Înlocuirea statutului de student cu cel de salariat impunea unele referiri la teoria vieții reale.
Era un subiect care-l pasionase în dese rânduri.
Începu...

— Poate că nimic nu marchează mai net trecerea de la o etapă la alta în viața unui om decât acel moment în care, după ce ai petrecut cam un sfert din existența ta pe băncile școlii, îți începi apoi viața de angajat permanent. Se cheamă că ai intrat în viața reală... Aici afli cu repeziciune că ți-a fost repartizat rolul unui mic și insignifiant șurub într-o gigantică mașinărie universală, devenindu-ți tot mai clar că funcționarea uriașului agregat, culmea, nu depinde în niciun fel de tine... Iar cu fiecare zi care se scurge realizezi că te îndepărtezi din ce în ce mai mult de idealul tău făurit încă din copilărie, potrivit căruia de-abia așteptai să crești tu mare și, devenit adult, în plenitudinea forțelor și a posturii tale de om cu drepturi depline, să începi, în fine, așa cum ți-ai propus de mic, să schimbi odată pentru totdeauna lumea asta atât de nedreaptă și atât de prost croită. Nu singur, firește, ci împreună cu alți câțiva din generația ta pe care te poți baza, ce Dumnezeu, știi foarte bine că mai există și alți deținători de aspirații identice cu ale tale, doar ați avut atâtea discuții pe această temă în recreații, prin parcuri, cofetării, cafenele, or mai târziu, la o bere sau la un șpriț, savurate prin vreo cârciumă de nivel studențesc... Dar tocmai acum, ca un făcut, când aproape ești gata să pornești la treabă, unde oare or fi dispărut cu toții? Te uiți în stânga, te uiți în dreapta, ia-i de unde nu-s! N-ai ce face și mergi înainte. Dar nu că mergi tu... Ești dus de creasta unui val uriaș, un tsunami al vieții, până la poarta pe care scrie: „Viața reală.” E o poartă la care nu-i nevoie să bați. Se deschide singură, fără niciun șperaclu de tip Sesam... Pătrunzi, parte încrezător, parte temător... Intrarea în viața reală este momentul crucial din care începi să faci concesii vieții, te împrietenești forțat cu compromisul, adopți lingușirea și smerenia ca pe niște forme de apropiere față de cei mai tari decât tine și de care tu vezi că ai nevoie, iei din mers lecții de actorie pentru a prinde un rol cât de cât decent într-o piesă cu un scenariu imprevizibil ce se va juca pe scena vieții. Ai mai trecut sporadic și până acum prin astfel de chestiuni, dar le-ai considerat mici și necesare abateri temporare de la principiile tale, în așteptarea momentului favorabil când, în sfârșit, vei deveni "adultul misionar" în care tu, copilul, adolescentul și tinerelul de odinioară, ți-ai pus întreaga speranță. Dar în curând, nici pe acel adult în care te-ai încrezut, potențialul "depanator" al defecțiunilor acestei lumi, nu-l vei mai regăsi, așa cum nu i-ai mai regăsit nici pe vechii tăi colegi de idealuri revoluționare... Sfârșești îmbrăcând haina resemnării, nevoit să recunoști că ce ți-ai propus — rezolvarea într-o viață de om a problemelor nerezolvate de omenire într-o existență de milenii, e un scop iluzoriu, ce-ți depășește cu mult puterile. Te vei concentra asupra unui alt țel, probabil mai meschin, dar sigur mai practic, să-ți rezolvi până una-alta propriile-ți probleme, care se vor dovedi și ele a fi nici puține, nici ușoare. Vei observa că, de cele mai multe ori, nici acest obiectiv nu este lesne de dus la capăt...

— Dintotdeauna tinerii au fost atrași de idealism... — remarcă Ana.
— Noroc că este o boală vindecabilă. Antidotul e viața însăși, care te bagă într-atâtea ecuații, de nu-ți mai vezi capul de treburile de zi cu zi, darmite să-ți mai ardă de idealurile tinereții timpurii...