu-mi ajungea? Ce-mi trebuia mai mult, de voiam să pun stăpânire până și pe trecutul lui Mihnea? De ce nu ne putem bucura de prezent, agățându-ne de firimiturile trecutului? Nu-mi puteam lua gândul de la faptul că mie nu-mi scrisese niciodată atât de frumos. De fapt, nu-mi scrisese deloc. În cele câteva luni, conversațiile noastre decurseseră la telefon și prin scurte SMS-uri: „Te iubesc, Ilincuța mea!” și altele asemenea.
Cum mă voi comporta în seara aceasta, când se va întoarce Mihnea? Nu cred că puteam să-l întreb. Să aștept să aducă el vorba? Dar dacă n-o aduce?
Și când mă gândesc cât de liniștită venisem, cu ce tembele certitudini că nimic și nimeni nu-mi poate altera fericirea. Certitudinile, când se dărâmă, fac ravagii în sufletele noastre. Asta mi-o spusese Ladaru, nu cu mult timp în urmă. Iată că n-a trecut nici o săptămână de la venirea mea, și ghimpele geloziei a început să-și arate colții hidoși. Încercam să mă conving că n-aș avea motiv. Dar aș! În astfel de situații, sentimentele nu dau doi bani pe argumentele rațiunii.
Mă frământam. Și mă întrebam dacă sunt normală sau m-am născut cu un defect – să nu mă pot bucura de nimic, chiar și atunci când există toate premizele pentru asta.
Am hotărât să alung răul acesta, să nu-l mai las să mă tulbure. Când Mihnea s-a întors, i-am sărit de găt și ne-am sărutat, apoi l-am interogat dintr-o suflare, că doar nu era să mă prefac că n-am citit, după ce îl rugasem să-mi dea voie:
- Cine-i Lăcrămioara?
A zâmbit misterios și m-a lămurit buștean:
- Ai să afli. Vei afla singură până ce vei fi terminat de citit.
Apoi, tot zâmbind, m-a luat de gât:
- Hai la masă, că am o foame de lup!

Dar mie numai de masă nu-mi ardea. Cum nu-mi ardea nici de zâmbete. Aveam o singură idee și aceea fixă: cine-i Lăcrămioara, ce făcea, cum arăta și ce rol jucase în viața lui Mihnea? Și, dacă jucase vreun rol, se terminase acesta?