Clipele s-au rostogolit unele peste altele, când învolburate ca apele unui râu de munte, când calme asemeni unei mări fără valuri, delimitate în luni, anotimpuri ...mai apoi în ani. Numărăm trei, de unde am lăsat-o pe Ana și-o regăsim tot în apropierea sărbătorilor de iarnă, alergând disperată să prindă autobuzul care o ducea acasă.
Acesta e încă în stație iar ea răsuflă ușurată. Odată urcată, se strecoară în semiîntuneric, căutând din priviri un loc liber. Îl găsește în spate, lângă un bătrânel care o îmbie prietenos:
-Hai taică...este loc!
Afară s-a întunecat iar Ana se gândește la tatăl ei care, sigur deja e în stație așteptând-o în căruță, vorbind cu caii lui. Până acasă au de străbătut un câmp, de urcat un deal și-abia apoi se pot ascunde de vântul subțire și tăios al iernii, la adăpostul caselor din sat.

E frig și-năuntru dar tremurase atât de conștiincios până atunci, încât odată ghemuită în scaun, cu mâinile în buzunarele paltonului, încercă să se relaxeze și o amorțeală plăcută, născută parcă din tremur, îi împăienjeni ochii. Privi pe geam și văzu cum vântul spulbera cei câțiva fulgi ce abia se porniseră să cadă. Aceștia se chinuie să reziste, bulucindu-se unul peste altul la marginea bordurilor.
Autobuzul se puse anevoie în mișcare, hârcâind asemeni unui om bolnav iar acum străbătea orașul lăsând în urmă valuri otrăvitoare de gaze. Și-năuntru miroase a motorină dar Ana n-o mai simte, s-a obișnuit cu mirosul ei la fel cum se obișnuise și cu răul de mașină care o făcuse să vomite odată, demult, când trebuise să meargă la oraș să-și dea examenele de admitere. Și-apoi în ochii ei, înlăcrimați de frig, sclipeau steluțele viu colorate cu care orașul era împodobit în așteptarea sărbătorilor.
A trecut de un rând...urmează altul, iar ea nu se mai satură să admire vitrinele cu ghirlande, cu moși crăciuni, cu brăduți...
Copilăria se însuflețise din nou în ea, dar nu se mai lăsă ca odinioară pradă amintirilor, oricum ele erau acolo, în sertărașul lor din memorie, pe care-l putea deschide oricând dorea. Acum trecutul lăsase loc politicos viitorului iar Ana își făcea planuri.

Fusese greu...
Andrei avea un an când se hotărâse ea să treacă peste drumul de țară, pentru a păși înapoi spre civilizație. Se pregătise temeinic pentru acea zi și nu putu dormi toată noaptea, zvârcolindu-se în gânduri. Dar așa cum lumina birui treptat întunericul nopții, la fel dispăru și teama din sufletul ei, înlocuită de o agitație ciudată, caldă pe care o simți mai ales când se îndepărtă, lăsând în urmă casa părintească unde copilașul ei își dormea neștiutor somnul, zâmbind sau încruntându-se la nălucirile viselor.
Orașul o întâmpină indiferent și-o lăsă să se piardă în furnicarul lui de oameni agitați și înfrigurați. Dezorientată la început merse și cumpără ziarele locale și se așeză pe o bancă parcurgând cu bătăi de inimă prea dese, rubrica de anunțuri.
Nu găsi nimic și se hotărî să ia orașul de la un capăt la altul, în speranța că va vedea prin vitrinele magazinelor vreun anunț. Dar nici de această dată nu reuși să surprindă ceva. Și grozav se mai amestecau amintirile cu dezamăgirea în sufletul ei. S-a întors în cele din urmă învinsă, înghețată și flămândă înapoi în sat. Își spusese însă că n-o să renunțe, a doua zi va merge iar.
-Stai mamă acasă, te dă cineva afară, unde te duci tu acum pe iarnă să cauți de muncă. Andrei e mic, nici nu l-ai înțărcat măcar.
Ana se chinuia să-și desfacă o bucată de cearșaf cu care-și strânsese sânii să nu-i curgă, când plecase. O dureau îngrozitor, erau întăriți și fierbinți. Nu va putea să-i dea băiatului până nu va stoarce laptele acela "turbat", cum auzise ea că spunea maică-sa.
-Nu mai pot sta mamă, trebuie să-mi caut și eu un rost în viața asta...ce vrei să fac aici la țară, ce viitor îi pot oferi lui Andrei aici ?
Hotărârea de a pleca venise brusc...la fel de brusc cum pleca pe dealuri sau cum o auzeai în ultimul timp râzând, în hohote scurte și limpezi.
Se părea că, într-adevăr odată cu nașterea copilului, sufletul ei își recăpătase aripile.
Andrei o privea uneori când cosea la goblenul ei, un goblen cu un peisaj de vară, pe care i-l cumpărase maică-sa din târg, de care Ana se atașă iremediabil. Cu mânuțele în aer, scâncea și articula sunete din lumea lui, chemând-o lângă el.
-Ma-ma-ma-ma.....
Atunci lăsa deoparte atât pânza cât și visurile și se-apropia de copilaș.
-Ce-i iubire? Þi-e urât fără mine, nu?
Andrei râdea arătându-și cei patru dințișori abia mijiți, în timp ce Ana-i cânta.
" Trece baba prin salon...și apasă pe buton...Bit!"
"Bit"...era nasul, iar el, cu ochii întredeschiși aștepta încântat acest moment. Și din trupul acela micuț se revărsa deodată un val de râsete cristaline ce clipoceau trecând prin inima Anei.

A doua zi a plecat iar. Tot dimineață, cu primul autobuz, înarmată însă de această dată cu o idee născută în liniștea nopții.
S-a prezentat la biroul unei fabrici de confecții îmbujorată, cu un zâmbet fugar pe fața ei nematurizată:
-Bună ziua, am auzit că angajați personal.
-E adevărat domnișoară. Ia loc.
Ana se așeză încrezătoare pe scaunul oferit și-ncepu să-și frece mâinile înghețate, în timp ce secretara îi ceru datele personale.
-Diplomă ai?
-Da...am terminat liceul.
Secretara privește diploma apoi se uită nedumerită la Ana.
-Scumpa mea... dar n-avem locuri pentru profilul dumitale.
Ea lăsă să treacă câteva clipe pentru că un nod apărut brusc îi blocase cuvintele. Tuși să-l alunge și-apoi vorbi clar, pe un ton calm, de parcă explica o definiție.
-Doamnă, eu am venit să mă angajați pe post de confecționeră. Mă primiți? Nu știu într-adevăr nimic dar voi învăța, am înțeles că acceptați și începători.
Claritatea vocii ei sau poate privirea dreaptă, hotărâtă a Anei o derută pe doamna între două vârste, îmbrăcată cu un costum elegant de culoarea vișinii putrede.
-De ce ai vrea tu să te îngropi în confecții?
-Pentru că n-am găsit nicăieri alt loc de muncă și nu mai pot aștepta. Am un copil de crescut și...asta e...Un zâmbet ironic îi lumină fața:
...orice meserie e nobilă, nu?

Și a fost angajată.
Câteva săptămâni n-a ridicat ochii din mașina în care a fost repartizată să învețe. Tot trupul ei se încorda să se obișnuiască cu iuțeala pedalelor care, parcă erau nebune sub piciorul ei. N-a interesat-o nimic...n-a interacționat cu nimeni...nici n-avea cum de altfel, celelalte, inițiate în această meserie, părea că nici n-o observă cum transpira disperată că nu-i iese nimic. Mecanicii se plictisiseră și-o ignorau când îi ruga să mai vină să-i arate o dată pe unde trebuie să treacă ața până să ajungă în găurile acelor.
Încăpățânarea ei nefirească, împreună cu oboseala acumulată în timp, au făcut ca organismul ei să cedeze.
O durere de spate cumplită o țintui la pat și-ntr-o dimineață descoperi îngrozită că nu se mai poate ridica. O amorțeală amestecată cu un țiuit puternic în timpane, frisoane și febră toate la un loc o făcură să delireze câteva ceasuri.
-Mamă, du-te și spune-le că eu sunt bolnavă dar n-am renunțat...du-te mamă...repeta ea într-una.
Maică-sa îngrijorată a chemat medicul din comună care, după ce a consultat-o chinuindu-și grăsimile să stea aplecate deasupra fetei, i-a recomandat o rețetă pentru răceală și-o trimitere pentru neurologie.
-E surmenată în primul rând, apoi cred că e o problemă și faptul că o doare spatele, ar trebui să meargă la un control...poate reumatismul sau..cine știe...
Și-a revenit și s-a întors la fabrică. A fost nevoită însă să înțarce copilul pentru că laptele ei nu îi mai era folositor.
Și-a reușit, în timp să primească ceea ce nu crezuse la început că va reuși... primul salariu.

Autobuzul opri și Ana coborî ducându-se spre locul unde știa c-o așteaptă tatăl ei.
-Ce faci tată? Stai de mult?
-Nu, mai înainte m-a fugătit mă-ta după tine.
-Andrei ce-a mai făcut azi?
-De toate tată, de toate. Mamă-ta e înnebunită după el, nu mai face nimic de când ai lăsat-o să-i poarte de grijă.
-Lasă că în primăvară, dacă mă ajută Dumnezeu, am găsit în oraș o casă unde locuiesc doi bătrâni care n-au copii, poate ...mai vedem. Se opri brusc superstițioasă parcă să spună tot.
Se ghemui lângă bătrân și-i sărută fața nebărbierită și înghețată.
-Vine Crăciunul tăticule. O să facem brad, o să primim din nou colindătorii...te iubesc .
-Și tata te iubește ..da' cine știe ce-o mai fi...